PM III (B): Adevăratul templu? Răstignitul înviat

In 2,13-25 

În acest episod al evangheliei după Ioan (2,13-25) uimeşte gestul foarte polemic al lui Isus: “a făcut un bici, i-a alungat pe toţi din templu, răsturnând la pământ tejghelele schimbătorilor de bani”. Nu cred că acest gest vrea să însemne că actul de cult trebuie să se desfăşoare cu demnitate: nu cu zgomotul pieţii dar în tăcere şi reculegere. Este prea puţin. Gestul polemic al lui Isus face trimitere la profeţi, care au polemizat adesea cu templul şi cu cultul care se desfăşura în templu, nu ca să-l suprime, dar ca să-l purifice. Profeţii aminteau continuu că cultul nu este numai adoraţie: este în acelaşi timp misiune şi convertire. Cu atât mai mult este adevărat cu cât elementul esenţial al cultului la templu era ascultarea Cuvântului, iar aceasta angaja viaţa. Mai ales profeţii aminteau că în templu este întâlnit Dumnezeu cel viu: nu un Dumnezeu închis în templu şi preocupat de sine, dar un Dumnezeu interesat de ceea ce are loc afară.

Dar evanghelistul Ioan nu se mulţumeşte să ni-l prezinte pe Isus care, în felul profeţilor antici, ne cheamă la adevăratul cult. Afirmă că Isus – şi exact Cristos mort şi înviat – este adevăratul templu: “El vorbea despre templul trupului său”. Ce înseamnă a afirma că Isus este adevăratul templu? Dublă era semnificaţia templului în Vechiul Testament: locul întâlnirii cu Dumnezeu şi locul de adunare a triburilor. Aşadar o dimensiune verticală şi una orizontală. Isus este exact aceasta, afirmă evanghelia lui Ioan. În el putem face o adevărată experienţă despre Dumnezeu şi în el putem face o autentică experienţă de fraternitate.

A-l întâlni pe Dumnezeu este dorinţa întregii Biblii, întrebarea care o parcurge de la un capăt la altul: unde şi cum pot să-l întâlnesc pe Domnul? În Isus, răspunde Ioan. Lui Filip care îi cerea “Doamne, arată-ni-l pe Tatăl!”, Isus îi răspunde: “De atâta timp eşti cu mine şi încă nu ştii? Cine mă vede pe mine îl vede pe Tatăl” (In 14,8-9). Iar dorinţa Bibliei (şi a fiecărui om) mai este şi alta: să iasă din risipire şi să se întâlnească împreună, să renunţe la contrapoziţii şi să trăiască precum fraţii. Dar unde şi cum este posibil? În jurul lui Isus şi a Crucii sale, răspunde Ioan: “Când voi fi înălţat de la pământ, adică pe Cruce, îi voi atrage pe toţi la mine”. “Toţi” înseamnă universalitatea cea mai completă. Iar “a atrage” nu înseamnă o forţă care te constrânge, dar o frumuseţe care te încântă. Răstignitul înălţat descoperă că iubirea care de atâtea ori apare învinsă este în realitate victorioasă, capabilă chiar să învingă moartea. Aceasta este vestea cea bună pe care orice om ar voi s-o audă totdeauna. (don Bruno Maggioni). (trad. pr. dr. Isidor Chinez).

Sâmbătă - II PM

Mih 7,14-15.18-20; Ps 102;

Lc 15,1-3.11-32

În această pagină de evanghelie există atâtea lucruri frumoase încât nu ar ajunge o zi întreagă pentru a le comenta.

O cunoaştem cu toţii foarte bine şi, de aceea, mă limitez la câteva consideraţii. Liturgia a avut grijă să includă în textul de astăzi şi introducerea de la capitolul 15, pentru a sublinia că această parabolă era adresată fariseilor şi scribilor, care îl criticau pe Isus pentru bunătatea sa faţă de cei păcătoşi. Intenţia principală se găseşte la sfârşitul naraţiunii, în reacţia fiului mai mare şi în cuvântul Tatălui: aici este nodul parabolei. Ea ne vizează şi pe noi, cei care ne considerăm mai sfinţi decât alţii… pentru a ne invita să ieşim din micimea inimii noastre pentru a lua parte la bucuria Tatălui ceresc.

Foarte adesea, şi chiar fără să ne dăm seama, noi suntem de părerea fiului mai mare, care ţine cont de ceea ce i-a dat el tatălui şi de ceea ce el a primit şi confruntă, în schimb, cu ceea ce tatăl i-a dat fiului mai mic şi găseşte că aceasta este o evidentă nedreptate.

Dar aceasta este parabola milostivirii şi pe drept s-a spus că, mai mult decât „parabola fiului risipitor”, ar trebui să se numească „parabola Tatălui milostiv”, milostiv până la exces.

Pentru cel drept este anormal să manifeste atâta bunătate faţă de cel care a comis răul; dar Domnul Isus vrea să ne facă să înţelegem că pentru cei care au fost credincioşi lui Dumnezeu este rezervată o bucurie mult mai mare, nu bucuria de a primi, ci aceea de a da, de a deschide propria inimă faţă de iubirea activă a lui Dumnezeu, faţă de iubirea milostivă a lui Dumnezeu, de a fi cu el pentru a-i primi pe toţi ceilalţi; altfel spus, de a ne însuşi punctul de vedere al lui Dumnezeu, al Tatălui, care e foarte diferit de ceea ce înseamnă o dreptate rece. Când un fiu face răul, tatăl său nu alege calea dreptăţii, caută, în schimb, toate mijloacele pentru a-l face să se întoarcă la o viaţă frumoasă şi demnă. Iată, acesta este punctul de vedere al lui Dumnezeu şi noi suntem chemaţi să-l preluăm pentru a simţi în noi marea bucurie a tatălui care a putut să-şi salveze fiul.

Adeseori, noi aplicăm meschinul nostru punct de vedere nu numai marilor criminali, ci şi atunci când este vorba de lucruri mărunte, privim ceea ce primim noi şi ceea ce primesc alţii, şi dacă noi am dat mai mult, trebuie să primim pe măsură…

În schimb, Domnul ne cheamă să participăm la bucuria Tatălui: „Trebuia să petrecem şi să ne veselim pentru că acest frate al tău era mort şi a înviat, era pierdut şi a fost găsit”. (A. Vanhoye, Pâinea zinică a cuvântului).

Vineri - II PM

Gen 37,3-4.12-13a.17b-28; Ps 104;

Mt 21,33-43.45-46

În amândouă lecturile de astăzi auzim acelaşi strigăt: „Răstigneşte-l!” Fraţii lui Iosif, când l-au văzut sosind, au spus: „Iată, vine visătorul. Haideţi să-l ucidem!” Viticultorii îl văd venind pe fiul stăpânului şi spun între ei: „Acesta este moştenitorul; haideţi să-l ucidem!”

