Santo Isidoro di Sevillia, Etimologias pdf:
Se afișează postările cu eticheta bibliotecă. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta bibliotecă. Afișați toate postările
vineri, 5 aprilie 2024
miercuri, 16 decembrie 2020
duminică, 13 decembrie 2020
duminică, 8 aprilie 2018
Marele Pescar - de Lloyd C. Douglas
MARELE PESCAR
Capitolul I.
Era pe la ameaza zilei liniştite de vară timpurie, în munţii din
miazăzi ai Arabiei. Peste domeniul bine păzit al regelui, aflat la o milă
deasupra Mării Moarte şi la vreo douăsprezece mile depărtare de aceasta, se
adunaseră de prin împrejurimi mase de nori alburii ce atârnau neclintiţi
dintr-un plafon azuriu de cer îndepărtat. Fusese o iarnă neobişnuit de grea, cu
căderi masive de zăpadă, nu doar peste pământurile regelui, dar şi pretutindeni
în ţară. Avea să fie un sezon îmbelşugat pentru toată lumea, ciondănelile inter-tribale
şi nemulţumirile fiind astfel reduse la minimum. Arabia anticipa o vară relativ
paşnică.
Privit de la intrarea principală
a taberei regale, platoul vălurit oferea o păşune bogată pe care vreo mie de oi
proaspăt tunse, nepăsătoare la încercările zadarnice şi supărătoare ale mieluşeilor
flămânzi de a mai stoarce un strop de lapte, păşteau cu sârg, ca şi când un oarecare
instinct le avertiza că următorul sezon avea să fie secetos şi deci aducător de
foamete.
luni, 21 martie 2016
luni, 7 martie 2016
Aleg iubirea…
 |
| Întoarerea fiului risipitor (1975) - de Marc Chagall |
… pentru că ea nu este trecătoare.
… pentru că ea îmbogăţeşte şi face frumos pe oricine.
… pentru că ea scoate la lumină bunătatea şi frumosul.
… pentru că ea nu-mi cere nimic în schimb.
… pentru că ea mă acceptă aşa cum sunt.
… pentru că oricâtă iubire aş dărui am din ce în ce mai multă.
… pentru că ea dă valoare şi lucrurilor mici.
… pentru că ea vindecă orice rană.
… pentru că ea este răspunsul la orice întrebare.
… pentru că ea este cheia oricărei inimi.
… pentru că ea schimbă suflete şi reface vieţi.
… pentru că prin ea trăiesc, prin ea respir.
… pentru că ea îmi dă putere să renasc, să mă ridic, să iert.
… pentru că ea îmi luminează calea.
… pentru că frumuseţea fizică nu va putea niciodată să o compenseze.
… pentru că ea mă înalţă sus, mai sus de ce este pământesc.
… pentru că prin ea voi birui mereu.
… pentru că ea deschide cerul şi veşnicia.
… pentru că ea mă sfinţeşte.
… pentru că numai prin ea îl câştig pe Dumnezeu.
… pentru că ea este Dumnezeu.
… pentru că ea nu cade niciodată.
… pentru că niciun lucru pământesc nu oferă atâta fericire cât oferă iubirea.
… pentru că fără iubire viaţa nu are sens.
(sursa:
http://www.sfatulbatranilor.ro/threads/12917-Elena-Latan/).
luni, 11 ianuarie 2016
Nevoia și spaima de singurătate
Dacă omul ar vrea doar să nu mai fie singur,
totul ar fi încă destul de uşor. Aşa cum din atâtea inegale lupte a ieşit cu
încăpăţânare victorios, exasperat de singurătate, el ar fi fost în stare s-o
înfrângă. Dar nimic din ce e omenesc nu e simplu. Totul e contradictoriu şi
înlănţuit, fructul poartă în sine sămânţa şi viermele. În miezul tragediei de a
fi singur trăieşte ascunsă însăşi nevoia de singurătate. Dacă totul s-ar crea
vreodată din nou, nu aş implora o lume mai bună, ci doar una mai simplă.
