Suntem creaţi după chipul lui Dumnezeu...

Émile Munier (1840-1895), pictor francez.

“Dacă este adevărat că suntem creaţi după chipul lui Dumnezeu,

cum dispreţuim una dintre cele mai înalte facultăţi ale omului?

Îmi veţi răspunde că fără să o dispreţuiesc,

eu tocmai am declarat-o neputincioasă.

Nu. Nu neputincioasă.

Nu neputincioasă de a lua parte la creaţie,

dar incapabilă de a-i pătrunde sensul,

de a o înţelege, în sensul exact al cuvântului.

[...] Inteligenţa, redusă la propriile putere,

nu crede să găsească în natură

decât indiferenţă şi cruzime,

dar tocmai propria sa cruzime a descoperit-o acolo”.

(Bernanos G., La liberte, EEC II, 1378). 

Apariția mântuitorului

„Our Advocate” - Jay Bryant Ward

„Apariția mântuitorului echivalează cu revelarea adevărului transcendent în istorie. Creștinismul este religia tuturor religiilor, «prin perfecțiunea lui». Suntem îndrumați teologic, a ne rezolva orice neliniște religioasă în spațiul sacru al templului. Pentru a ne afla liniștea mergem la Biserică, ne închinăm, ne rugăm, aprindem lumânări pentru vii și pentru morți, gândim la cele ale Domnului. «Sacru, pentru Petre Țuțea, se confundă cu adevărul». Mitul trebuie citit mistic, este «expresie a acțiunii divine», explicația lui ține de supranatural. Afirmația lui Platon: cu cât mergem mai înapoi, cu atât suntem mai aproape de zei – este o justă formulare a miturilor. În afirmarea naturii transcendente a adevărului aflăm izvorul permanenței platonismului.

 

Prometeu, ca un adevărat dascăl, va arăta lui Zeus, prin reconcilierea cu el, calea mântuirii.

 

(Țuțea Petre, Omul. Tratat de antropologie creștină, Iași, Editura Timpul 2005, p. 42).

Îmi voi consacra viața căutări sensului

The Resurrected Christ - de Walter Rane

Teologul rus, Nicolai Berdiaev,

în cartea sa Cunoaşterea de sine,
se confesează astfel:

„Odată, la hotarul dintre adolescenţă

şi prima tinereţe, m-a zguduit un gând:
nu cunosc sensul vieţii,
dar căutarea sensului conferă deja un sens vieţii,
de aceea îmi voi consacra viaţa acestei căutări a sensului.
A fost o adevărată cotitură interioară,

care mi-a schimbat toată viaţa.

Am trăit cu entuziasm această cotitură,
am şi descris-o, dar manuscrisul mi-a fost luat
când m-au arestat prima oară şi s-a pierdut.
Aş fi dorit să recitesc acum ceea ce am scris atunci,
să simt uriaşul elan pe care l-am trăit.
Aceasta a fost adevărata mea convertire,
cea mai puternică din viaţa mea,
convertirea spre căutarea Adevărului,
care a însemnat, de fapt, credinţa în existenţa Adevărului”.

(Nicolai Berdiaev, Cunoaşterea de sine).

Omul – în devenire

Ce este omul?

Pentru antropologia creştină, omul este o creatură a lui Dumnezeu: deci dependent în întregime de el. De fapt, ce are el, ce nu a primit? Nici calităţi fizice sau psihice, nici potenţe volitive, intelective, morale, spirituale.

Dacă Dumnezeu nu-l crează, omul nu este.

Cu atât mai mult nu are nici merite: „Meritul meu este milostivirea lui Dumnezeu” spune sfântul Bernard de Clairvaux în Tratatul asupra Cântării Cântărilor. Însă cel mai mare dar al lui Dumnezeu faţă de omul, creat după chipul şi asemănarea sa, este libertatea. Creând în mod liber pe om, Dumnezeu l-a voit liber, pentru ca alegerea sa de a corespunde iubirii creatoare să fie liberă.

Deci, creat, după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, omul tinde „să-l cunoască aşa cum este el" (1In 3, 21), tinde să-l iubească, tinde să-l posede prin cunoaştere şi iubire, răspunzînd atracţiei sale. „Neliniştită este inima noastră până nu se va odihni în tine”, aceasta este experienţa profundă a lui Augustin (Confesiuni I,1,1). Omul nu-şi are punctul de sprijin în sine însuşi, nu se poate odihni în sine: doreşte cu înfocare pe Dumnezeu. Amprenta finită pe care o poartă în sine, este o sete de infinit, de absolut.

Vom spune că situaţia omului este devenirea: non-fiinţa care tinde spre fiinţă. Devenirea este modul nostru de a exista în timp tinzând spre veşnicie.

Tocmai pentru faptul că este în devenire, într-o situaţie de progres (proces, purces) spre fiinţă, adică de avansare, înaintare (cuvântul proces, purces înseamnă înaintare), omul nu este perfect, nu este realizat, ci mereu în act şi în dorinţa de a se realiza. Nu este o floare deschisă şi pe deplin înflorită, aşa cum va fi în viaţa veşnică înaintea creatorului său, pe deplin realizat, ci este mereu „în actul de a înflori”, „de a duce dincolo de sine” (a se duce dincolo, în latină educere, de aici a educa, educare) potenţele nelimitate pe care Dumnezeu le-a pus în el – Dumnezeu care l-a creat după chipul şi asemănarea sa şi care-l atrage spre sine, susţinându-l în devenire.

Deci, a spune că omul este în devenire, înseamnă că omul este educabil. Dar că are şi nevoie de educaţie.

 

(Rosa Calzecchi Onesti, Didactica pentru educatori pastorali).