Această parabolă teribilă ne face să ne gândim la suferinţa inimii lui Isus, care realmente a fost ucisă, ucisă din invidie, ne spune relatarea pătimirii. Invidia este şi motivul ostilităţii împotriva lui Iosif şi împotriva fiului din parabolă.

Visele lui Iosif erau o profeţie asupra viitorului, un viitor care ar fi adus binele nu numai lui, ci şi poporului său. Dar fraţii săi nu înţeleg şi vor face totul pentru a împiedica aceste vise, care, într-un oarecare sens, erau semne divine, să se realizeze. La fel acţionează capii sinagogii în confruntarea cu Isus, invidioşi din cauza influenţei asupra poporului, temători că îşi vor pierde puterea.

Invidia faţă de altul este unul dintre lucrurile care rănesc cel mai mult inima, mai ales atunci când nu există un motiv. Nu exista un motiv pentru a-l invidia pe Isus pentru că el făcea bine tuturor. Dar inima omului este atât de perfidă încât încearcă invidia pentru cei buni numai pentru faptul că sunt buni, cum o spune sfântul Ioan în scrisoarea sa atunci când vorbeşte despre Cain şi Abel: „Pentru care motiv l-a ucis? Pentru că faptele fratelui său erau bune” (cf. 1In 3,12).

În istoria lui Iosif, invidia a fost învinsă într-un mod minunat, în Egipt, el nu i-a pedepsit pe fraţii săi, ci i-a salvat. El a văzut, în exil, în încercări, pregătirea pe care Dumnezeu a voit-o ca să-i poată salva pe fraţi şi tot poporul de foamete.

Şi Isus a învins invidia, acceptând să fie ultimul dintre toţi. Într-adevăr, când îl privim pe Domnul pe cruce, nu putem spune că el ar trezi invidia cuiva! Punându-se pe ultimul loc, Isus a demonstrat că puterea sa, stăpânirea pe care i-a promis-o Tatăl, este iubirea în serviciul tuturor. Dar fiind ultimul, Isus ajunge să fie primul, piatra pe care au aruncat-o zidarii şi care a ajuns în capul unghiului, cum zice psalmul.

Aşa se realizează planul lui Dumnezeu, în ciuda răutăţii şi invidiei umane.

Să-i cerem Domnului astăzi să ne elibereze inima de orice sentiment de invidie şi de gelozie şi să ne statornicească în blândeţe şi umilinţă, ca să fim cu el în serviciul tuturor fraţilor. (A. Vanhoye, Pâinea zinică a cuvântului).

8 martie - Mama

O floare pentru toate doamnele care trec azi pe aici!
La mulţi ani binecuvântaţi!

M-a crescut mama în poală,
Din leagăn până la şcoală,
Zile-ntregi şi nopţi de-a rândul
Mi-a vegheat somnul şi gândul.

M-a-nvăţat să gânguresc,
Să spun mamă, să zâmbesc,
M-a-nvăţat apoi prin casă

Primii paşi până la masă.

M-a-nvăţat ca să nu mint
M-a-nvăţat să nu m-alint
Să nu ştiu ce este frica,
Toate m-a-nvăţat mămica!

Mamă bună, mamă dragă,
Te-oi iubi o viaţă-ntreagă
Pentru tot ce ai făcut
Pentru că tu m-ai crescut.

(Nina Casian)

Joi - II PM

Ier 17,5-10; Ps 1; Lc 16,19-31

Cât realism în această evanghelie plină de contraste: pe de o parte, viaţa bogatului care trăieşte în plăceri şi, alături de el, existenţa mizeră a săracului! Nici un raport între cei doi. Şi această lipsă de raport va fi sancţionată mai târziu de Dumnezeu: nu a fost nici un raport în viaţa pământească şi nici dincolo nu va fi posibil vreun raport. Între unul şi altul s-a interpus un mare abis, şi nimeni nu-l poate trece.

Evanghelia de astăzi nu pare, la prima vedere, în relaţie cu prima lectură, dar liturgia Postului Mare pune în legătură cele două lecturi la nivelul intenţiilor. Într-adevăr, astăzi putem să ne servim de textul evanghelic pentru a comenta îndemnul lui Ieremia la încredere în Dumnezeu. „Blestemat să fie omul care-şi pune încrederea în om”, adică omul care îşi pune încrederea sa în mijloacele umane, în bunurile materiale. Acest „om bogat” e un exemplu pentru persoanele care-şi pun încrederea lor în om, care îşi organizează viaţa lor independent de Dumnezeu, înconjurându-se de toate posibilităţile pentru a fi fericiţi aici, pe pământ, bazându-se pe bogăţiile lor, punându-se la adăpost de orice posibilă suferinţă. Astfel de persoane nu au nici o idee despre ce înseamnă încrederea în Dumnezeu.

Asta înseamnă că una dintre condiţiile pentru a avea încredere în Dumnezeu este aceea de a fi solidar cu cei care se află în nevoie. Cu uşurinţă, citind din Cartea lui Isaia, putem considera că ne-am putea înşela gândindu-ne că am putea să avem tot ceea ce ne este de trebuinţă pentru a trăi liniştiţi şi, în plus, că am putea avea sentimentul de siguranţă bazându-ne pe puterea lui Dumnezeu. Dar adevărata încredere în Dumnezeu trebuie întotdeauna să fie însoţită de sărăcie şi solidaritatea cu cei săraci, altfel, este numai o iluzie încrederea în Dumnezeu.

În realitate, fără să se ştie, se mizează mult pe mijloacele umane: pe bogăţiile posedate, pe propria capacitate, pe sănătate. Adevărata încredere în Dumnezeu presupune însă renunţarea la aceste bogăţii. Evident, dacă suntem sănătoşi, nu trebuie să ne îmbolnăvim numai pentru a avea ocazia de a face acte de încredere în Dumnezeu! Dar trebuie să ştim să renunţăm la bucuria pe care o aduce cu sine sănătatea, în sensul că trebuie să ne punem în serviciul atâtor persoane care nu se bucură de acest dar. În acest caz, noi suntem în nevoie cu ei, împreună cu ei strigăm la Dumnezeu şi avem încredere în el.

Trebuie să fim profund solidari cu toţi cei care strigă la Dumnezeu în mizeria lor: sărăcia materială, sărăcia spirituală, lipsa sănătăţii, dificultăţile de orice fel… În toate acestea, încrederea în Dumnezeu trebuie să fie reală, şi nu imaginară. În acest timp de post, să ne punem cu inima alături de cei săraci şi de cei păcătoşi. Evident, nu pentru a împărtăşi condiţia lor, nu pentru a deveni complici la păcat, ci pentru a simţi nevoia harului lui Dumnezeu, pentru a merge spre el, încrezători că vom fi eliberaţi de greşelile noastre. (A. Vanhoye, Pâinea zinică a cuvântului).