Smuls de curenţi de sens contrar, absorbit de
goluri opuse, omul a suferit întotdeauna nu de neputinţă, ci de nehotărâre.
Pedeapsa divină a fost nu izgonirea din rai, ci, mai înainte încă, acordarea
liberului arbitru între atât de contrare şi reduse posibilităţi. În înţeleptele
fresce Adam este reprezentat indecis sub pomul binelui şi al răului.
Animalele au fost favorizate, au legi biologice
mai ferme. Unele trăiesc în turme, altele retrase în vizuini. Lupul nu-şi
doreşte o scorbură tainică, ursul nu visează să se adune în haite. Fiecare îşi
urmează fără revolte condiţia bine stabilizată. Alături de această echilibrată
maturitate suntem noi, învingătorii naturii, noi, echilibrul instabil, mereu
adolescenţi, mereu şovăitori, victime, în acelaşi timp, spaimei şi nevoii de
singurătate.
În Povestiri din Casa Morţilor, Dostoievski consideră cea mai îngrozitoare latură a
condamnării faptul că un ocnaş – zece, cincisprezece, douăzeci şi cinci de ani
– nu va putea fi nici o clipă singur. Sfinţii şi înţelepţii se retrăgeau în
pustie pentru a putea vorbi cu Dumnezeu sau cu ei înşişi. Fiecare simţim nevoia
unui ungher în care să nu mai fie nevoie să explicăm nimic, unde gândurile să
nu mai aibă nevoie de sunete şi sentimentele de gesturi. Numai singur poţi
gândi cu adevărat, şi au existat în istoria omenirii epoci laşe în care oamenii
erau ţinuţi cât mai mult posibil laolaltă pentru a nu rămâne singuri şi a nu
gândi.
Şi totuşi, cu toate acestea şi paralel cu toate
acestea, nimic nu e mai puternic în noi decât spaima de singurătate. Câte
metode nu am inventat pentru a lupta împotriva ei! Dragostea chiar, această
singurătate în doi, nu e decât o ingenioasă subminare a singurătăţii de
dinlăuntru singurătăţii. Şi dorinţa de a avea copii, şi iubirea pentru părinţi,
şi prietenia, toate nu sunt decât măsuri de precauţie. Nunţile sunt peceţi ale
iubirii, dar niciodată nu ştim dacă ne vom iubi toată viaţa, şi totuşi preferăm
singurătăţii ameninţarea unei duşmănoase convieţuiri.
Dar – acest perpetuu dar! – singurătatea nu e
învinsă. Şi nu e învinsă pentru că niciodată nu luptăm cu toate forţele
împotriva ei, din totdeauna există în noi un teritoriu liber al singurătăţii
care nu se oferă altora, în care suntem în cea mai mare măsură noi înşine. Din
această ipocrizie a nedăruirii totale, de care suntem în acelaşi timp vinovaţi
şi mândri, din această concomitenţă dintre nevoia şi spaima de a fi singuri se
naşte cea mai umană dintre drame. Şi această dramă o purtăm nehotărâţi şi
dezorientaţi sub cerul luminat de planete moarte şi farfurii zburătoare.
Blandiana Ana, Calitatea de martor,
Editura Literenet 2004, p. 10-12.
(sursa: http://editura.liternet.ro/descarcare/99/pdf/Ana-Blandiana/Calitatea-de-martor.html).joi, 10 decembrie 2015
Viața episcopului de Iași Anton Durcovici, martir (de Florian Muller)
 |
Episcopul de Iași Anton Durcovici (1888-1951)
|
Introducere
„Timpul aleargă dincolo de capacitatea memoriei umane şi dacă o personalitate nu‑şi găseşte din timp un biograf, ea cade în uitare”, scrie Josef Othmar Zöller în „Creştinul şi lumea”. Pericolul e şi mai mare pentru personalităţile care au trăit în ţările comuniste fiindcă acolo era interzis să se scrie ceva despre ele. Aceasta a fost şi situaţia lui Anton Durcovici, rector al seminarului catolic din Bucureşti, om cu viaţă sfântă, mare teolog al României, episcop de Iaşi, mort în închisoarea din Sighet în anul 1951 pentru fidelitatea sa faţă de credinţă.