Audienţa generală (07.03.2012): Rugăciune şi tăcere - Isus, maestrul rugăciunii

Iubiţi fraţi şi surori, într-o serie de cateheze precedente am vorbit despre rugăciunea lui Isus şi nu aş vrea că închei această reflecţie fără a mă opri pe scurt asupra temei tăcerii lui Isus, atât de importantă în relaţia cu Dumnezeu.

În Exortaţia apostolică post-sinodală Verbum Domini, am făcut referire la rolul pe care tăcerea îl asumă în viaţa lui Isus, mai ales pe Golgota: „Aici suntem puşi în faţa «Cuvântului crucii» (1Cor 1,18). Cuvântul amuţeşte, devine tăcere de moarte, deoarece s-a „spus” până la tăcere, nereţinând nimic din ceea ce trebuia să ne comunice” (nr. 12). În faţa acestei tăceri a crucii, sfântul Maxim Mărturisitorul pune pe buzele Maicii Domnului următoarele expresii: „Este fără cuvânt Cuvântul Tatălui, care a făcut orice creatură ce vorbeşte; fără viaţă sunt ochii stinşi ai celui la al cărui cuvânt şi la al cărui ordin se mişcă tot ceea ce are viaţă” (La vita di Maria, n. 89: Testi mariani del primo millennio, 2, Roma 1989, p. 253).

Crucea lui Cristos nu arată numai tăcerea lui Isus ca ultimul său cuvânt către Tatăl, dar descoperă şi că Dumnezeu vorbeşte prin intermediul tăcerii: „Tăcerea lui Dumnezeu, experienţa depărtării Atotputernicului şi Tatălui este etapă decisivă în drumul pământesc al Fiului lui Dumnezeu, Cuvânt Întrupat. Atârnat pe lemnul crucii, a deplâns durerea provocată Lui de această tăcere: «Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?» (Mc 15,34; Mt 27,46). Continuând în ascultarea până la ultima suflare de viaţă, în întunericul morţii, Isus l-a invocat pe Tatăl. Lui s-a încredinţat în momentul trecerii, prin moarte, la viaţa veşnică: «Tată, în mâinile tale încredinţez sufletul meu» (Lc 23,46)” (Exortaţia apostolică post-sinodală Verbum Domini, nr. 21). Experienţa lui Isus pe cruce este profund revelatoare a situaţiei omului ce se roagă şi a apogeului rugăciunii: după ce am ascultat şi recunoscut Cuvântul lui Dumnezeu, trebuie să ne măsurăm şi cu tăcerea lui Dumnezeu, expresie importantă a aceluiaşi Cuvânt divin.

Dinamismul cuvântului şi al tăcerii, care marchează rugăciunea lui Isus pe tot parcursul vieţii sale pământeşti, mai ales pe cruce, atinge şi viaţa noastră de rugăciune în două direcţii.

Prima este cea care priveşte primirea Cuvântului lui Dumnezeu. Este necesară tăcerea interioară şi exterioară pentru ca acest cuvânt să poată fi auzit. Şi acesta este un punct deosebit de dificil pentru noi astăzi. De fapt, timpul nostru este unul în care nu se favorizează reculegerea; ba chiar uneori există impresia că ne este frică să ne despărţim, chiar şi pentru o clipă, de râul de cuvinte şi imagini care marchează şi umple zilele. De aceea, în Exortaţia Verbum Domini deja menţionată am amintit necesitatea de a ne educa la valoarea tăcerii: „A redescoperi centralitatea Cuvântului lui Dumnezeu în viaţa Bisericii înseamnă şi a redescoperi sensul reculegerii şi al tăcerii interioare. Marea tradiţia patristică ne învaţă că misterele lui Cristos sunt legate de tăcere şi numai în ea Cuvântul poate găsi locuinţă în noi, aşa cum s-a întâmplat în Maria, în mod inseparabil femeie a Cuvântului şi a tăcerii” (nr. 66). Acest principiu - că fără tăcere nu se aude, nu se ascultă, nu se primeşte un cuvânt - este valabil mai ales pentru rugăciunea personală, dar şi pentru liturgiile noastre: pentru a uşura o ascultare autentică, ea trebuie să fie şi bogată în momente de tăcere şi de primire non-verbală. Întotdeauna este valabilă observaţia sfântului Augustin: Verbo crescente, verba deficiunt - „Când Cuvântul lui Dumnezeu creşte, cuvintele omului să se diminueze” (cf. Sermo 288,5: PL 38,1307; Sermo 120,2: PL 38,677). Evangheliile îl prezintă deseori, mai ales în alegerile decisive, pe Isus care se retrage singur într-un loc separat de mulţime şi de ucenici pentru a se ruga în tăcere şi a trăi relaţia sa filială cu Dumnezeu. Tăcerea este capabilă să sape un loc înlăuntrul profunzimii noastre, pentru ca să-l locuiască Dumnezeu, pentru ca Cuvântul său să rămână în noi, pentru ca iubirea pentru El să se înrădăcineze în mintea şi în inima noastră, şi să însufleţească viaţa noastră. Deci, prima direcţie: reînvăţarea tăcerii, dispunerea pentru ascultare, care ne deschide spre celălalt, spre Cuvântul lui Dumnezeu.

Există însă şi un al doilea raport important al tăcerii cu rugăciunea. Nu este, de fapt, numai tăcerea noastră pentru a ne dispune la ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu; adesea, în rugăciunea noastră, ne găsim înaintea tăcerii lui Dumnezeu, încercăm aproape un sentiment de abandonare, ni se pare că Dumnezeu nu ascultă şi nu răspunde. Dar această tăcere a lui Dumnezeu, cum s-a întâmplat şi în cazul lui Isus, nu indică absenţa Sa. Creştinul este conştient că Domnul este prezent şi ascultă, chiar şi în întunericul durerii, al respingerii şi al singurătăţii. Isus îi asigură pe ucenici şi pe fiecare dintre noi că Dumnezeu ne cunoaşte bine nevoile în orice moment al vieţii noastre. El îi învaţă pe ucenici: „Când vă rugaţi, nu spuneţi multe, ca păgânii, care cred că vor fi ascultaţi pentru vorbăria lor. Aşadar, să nu vă asemănaţi cu ei, căci Tatăl vostru ştie de ce aveţi nevoie, înainte ca să-i cereţi” (Mt 6,7-8): o inimă atentă, tăcută, deschisă este mai importantă decât multe cuvinte. Dumnezeu ne cunoaşte în profunzime, mai mult decât noi înşine, şi ne iubeşte; şi ştiind aceasta ar trebui să fie suficient. În Biblie experienţa lui Iob este deosebit de semnificativă în această privinţă. Acest om în scurt timp pierde totul: cei dragi, bunurile, prietenii, sănătatea; pare chiar că atitudinea lui Dumnezeu faţă de el ar fi cea de abandonare, de tăcere totală. Totuşi Iob, în raportul său cu Dumnezeu, vorbeşte cu Dumnezeu, strigă la Dumnezeu; în rugăciunea sa, în ciuda a toate, îşi păstrează credinţa intactă şi, la sfârşit, descoperă valoarea experienţei sale şi a tăcerii lui Dumnezeu. Şi astfel la final, adresându-se Creatorului, conchide: „Din spusele unora şi altora auzisem despre tine, dar acum ochiul meu te-a văzut” (Iob 42,5): aproape cu toţii îl cunoaştem pe Dumnezeu numai din spusele auzite şi cu cât suntem mai deschişi tăcerii sale şi tăcerii noastre, cu atât mai mult începem să-L cunoaştem cu adevărat. Această încredere extremă care se deschide la întâlnirea profundă cu Dumnezeu se maturizează în tăcere. Sfântul Francisc Xaveriu se ruga spunându-i Domnului: eu te iubesc nu pentru că poţi să-mi dai paradisul sau să mă condamni la iad, ci pentru că eşti Dumnezeul meu. Te iubesc pentru că Tu eşti Tu.

Îndreptându-ne spre sfârşitul reflecţiilor asupra rugăciunii lui Isus, să ne amintim câteva învăţături ale Catehismului Bisericii Catolice: „Trăirea rugăciunii ne este dezvăluită pe deplin în Cuvântul care s-a întrupat şi care locuieşte printre noi. Atunci când încercăm să înţelegem rugăciunea, prin ceea ce martorii săi ne vestesc în Evanghelie, ne apropiem de fapt de Domnul Isus, ca de Rugul aprins: mai întâi spre a-L contempla pe El însuşi în rugăciune, apoi spre a-L asculta cum ne învaţă să ne rugăm, în sfârşit, spre a cunoaşte cum ne împlineşte El rugăciunea” (nr. 2598). Şi cum ne învaţă Isus să ne rugăm? În Compendiul Catehismului Bisericii Catolice găsim un răspuns clar: „Isus ne învaţă să ne rugăm nu numai cu rugăciunea Tatăl nostru” - cu siguranţă actul central al învăţăturii despre cum să ne rugăm - „dar şi atunci când [El însuşi] se roagă. În felul acesta, în afară de conţinut, ne arată dispoziţiile cerute pentru o rugăciune adevărată: curăţia inimii, care caută împărăţia şi iartă duşmanii; încrederea plină de curaj şi filială, care merge dincolo de ceea ce simţim sau înţelegem; vigilenţa, care îl ocroteşte pe discipol de ispită” (nr. 544).

Parcurgând Evangheliile am văzut cum Domnul este, pentru rugăciunea noastră, interlocutor, prieten, martor şi învăţător. În Isus se descoperă noutatea dialogului nostru cu Dumnezeu; rugăciunea filială, pe care Tatăl o aşteaptă de la fiii săi. Iar de la Isus învăţăm că rugăciunea continuă ne ajută să interpretăm viaţa noastră, să facem alegerile noastre, să recunoaştem şi să primim vocaţia noastră, să descoperim talanţii pe care Dumnezeu ni i-a dat, să împlinim zilnic voinţa sa, singura cale pentru realizarea vieţii noastre.

Nouă, deseori preocupaţi de eficienţa operaţională şi de rezultatele concrete pe care le obţinem, rugăciunea lui Isus arată că trebuie să ne oprim, să trăim clipe de intimitate cu Dumnezeu, „despărţindu-ne” de zgomotul asurzitor de fiecare zi, pentru a asculta, pentru a merge la „rădăcina” care susţine şi hrăneşte viaţa. Unul dintre momentele cele mai frumoase al rugăciunii lui Isus este tocmai atunci când El, pentru a înfrunta bolile, lipsurile şi limitele interlocutorilor săi, se adresează Tatălui său în rugăciune şi îi învaţă astfel pe cei din jurul său unde trebuie să caute izvorul pentru a avea speranţă şi mântuire. Am amintit deja, ca exemplu mişcător, rugăciunea lui Isus la mormântul lui Lazăr. Evanghelistul Ioan povesteşte: „Au ridicat, deci, piatra. Atunci şi-a ridicat ochii şi a spus: «Tată, îţi mulţumesc că m-ai ascultat. Eu ştiam că mă asculţi întotdeauna. Însă am spus-o pentru mulţimea ce mă înconjoară ca să creadă că tu m-ai trimis». Spunând acestea, a strigat cu glas puternic: «Lazăr, vino afară!»” (In 11,41-43). Însă punctul cel mai înalt de profunzime în rugăciunea către Tatăl, îl atinge Isus în momentul Pătimirii şi Morţii, în care pronunţă ultimul „da” planului lui Dumnezeu şi arată că voinţa umană îşi găseşte împlinirea tocmai în adeziunea deplină la voinţa divină şi nu în opoziţie. În rugăciunea lui Isus, în strigătul său de pe cruce către Tatăl, se întâlnesc „toate nenorocirile omenirii din toate timpurile, roabă a păcatului şi a morţii, toate cererile şi mijlocirile din istoria mântuirii […] Iată că Tatăl le primeşte la sine şi că, dincolo de orice speranţă, le îndeplineşte înviindu-l pe Fiul său. Astfel se împlineşte şi se consumă drama rugăciunii în economia creaţiei şi a mântuirii” (Catehismului Bisericii Catolice, nr. 2606).

Iubiţi fraţi şi surori, să-i cerem cu încredere Domnului de a trăi rugăciunea noastră filială, învăţând zilnic de la Fiul Unul-născut care s-a făcut om pentru noi cum trebuie să fie modul nostru de a ne adresa lui Dumnezeu. Cuvintele sfântului Paul despre viaţa creştină în general, sunt valabile şi pentru rugăciunea noastră: „Căci sunt convins că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele prezente, nici cele viitoare, nici puterile, nici înălţimile, nici adâncurile şi nici vreo altă creatură nu va putea să ne despartă de iubirea lui Dumnezeu care este în Cristos Isus, Domnul nostru” (Rom 8,38-39). (Benedict PP. XVI). (Traducere Pr. Vincenţiu Balint). (http://www.arcb.ro/).