Ani întregi rupt de lume, a murit în închisoare şi nu se ştie nici unde i se află mormântul.
Biografia lui o pot reconstitui numai pe baza mărturiilor foştilor săi elevi şi preoţi, a celor întemniţaţi cu el şi, nu în ultimul rând, bazându‑mă pe experienţa şi pe amintirile mele. Am fost zece ani elevul său la seminarul din Bucureşti şi am colaborat trei ani cu el în calitate de prefect de studii la acelaşi seminar.
Toţi martorii sunt în vârstă. De aceea mă grăbesc să scriu viaţa episcopului Durcovici, înainte de a fi prea târziu, existând pericolul căderii în uitare.
Mulţumesc mult lui Anton Durcovici din Hainburg pe Dunăre, nepotul episcopului Anton Durcovici, care mi‑a pus la dispoziţie fotografii şi unele acte importante. În discuţia cu el, am putut constata cât de mult îl cinsteşte pe unchiul său, episcopul. Această biografie o scriu pentru aceia care îl cinstesc pe episcopul Durcovici şi sper că, prin aceasta, cinstirea sa se va răspândi şi mai mult.
Donzdorf, 10 decembrie 1991, comemorarea zilei morţii episcopului Anton Durcovici.
dr. Florian Müller
Spre amintire veșnică
„Fericit poporul care are păstori buni şi adevăraţi!”
Imaginea lui Cristos, păstorul cel bun, care‑şi dă viaţa pentru oile sale şi care le poartă la păşuni verzi, nu poate fi uitată niciodată şi s‑a înscris în istoria omenirii ca întruchipare a iubirii Părintelui veşnic, Tatăl nostru din ceruri.
„Cristos înviind din morţi nu mai moare, moartea nu mai are nici o putere asupra lui” (Rom 6,9). Cristos este viu şi prezent în istoria noastră şi continuă să ne ofere viaţa sa prin Cuvântul său şi prin sacramentele sale. Cristos, păstorul cel bun, este prezent în lume şi prin aleşii săi, prin episcopi şi preoţi.
Parcurgând paginile acestei lucrări îl descoperim pe Cristos, păstorul cel bun, care‑şi dă viaţa pentru oile sale, în persoana inegalabilului părinte şi episcop Anton Durcovici.
Întreaga sa viaţă, din primele clipe ale copilăriei, de pe tot parcursul studiilor şi ministerului său sacerdotal şi apostolic, este o mărturie vie a unei iubiri unice şi fără rezerve faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni. Toţi cei care l‑au cunoscut şi i‑au fost ucenici sau au avut bucuria să‑i stea în preajmă, dau mărturie cu competenţă şi entuziasm despre sufletul său nobil şi despre iubirea sa, asemănătoare lui Cristos, care „iubindu‑i pe ai săi care erau în lume, i‑a iubit până la sfârşit” (In 13,1). Viaţa sa oferită în totalitate Bisericii şi moartea sa în teribila închisoare din Sighetu Marmaţiei l‑au înscris în rândul eroilor şi martirilor neamului nostru şi ai Bisericii noastre.
El, asemenea păstorului cel bun, şi‑a dat viaţa pentru oile sale. El este bucuria şi onoarea Bisericii noastre. El trebuie să fie Modelul şi Ocrotitorul nostru ceresc, el, episcopul şi păstorul nostru: Anton Durcovici.