Miercuri - II PM

Ier 18,18-20; Ps 30; Mt 20,17-28

Astăzi, ascultăm în evanghelie al treilea anunţ al patimii. De trei ori Isus îi pregăteşte şi le anunţă apostolilor patima sa, spunând că el va fi arestat, condamnat, batjocorit, răstignit. Şi de fiecare dată în evanghelie se repetă acelaşi contrast: ucenicii au alte gânduri, nu înţeleg, nu meditează asupra celor spuse cu claritate de Isus, ci se gândesc numai la satisfacerea ambiţiilor lor, a dorinţelor lor naturale.

După primul anunţ, Petru e cel care se scandalizează, spunându-i lui Isus: „Asta nu ţi se va întâmpla niciodată!”; a doua oară, imediat după, ucenicii discutau despre cel care este mai mare dintre ei; după al treilea anunţ, fiii lui Zebedeu sunt cei care se prezintă cu cererea lor ambiţioasă, prin intermediul mamei. Isus a vorbit despre umiliri, şi apostolii cereau onoruri, cereau posturi privilegiate: „ei să şadă unul la dreapta ta şi altul la stânga în împărăţia ta”.

Asta demonstrează că patima era necesară pentru schimbarea inimii omului: cuvintele, nici măcar acelea ale lui Isus, nu erau suficiente. În ciuda atâtor cuvinte frumoase, cresc în noi atâtea gânduri rele, gânduri de orgoliu, de egoism… Şi nici măcar nu înţelegem că aceste gânduri nu sunt plăcute lui Dumnezeu. Într-adevăr, era necesar ca Isus să schimbe mintea noastră cufundând-o în focul patimii sale.

La întrebarea nepotrivită a celor doi fraţi, Isus nu-şi pierde răbdarea, dar le face o educaţie progresivă. Prima etapă: ca să obţii onoruri este necesar să treci prin multe încercări. „Nu ştiţi ceea ce cereţi – spune Isus. Sunteţi în stare să beţi paharul pe care îl voi bea eu?” E vorba despre paharul amărăciunii despre care vorbeau profeţii. Plini de încredere în ei înşişi, răspund: „Suntem”. Şi Isus le promite participarea la paharul său, dar (a doua etapă) chiar dacă vor bea paharul, nu-şi vor atinge obiectivul: „Cât priveşte însă a şedea la dreapta şi la stânga mea, nu-mi stă în putere să hotărăsc”.

Deci au acceptat încercarea, dar nu vor avea rezultatele sperate.

Întotdeauna este aşa în viaţa spirituală: încercarea transformă omul şi el, la sfârşit, nu mai are ambiţia de a-şi satisface dorinţele pământeşti spre care tânjea la început.

Cei zece s-au indignat împotriva celor doi fraţi, dar asta nu înseamnă că gândurile lor erau drepte. Şi ei erau ambiţioşi şi vorbeau din invidie.

Atunci Isus îşi extinde lecţia la toţi, învăţându-i unde se află adevărata onoare: nu în dominarea altora, ci în a face ca dânsul: a sluji până la a se face sclav.

Gloria lui Isus constă în faptul că a iubit mult, că a voit să slujească până la a-şi da viaţa pentru toţi, pentru a obţine răscumpărarea tuturor.

Dacă noi ne deschidem inima către patima lui Isus, înţelegem care va fi adevărata bucurie, adevărata glorie, adevărata viaţă: să slujeşti, să-ţi afli măreţia în a sluji, în a iubi aşa cum el a iubit, până la jertfa de noi înşine. (A. Vanhoye, Pâinea zinică a cuvântului).

Marţi - II PM

Is 1,10.16-20; Ps 49; Mt 23,1-12

Astăzi să medităm împreună promisiunea Domnului din profeţia lui Isaia: „De-ar fi păcatele voastre ca purpura, se vor face albe ca zăpada”. E un lucru splendid să găseşti dimineaţa pământul acoperit de zăpadă: copacii, grădinile par îmbrăcate într-o lumină palpabilă, totul e alb, fără pată.

Domnul promite acelaşi lucru pentru păcatele noastre, dar e prea puţin spus acest lucru, pentru că promisiunea Domnului e încă mai frumoasă. Şi asta pentru motivul că păcatele noastre sunt o pată pe care noi nu putem să o ştergem şi pentru că ele sunt cauza unei disperări fără limite. Deja în timpul lui Isus un păgân a scris: „Am comis răul, şi nimeni nu va putea schimba vreodată acest lucru; nici măcar moartea nu va putea schimba faptul că eu am comis răul”. Nu dispunem, deci, de mijlocul prin care putem şterge răul pe care l-am făcut, şi mai mult încă, dacă am fost separaţi de Dumnezeu prin păcatul grav, nu avem remediu în noi pentru a elimina abisul care s-a interpus între noi şi el. Dar în faţa oricărei disperări, Domnul spune: „Eu voi transforma totul, şi dacă ceva este ca purpura, eu îl voi face mai alb decât zăpada”.

Domnul nu se mulţumeşte numai să acopere, aşa cum face zăpada. Sub zăpadă lucrurile există încă, dar când Domnul operează asupra păcatelor noastre, el realmente transformă totul şi face din păcatele noastre o ocazie de har, un izvor al iubirii. Profeţia lui Isaia nu spune că Domnul va acoperi păcatele, ci că ele vor deveni albe ca zăpada. Şi aceasta este minunea pe care Domnul a promis-o şi a şi împlinit-o.

Desigur, e nevoie de un „detergent” extraordinar pentru a face această minune! Şi Apocalipsul ne spune care este detergentul folosit de Dumnezeu pentru a îndepărta toate petele, chiar cele mai oribile: creştinii sunt aceia care „şi-au spălat hainele lor şi le-au albit în sângele Mielului” (cf. 7,14), sângele pe care Isus l-a vărsat din iubire.

Promisiunea Domnului nu este deşartă şi nici facilă. „De-ar fi păcatele voastre ca purpura, ele vor deveni albe ca zăpada”. Nu e o lucrare uşoară, şi el a trebuit să plătească scump împlinirea ei, şi a plătit pentru că iubirea sa e mare. El ne iubeşte mult, şi iubeşte sfinţenia şi o realizează în noi dacă suntem deschişi acţiunii sale. (A. Vanhoye, Pâinea zinică a cuvântului).

Omilia papei Benedict XVI [II PM (B) - 04.03.2012]

Iubiţi fraţi şi surori ai Parohiei „Sf. Ioan Baptist de La Salle”! În primul rând, aş vrea să spun, din întreaga mea inimă, mulţumesc pentru această primire atât de cordială, călduroasă. Mulţumesc bunului paroh pentru frumoasele sale cuvinte, mulţumesc pentru spiritul de familiaritate pe care l-am găsit. Suntem cu adevărat familia lui Dumnezeu, şi faptul că vedeţi în Papa pe chiar tatăl, este pentru mine un lucru minunat carte îmi dă curaj! Însă, trebuie să ne gândim că şi Papa nu este ultima instanţă: ultima instanţă este Domnul şi privim spre Domnul pentru a percepe, pentru a înţelege - cât ne stă în putinţă - ceva din mesajul acestei a doua Duminici din Post.

Liturgia acestei zile ne pregăteşte atât la misterul Pătimirii - am auzit în prima lectură -, cât şi la bucuria Învierii.

Prima lectură ne face referinţă la episodul în care Dumnezeu îl pune la încercare pe Abraham (cf. Gen 22,1-18). El avea un singur fiu, Isaac, născut la bătrâneţe. Acesta era fiul promisiunii, fiul care ar fi trebuit să aducă pe urmă mântuirea şi popoarelor. Însă într-o zi Abraham primeşte de la Dumnezeu porunca de a-l oferi ca jertfă. Bătrânul patriarh se află în faţa perspectivei unei jertfe care pentru el, ca tată, este cu siguranţă cea mai mare care poate fi imaginată. Cu toate acestea nu ezită nici măcar o clipă şi, după ce a pregătit cele necesare, pleacă împreună cu Isaac spre locul stabilit. Şi putem să ne imaginăm această călătorie spre vârful muntelui, ce s-a întâmplat în inima lui şi în inima fiului. Construieşte un altar, aşează lemnele şi, legându-şi fiul, ia cuţitul pentru a-l jertfi. Abraham se încrede în întregime în Dumnezeu, astfel încât este dispus chiar să-şi jertfească propriul fiu şi, împreună cu fiul, viitorul, deoarece fără de fiu promisiunea ţării era nimic, sfârşeşte în nimic. Iar jertfindu-şi fiul se jertfeşte pe sine însuşi, întregul său viitor, întreaga promisiune. Este cu adevărat un act de credinţă radical. În acest moment este oprit de către o poruncă din înălţimi: Dumnezeu nu vrea moartea, ci viaţa, adevărata jertfă nu dă moarte, ci este viaţa şi ascultarea lui Abraham care devine izvor al unei imense binecuvântări până astăzi. Să lăsăm acest lucru, dar putem medita acest mister.

În lectura a II-a, sfântul Paul spune că însuşi Dumnezeu a săvârşit un sacrificiu: ni l-a dar pe propriul său Fiu, l-a dăruit pe Cruce pentru a învinge păcatul şi moartea, pentru a învinge răul şi pentru a depăşi toată răutatea care există în lume. Şi această milostivire extraordinară a lui Dumnezeu suscită admiraţia Apostolului şi o profundă încredere în puterii iubirii lui Dumnezeu pentru noi; de fapt, spune sfântul Paul: „El [Dumnezeu] nu l-a cruţat pe propriul său Fiu, ci l-a dat la moarte pentru noi toţi, cum ar putea atunci să nu ne dăruiască toate împreună cu el?” (Rom 8,32). Dacă Dumnezeu se dă pe sine însuşi în Fiul, ne dă totul. Şi Paul insistă asupra puterii jertfei mântuitoare a lui Cristos împotriva oricărei altei puteri care poate unelti împotriva vieţii noastre. El se întreabă: „Cine va aduce învinuire împotriva aleşilor lui Dumnezeu? Dumnezeu este cel care îndreptăţeşte! Cine va rosti sentinţa de condamnare? Cristos Isus a murit, ba mai mult, el a înviat, şade de-a dreapta lui Dumnezeu şi mijloceşte pentru noi!” (vv. 33-34). Noi suntem în inima lui Dumnezeu, aceasta este marea noastră încredere. Acest lucru creează iubire şi în iubire mergem spre Dumnezeu. Dacă Dumnezeu a dăruit propriul său Fiu pentru noi toţi, nimeni nu va putea să ne acuze, nimeni nu va putea să ne condamne, nimeni nu va putea să ne despartă de imensa lui iubire. Tocmai jertfa supremă de iubire pe Cruce, pe care Fiul lui Dumnezeu a primit-o şi a ales-o de bunăvoie, devine izvor al îndreptăţirii noastre, al mântuirii noastre. Şi ne gândim că în Sfânta Euharistie este mereu prezent acest act al Domnului care rămâne în inima lui pentru veşnicie, iar acest act al inimii sale ne atrage, ne uneşte cu sine însuşi.

În sfârşit, Evanghelia ne vorbeşte despre episodul schimbării la faţă (Mc 9,2-10): Isus se arată în slava sa înainte de jertfa de pe Cruce şi Dumnezeu Tatăl îl proclamă Fiul său predilect, cel iubit, şi îi invită pe ucenici să-l asculte. Isus merge pe un munte înalt şi ia cu sine trei apostoli - Petru, Iacob şi Ioan -, cei care îi vor fi aproape în mod deosebit în agonia extremă, pe un alt munte, cel al Măslinilor. Recent, Domnul prevestise patima sa iar Petru nu a reuşit să înţeleagă de ce Domnul, Fiul lui Dumnezeu, vorbise despre suferinţă, respingere, moarte, cruce, ba chiar s-a opus cu tărie acestei perspective. Acum, Isus ia cu sine pe cei trei ucenici pentru a-i ajuta să înţeleagă că drumul pentru a ajunge la glorie, drumul de iubire luminoasă care învinge întunericul, trece prin dăruirea totală de sine, trece prin scandalul Crucii. Şi Domnul mereu din nou trebuie să ne ia cu el, cel puţin pentru a începe să înţelegem că aceasta este drumul necesar. Schimbarea la faţă este un moment anticipat de lumină care ne ajută şi pe noi să privim spre pătimirea lui Isus cu ochii credinţei. Aceasta, da, e un mister al suferinţei, dar e şi „fericită pătimire” pentru că este – în nucleu - un mister al iubirii extraordinare a lui Dumnezeu; este exodul definitiv care ne deschide poarta spre libertatea şi noutatea Învierii, a mântuirii de rău. Avem nevoie de aceasta în parcursul nostru cotidian, deseori marcat şi de întunericul răului!