Le mulţumim tuturor acelora care s‑au străduit să ne readucă în faţă figura acestui titan al credinţei şi erou al iubirii; mulţumim într‑un chip special autorului pr. prof. dr. Johan Florian Müller, traducătorilor şi întregului colectiv al redacţiei şi tipografiei „Presa Bună” Iaşi, precum şi Conferinţei Episcopale Germane care a finanţat această lucrare.
Fericit poporul care are asemenea oameni, asemenea eroi şi martiri!
† Petru Gherghel, episcop de Iaşi
miercuri, 9 decembrie 2015
Doamne, nu mai pot (de Pierre Descouvemont)
Doamne nu mai pot
de Pierre Descouvemont
– prezentare –
„Părinte, ce remediu îmi indicaţi pentru a mă vindeca de orgoliul meu, de gelozia mea, de nerăbdarea mea? Cad mereu în aceste păcate şi aş vrea să ies din ele. Am nevoie de un sfat foarte practic care să mă ajute să progresez” – sunt cuvintele pe care părintele Pierre Descouvemont le aşează la începutul cărţii, cuvinte la care va face referire pe tot parcursul acestei lucrări. După o scurtă introducere, autorul, în cele douăsprezece capitole ale acestui volum, prezintă un total de 12 reţete luate dintr-o serie de lucrări dactilografiate pe care le-a adunat din numeroasele conferinţe ţinute de el despre diferite teme, totul fiind îmbogăţit de observaţii şi întrebări ale ascultătorilor săi. Oare cine nu s-a simţit la un moment dat descurajat, copleşit de anumite aspecte ale vieţii cotidiene, exasperat de atitudinea altora? Sau cine nu a fost vreodată îngrijorat de trecutul său apăsător, de viitorul imprevizibil sau de întregul parcurs al vieţii? Cine nu a simţit mândria sau invidia la un moment dat? Părintele Pierre a fost confidentul acestor întrebări şi, prin slujirea lui, a contribuit cu multe „remedii” concrete şi specifice lumii contemporane, pe care le prezintă în această lucrare. După cele douăsprezece capitole, autorul ne prezintă în plus şi exemplul unui neobosit căutător al voinţei lui Dumnezeu, în persoana lui Charles de Foucauld.
Introducere
„Părinte, ce remediu îmi indicaţi pentru a mă vindeca de orgoliul meu, de gelozia mea, de nerăbdarea mea? Cad mereu în aceste păcate şi aş vrea să ies din ele. Am nevoie de vreun sfat foarte practic care să mă ajute să progresez”.
Ca să răspund la aceste şi la alte întrebări, care adesea mi-au fost adresate cu ocazia întâlnirilor spirituale, prescriam o adevărată reţetă care expunea în mod detaliat şi cu cea mai mare precizie posibilă calea pe care cel interesat trebuia să o urmeze pentru a ajunge la scopul pe care şi l-a stabilit. Şi ca să-l fac să persevereze în efortul său, uneori adăugam în josul paginii: De repetat la fiecare cincisprezece zile!
Încetul cu încetul mi-am dat seama că deşi rămâneau foarte personalizate, răspunsurile mele coincideau în diferite puncte. Atunci am înţeles că unele sfaturi conveneau tuturor celor care aveau dificultăţi în acest sau în acel sector al vieţii creştine.
Am constatat apoi că şi călugării şi călugăriţele doreau să audă principiile care la vremea lor le-am expus cuplurilor sau persoanelor necăsătorite. Lucrul acesta e foarte normal: în definitiv sunt aceleaşi adevăruri evanghelice care îi permit unui consacrat să accepte anumite decizii ale superiorului său, unui soţ să împărtăşească anumite reflecţii ale soţiei sale… şi viceversa.
Cititorul va găsi, aşadar, în cele douăsprezece capitole ale acestui volum un total de „reţete” luate dintr-o serie de lucrări dactilografiate pe care le-am adunat după numeroase conferinţe ţinute de mine despre anumite teme. Totul este îmbogăţit cu observaţii făcute de ascultătorii mei, cărora le mulţumesc pentru că m-au încurajat să le propun unui public mai vast.
Să nu se mire dacă vor găsi ici-acolo aluzii la exemplul sau la spiritualitatea sfintei Tereza a Pruncului Isus. Ea deşi a fost chemată să trăiască în clauzura unui convent de carmelitane, a devenit un model din care se inspiră de mai bine de un secol mii de creştini de orice cultură şi de orice vârstă. Tereza nu a făcut altceva decât să profite, în termeni foarte simpli spre folosul novicelor sale, de principiile evanghelice care au inspirat viaţa tuturor sfinţilor din istoria creştină. Apoi, frecventele citate din autori foarte diferiţi vor folosi să ne amintească faptul că creştinii au găsit mereu în evanghelie secretele unei vieţi morale dinamice şi pline de bucurie.
vineri, 4 decembrie 2015
Cugetări (de Blaise Pascal)
 |
| Blaise Pascal (1623-1662) |
[...]
A-i spune unui om să trăiască în pace înseamnă a-i spune să trăiască fericit; înseamnă a-l sfătui să-şi creeze o stare de tihnă care i-ar îngădui să gândească în voie, fără să găsească vreun motiv de supărare; înseamnă a-l sfătui… Dar acest lucru ar mai însemna să nu-i înţelegem deloc natura.
Astfel, oamenii care-şi cunosc în mod firesc starea nu evită nimic mai mult decât tihna; nu ocolesc nimic când este vorba să caute emoţiile. Şi asta nu pentru că n-ar avea instinctul care i-ar putea face să cunoască adevărata beatitudine… Deşertăciunea, plăcerea de a se arăta celorlalţi.
Şi astfel când li se aminteşte că ceea ce caută cu atâta ardoare nu i-ar putea mulţumi, dacă ar răspunde, cum ar trebui s-o facă, dacă ar gândi profund, că nu caută decât o ocupaţie violentă şi împătimită care să-i distragă de la a se gândi la ei înşişi şi că de aceea îşi propun un scop atrăgător care să-i vrăjească şi să-i pasioneze, ei şi-ar lăsa adversarii fără replică; dar nu răspund astfel pentru că nu se cunosc pe ei înşişi. Ei nu ştiu că ceea ce caută este vânătoarea, nu prada.
Ei îşi imaginează că, dacă ar obţine cutare slujbă, se vor odihni la urmă cu plăcere şi nu simt natura nesătulă a lăcomiei lor. Ei cred sincer că odihna este ceea ce caută, dar ei nu caută decât tumultul.
Ei au un instinct secret care-i îndeamnă să caute distracţia şi ocupaţiile în afara casei lor, instinct născut din resentimentul nesfârşitei lor abjecţii; dar ei mai au un instinct secret, păstrat din măreţia primei lor naturi şi care-i învaţă că fericirea nu se află decât în repaus şi nu în tumult; din aceste două instincte contrarii, înlăuntrul lor se conturează un proiect, ascuns în adâncul sufletului lor, care-i îndeamnă să-şi caute odihna în mişcare şi să-şi închipuie că vor dobândi fericirea pe care n-o găsesc, atingând limanul odihnei, numai învingând obstacolele pe care şi le propun.
Aşa ne trece viaţa. Căutăm tihna, luptând împotriva piedicilor, iar dacă le-a depăşit, liniştea devine nesuferită; căci atunci, ori ne gândim la ticăloşia în care ne aflăm, ori la cea care ne ameninţă. Şi chiar dacă am fi la adăpost din toate părţile, plictisul, cu autoritatea lui caracteristică, izvorât din adâncul inimii, unde-şi are rădăcinile fireşti, ne va umple spiritul de venin.
Astfel, omul e atât de nefericit că el s-ar plictisi chiar şi fără nici un motiv, prin starea naturală a alcătuirii lui, şi e atât de vanitos, având o mie de motive de plictis, că un fleac, cum ar fi biliardul sau bătutul mingii, ar fi de ajuns să-l distreze.