Iubiţi fraţi şi surori! Cum am spus deja, sunt foarte bucuros să fiu în mijlocul vostru, astăzi, pentru a celebra Ziua Domnului. Salut din inimă pe Cardinalul vicar, pe Episcopul auxiliar al Sectorului, pe parohul vostru, pr. Giampaolo Perugini, căruia îi mulţumesc încă o dată pentru cuvintele distinse pe care mi le-a adresat în numele vostru al tuturor şi, de asemenea, pentru darurile plăcute pe care mi le-aţi oferit. Salut pe vicarii parohiali. Şi salut pe Surorile Franciscane Misionare ale Inimii Neprihănite a Mariei, prezente aici de mai mulţi ani, în special merituoşi pentru viaţa acestei parohii, care a găsit ospitalitate pregătită şi generoasă în casa lor în primii trei ani de viaţă. Extind apoi salutul meu Fraţilor Şcolilor Creştine, cu siguranţă ataşaţi de această biserică parohială care poartă numele fondatorului lor. Salut, de asemenea, pe cei ce activează în cadrul parohiei: mă refer la cateheţi, la membrii asociaţiilor şi mişcărilor, precum şi la diferitele grupuri parohiale. Aş vrea, în cele din urmă, să-mi îndrept gândul meu către toţi locuitorii cartierului, mai ales spre cei bătrâni, spre cei bolnavi, spre persoanele singure şi în dificultate.

Venind astăzi în mijlocul vostru, am observat poziţia deosebită a acestei biserici, aşezată în punctul cel mai înalt al cartierului, şi dotată cu o clopotniţă înaltă, ca şi un deget sau o săgeată spre cer. Cred că aceasta este o indicaţie importantă: asemenea celor trei apostoli din Evanghelie, şi noi avem nevoie să urcăm muntele schimbării la faţă pentru a primi lumina lui Dumnezeu, pentru ca Chipul său să ilumineze chipul nostru. Şi este în rugăciunea personală şi comunitară că noi îl întâlnim pe Domnul nu ca o idee, sau ca o propunere morală, dar ca o persoană care vrea să intre în raport cu noi, care vrea să fie prieten şi vrea să reînnoiască viaţa noastră pentru a o face asemenea cu a lui. Iar această întâlnire nu este numai un fapt personal; această biserică a voastră aşezată în punctul cel mai înalt al cartierului vă aminteşte că Evanghelia trebuie să fie transmisă, vestită tuturor. Să nu aşteptăm ca alţii să vină pentru a aduce mesaje diferite, care nu conduc spre viaţa adevărată, deveniţi voi înşivă misionari ai lui Cristos pentru fraţi acolo unde trăiesc, lucrează, studiază sau numai îşi petrec timpul liber. Cunosc operele multe şi importante de evanghelizare care se săvârşesc, mai ales prin intermediul oratoriului numit „Steaua polară”, - sunt fericit să port şi această cămaşă [bluza oratoriului] - unde, datorită voluntariatului persoanelor competente şi generoase şi cu implicarea familiilor, se favorizează adunarea copiilor prin activităţi sportive, fără a neglija însă formarea culturală, prin artă şi muzică, şi, mai ales, se educă la relaţia cu Dumnezeu, la valorile creştine şi la o tot mai conştientă participare la celebrarea euharistică duminicală.

Mă bucur că sensul apartenenţei la comunitatea parohială este din ce în ce mai matur şi s-a consolidat în cursul anilor. Credinţa trebuie să fie trăită împreună şi parohia este locul în care se învaţă să se trăiască propria credinţă în acel „noi” al Bisericii. Şi doresc să vă încurajez pentru ca să crească şi responsabilitatea pastorală, într-o perspectivă de autentică comuniune între toate realităţile prezente, care sunt chemate să meargă împreună, să trăiască complementaritatea în diversitate, să mărturisească acel „noi” al Bisericii, al familiei lui Dumnezeu. Cunosc angajamentul pe care îl depuneţi în pregătirea copiilor şi a tinerilor la Sacramentele vieţii creştine. Apropiatul „An al Credinţei” să fie o ocazie potrivită şi pentru această parohie pentru a face să crească şi să se întărească experienţa catehezei asupra marilor adevăruri ale credinţei creştine, astfel încât să permită întregului cartier să cunoască şi să aprofundeze Crezul Bisericii, şi să depăşească acel „analfabetism religios” care este una dintre cele mai mari probleme ale zilelor noastre.

Dragi prieteni! Comunitatea voastră este una tânără - se vede acest lucru - constituită din familii tinere, şi mulţi sunt - slavă Domnului - copiii şi adolescenţii care o populează. În această privinţă, aş vrea să amintesc sarcina familiei şi a întregii comunităţi de a educa la credinţă, ajutaţi în aceasta de tema actualului an pastoral, de orientările pastorale propuse de Conferinţa Episcopală Italiană şi fără a uita învăţătura profundă şi mereu actuală a sfântului Ioan Baptist de La Salle. În special, dragi familii, voi sunteţi mediul de viaţă în care se fac primii paşi ai credinţei; fiţi comunitatea în care se învaţă să fie cunoscut şi iubit din ce în ce mai mult Domnul, comunitatea în care fiecare se îmbogăţeşte pe rând pentru a trăi o credinţă cu adevărat adultă.

Aş vrea, în final, să vă amintesc tuturor importanţa şi centralitatea Euharistiei în viaţa personală şi comunitară. Sfânta Liturghie să fie în centrul Duminicii voastre, care trebuie redescoperită şi trăită ca zi a lui Dumnezeu şi a comunităţii, zi în care îl lăudaţi şi celebraţi pe Cel care a murit şi a înviat pentru mântuirea noastră, zi în care să trăiţi împreună în bucuria unei comunităţi deschise şi gata să primească orice persoană singură sau în dificultate. Reuniţi în jurul Euharistiei, de fapt, ne dăm seama mai uşor că misiunea de astăzi a comunităţii creştine este cea de a duce mesajul iubirii lui Dumnezeu tuturor oamenilor. Iată de ce este important ca Euharistia să fie întotdeauna inima vieţii credincioşilor, aşa cum este astăzi.

Iubiţi fraţi şi surori! De pe Tabor, muntele Schimbării la Faţă, itinerariul Postului Mare ne conduce până la Golgota, muntele supremei jertfe de iubire al unicului Preot al noii şi veşnicei Alianţe. În acea jertfă este inclusă cea mai mare putere de transformare a omului şi a istoriei. Asumându-şi asupra sa orice consecinţă a răului şi a păcatului, Isus a înviat a treia zi ca biruitor asupra morţii şi asupra Celui rău. Postul Mare ne pregăteşte să participăm personal la acest mare mister de credinţă, pe care îl vom celebra în Triduum-ul pătimirii, morţii şi învierii lui Cristos. Îi încredinţăm Fecioarei Maria drumul nostru din Postul Mare, precum şi cel al Bisericii întregi. Ea, care l-a urmat pe Fiul său Isus până la Cruce, să ne ajute ca să fim ucenici fideli ai lui Cristos, creştini maturi, pentru a putea participa împreună cu Ea la plinătatea bucuriei pascale. Amin! (traducere Pr. Vincenţiu Balint). (http://www.arcb.ro/).