Astfel, oamenii care-şi cunosc în mod firesc starea nu evită nimic mai mult decât tihna; nu ocolesc nimic când este vorba să caute emoţiile. Şi asta nu pentru că n-ar avea instinctul care i-ar putea face să cunoască adevărata beatitudine… Deşertăciunea, plăcerea de a se arăta celorlalţi.
Şi astfel când li se aminteşte că ceea ce caută cu atâta ardoare nu i-ar putea mulţumi, dacă ar răspunde, cum ar trebui s-o facă, dacă ar gândi profund, că nu caută decât o ocupaţie violentă şi împătimită care să-i distragă de la a se gândi la ei înşişi şi că de aceea îşi propun un scop atrăgător care să-i vrăjească şi să-i pasioneze, ei şi-ar lăsa adversarii fără replică; dar nu răspund astfel pentru că nu se cunosc pe ei înşişi. Ei nu ştiu că ceea ce caută este vânătoarea, nu prada.
Ei îşi imaginează că, dacă ar obţine cutare slujbă, se vor odihni la urmă cu plăcere şi nu simt natura nesătulă a lăcomiei lor. Ei cred sincer că odihna este ceea ce caută, dar ei nu caută decât tumultul.
Ei au un instinct secret care-i îndeamnă să caute distracţia şi ocupaţiile în afara casei lor, instinct născut din resentimentul nesfârşitei lor abjecţii; dar ei mai au un instinct secret, păstrat din măreţia primei lor naturi şi care-i învaţă că fericirea nu se află decât în repaus şi nu în tumult; din aceste două instincte contrarii, înlăuntrul lor se conturează un proiect, ascuns în adâncul sufletului lor, care-i îndeamnă să-şi caute odihna în mişcare şi să-şi închipuie că vor dobândi fericirea pe care n-o găsesc, atingând limanul odihnei, numai învingând obstacolele pe care şi le propun.
Aşa ne trece viaţa. Căutăm tihna, luptând împotriva piedicilor, iar dacă le-a depăşit, liniştea devine nesuferită; căci atunci, ori ne gândim la ticăloşia în care ne aflăm, ori la cea care ne ameninţă. Şi chiar dacă am fi la adăpost din toate părţile, plictisul, cu autoritatea lui caracteristică, izvorât din adâncul inimii, unde-şi are rădăcinile fireşti, ne va umple spiritul de venin.
Astfel, omul e atât de nefericit că el s-ar plictisi chiar şi fără nici un motiv, prin starea naturală a alcătuirii lui, şi e atât de vanitos, având o mie de motive de plictis, că un fleac, cum ar fi biliardul sau bătutul mingii, ar fi de ajuns să-l distreze.
[…]
Oamenii sunt încărcaţi încă din copilărie cu grija onorurilor, a bunurilor, a prietenilor şi chiar cu bunurile şi cu onoarea prietenilor. Sunt copleşiţi de treburi, să înveţe limbi, să facă exerciţii; sunt făcuţi să înţeleagă că nu vor fi fericiţi dacă sănătatea, onoarea şi averea lor şi aceea a prietenilor nu va fi în bunăstare; destul un singur lucru să lipsească şi nefericirea e gata. Li se dau astfel sarcini şi treburi care-i hărţuiesc din zori. – Iată, veţi spune, o ciudată manieră de a-i face fericiţi! Ce s-ar putea găsi mai mult pentru a-i face nefericiţi! Cum adică, ce s-ar putea găsi? N-ar trebui decât să li se ia toate grijile; atunci ei s-ar vedea pe ei, s-ar gândi la ceea ce sunt, de unde vin, încotro se îndreaptă: aşa se face că ei sunt mereu ocupaţi şi îndepărtaţi de aceste gânduri. Şi, dacă după ce lis-au pregătit atâtea ocupaţii, tot le mai rămâne un răgaz, sunt sfătuiţi să se distreze, să se joace, pentru a fi ocupaţi.