Luni - II PM

Dan 9,4-10; Ps 78; Lc 6,36-38

Liturgia de astăzi ne vorbeşte despre căinţă. Textul din Cartea lui Daniel prezintă schimbarea Israelului după o mare catastrofă: când poporul este învins de duşmani, templul şi oraşul distruse, atunci îşi dă seama de vinovăţie şi se roagă Domnului, mărturisindu-şi propriile păcate. Ceea ce citim astăzi este un text ce exprimă umilinţă, ruşine şi, în acelaşi timp, încredere în Domnul: „ruşinea obrazului este a noastră… a ta, Doamne, este dreptatea, îndurarea şi iertarea… noi ne-am răzvrătit împotriva ta, nu am ascultat de glasul tău şi am păcătuit”.

Numai dacă avem o mare umilinţă vom putea primi toate harurile Domnului şi vom înţelege imensitatea iubirii sale pentru noi. Sfântul Paul spune: „Dumnezeu şi-a arătat dragostea sa pentru noi pentru că, în timp ce eram păcătoşi, l-a dat pe Fiul său pentru noi” (cf. Rom 5). Şi în viaţa sfinţilor vedem cum iertarea obţinută însuteşte iubirea.

Să ne gândim la sfântul Augustin: un sfânt plin de iubire faţă de Domnul, pentru că avea conştiinţa că i-au fost iertate multe păcate. El îi aducea mulţumire lui Dumnezeu pentru iertarea primită şi pentru că a fost prezervat de alte păcate.

Şi noi trebuie să-i mulţumim cu umilinţă; chiar şi când nu am săvârşit păcate grave, să-i mulţumim pentru greşelile care, mulţumită lui Dumnezeu, nu le-am comis, care, într-un oarecare sens, ne-au fost iertate cu anticipaţie. Toţi ştim, şi confesorii cu atât mai mult, că harul de a fi iertaţi este izvor de generozitate şi de iubire, de umilinţă şi de alte haruri, pentru atâtea persoane.

A ne simţi separaţi de Dumnezeu şi a ne fi reconciliat în mila sa cu el este un mare har, care ne transformă şi ne introduce într-o viaţă nouă, o viaţă de umilinţă, de înţelegere, de generozitate faţă de alţii. Şi, de altfel, condiţia pentru a rămâne în mila lui Dumnezeu este de a ne deschide spre mila faţă de alţii: „fiţi milostivi, aşa cum Tatăl vostru este milostiv… iertaţi şi vi se va ierta; daţi şi vi se va da”.

Adevărata generozitate vine din umilinţă. Persoana care a fost iertată de Domnul, când dă ceva altuia, o face fără orgoliu, simţindu-se doar un instrument al milei lui Dumnezeu.

În această evanghelie există un cuvânt foarte mângâietor, deoarece demonstrează că Domnul are încredere în noi. El zice: „Daţi şi vi se va da; o măsură plină, scuturată, îndesată şi cu vârf va fi turnată în desaga voastră”. Şi de ce? „Căci măsura de care vă folosiţi voi pentru alţii va fi folosită şi pentru voi”. Aceasta vrea să spună că Domnul are încredere că noi, cu harul său, vom fi capabili să dăm altora o măsură plină, scuturată, îndesată.

Vom avea bucuria de a fi pe deplin generoşi în această viaţă şi apoi să fim deplin recompensaţi de Tatăl ceresc.

„O măsură plină vă va fi dată deoarece cu măsura cu care aţi măsurat vi se va măsura şi vouă”: să primim cu inimă umilă şi încrezătoare această minunată promisiune a lui Isus.

Ghetsimani

Ghetsimani! Cuvânt de slavă!
Floare din etern mănunchi!
Bătălie-nfiorată
câştigată în genunchi!...

Ceas de rugă fără seamăn
şi de zbatere-ncordată.
Freamăt ce umplea de spaimă
toată bolta înstelată.

Veşnicia omenirii
pusă toată pe-un cântar.
Pe un taler, condamnarea,
iar pe celalt, un pahar!...

Un pahar stătea în faţă.
Şi Isus privea-ngrozit.
Tot veninul omenirii
trebuia acum sorbit.

Tot noianul de osândă
din trăvechile cetăţi,
ce-aştepta în negru clocot
ceasul asprei judecăţi.

Tot desfrâul din Sodoma,
toată cloaca din Pompei,
urâciunea lui Mamona,
şi-a mulţimilor de zei.

Toată zbura sângerândă
din cuptorul lui Moloh.
Toată ura unui Haman
şi a unui Antioh.

Toate petele de sânge
de pe vulturul roman,
de pe mâinile lui Nero
şi-a lui Diocleţian.

Toate cheagurile negre
de pe-arginţi, din vreun ungher,
a negoţului de carne,
de onoare şi de cer.

Tot ce-a strâns şi ce va strânge
vechiul şarpe ca trofeu,
de la sângele lui Abel,
până la păcatul meu...

Vai! Ce clocot de urgie,
ce mocirlă fără fund
"Tată!" strigă-n noapte Fiul.
"Tată!" văile răspund.

"Ţie toate-s cu putinţă.
N-ai măsură, n-ai hotar.
Tată veşnic, depărtează
de la Mine-acest pahar!"

Dar în cel´lalt taler iată...
plini de sânge pe oblânc,
cavalerii morţii mână
mii de duhuri în adânc.

Supt de secolii căinţei,
trece-ncovoiat Adam.
Noe, tresărind de râsul
şi batjocura lui Ham.

David, în zadar ştergându-şi
pata de pe braţul drept.
Şi în fum de idoli trece
Solomon cel înţelept...

Trec martiri, profeţi şi preoţi...
Toţi cu sufletul pătat.
Căci pe lumea asta nimeni
n-a trăit fără păcat.

Dar să ardă-n gheenă
Iacov, David, Daniel?...
Şi-acum, iată-i faţă-n faţă,
o năpârcă şi un Miel.

Ceru-ntreg priveşte lupta.
Cine va cădea răpus?
Şi broboane mari de sânge
ies pe fruntea lui Isus.

"Sfinte Tată", strigă Fiul,
"calea e nespus de grea...
Totuşi, facă-se, Părinte,
voia Ta, nu voia Mea!"

"Osana!" Răsună cerul!
Cântă îngerii-n văzduh.
Se-ncunună-n biruinţă
lupta lui Isus în Duh.

Pot să vie-acum ostaşii.
Iată-i! Victima-şi aleg.
Dar Isus acum e gata
de-a sorbi paharu-ntreg!

Şi pe creştetul Golgotei,
sus, între pământ şi cer,
vor da cea din urmă luptă
Mielul blând şi Lucifer.

Iar când Iosif va desprinde
trupul sfântului Oştean,
nevăzut, pe crucea goală,
va rămâne-nfipt... Satan!
 
Costache Ioanid