Cât de goală şi plină de mârşăvii este inima omului!
Cât de goală şi plină de mârşăvii este inima omului!
[…]
Suntem atât de nefericiţi încât nu ne putem bucura de nici un lucru decât cu condiţia să ne supărăm dacă el nu reuşeşte; ceea ce s-ar putea întâmpla, şi se întâmplă în fiecare clipă. Cine va găsi secretul de a se bucura de un bine fără să se supere de contrariul lui va găsi dezlegarea: aceasta este mişcarea perpetuă.
[…]
Când un discurs firesc zugrăveşte o pasiune sau un efect, descoperim şi în noi înşine adevărul pe care îl auzim, dar, neştiind că el se află acolo, suntem gata să-l iubim pe cel care ne-a făcut să-l simţim; căci nu dintre-ale lui ni-l împărtăşeşte, ci dintre-ale noastre. Binele pe care ni-l face ne îndeamnă să-l iubim, în afară de faptul că inima este înclinată să-l îndrăgească tocmai pentru această comuniune a înţelegerii.
(Pascal B., Cugetări, Editura AION, Oradea 2000).
vineri, 13 noiembrie 2015
Parabolă unui „bolnav terminal”
 |
| Asistentă medicală... |
Un om cobora de la Ierusalim la
Ierihon… din leagăn spre mormânt… Era ajuns la ultima fază a vieții sale. Zăcea
în spital, cu o inimă nenorocită sau cu un cancer în metastază sau cu rinichii
blocați: în parabolă era un „bolnav terminal”. Trece pe lângă el un medic: vede
un „caz interesant” din care se poate învăța multe, cu o contribuție
remarcabilă la progresul științei. Și-a pus la punct cu grijă un program de
cercetare și nu a uitat nimic nici un detaliu al bolii, după cum rezultă
dintr-un articol publicat într-o revistă științifică din specialitatea sa. Și a
trecut mai departe liniștit în conștiința sa.
După aceea se apropie capelanul
spitalului. După ce i-a făcut un discurs drăguț despre voința lui Dumnezeu,
despre resemnarea și despre ispășirea păcatelor, îi ascultă spovada și îi dădu
și împărtășania, în așteptarea ultimul sacrament, „ungerea bolnavului” – in-extremis
–, când nu și-a pierdut conștiința.
Bolnavul a fost prins de o echipă
medicală de maximă eficiență: a făcut totul pentru el – cu bisturiul, cu
iradiația, cu medicamente de tot felul – reușind să-l facă viu („viu”?) după câteva
luni peste media statistică a acestor cazuri. E adevărat că nu au vorbit cu
bolnavul despre progresul strategiilor terapeutice la care îl spuneau, dar
făceau cu adevărat „tot ce era posibil”: li-am spus și rudelor, atunci când
i-am întâlnit în treacăt în coridor, după ce bolnavul devenise pe neașteptate
mort, fără a fi fost recunoscut ca mort.
A fost și o asistentă medicală în
pavilionul din spital. Împărțea medicamentele la momentul potrivit, lua
temperatura la ora prescrisă, purta prânzul și ajuta bolnavii să se hrănească.
Pe scurt făcea nici mai mult nici mai puțin decât datoria ei. Dar ea considera
că este de datoria ei să nu fugă de privirile pline de întrebări ale
bolnavului, să-l asculte, să-i permită să se exprime în neliniștea sa, încercând
să aline stările proaste mari și mici. Ea le dădea mai mult decât simple îngrijiri:
se îngrijea de ei. Își dedica timpul său și perdea timpul chiar ascultând pe
rudele lui. Când era în agonie, ea era cea care stătea să-i umezească buzele,
să-i usuce sudoarea, să-i întină o mănă.
Care dintre ei, după tine, s-a
comportat cu aproapele în acel om care a căzut în anticamera morții?
„Cel care a avut milă de el”.
„Mergi și fă și tu la fel cu aproapele tău!”
(Sandro Spinsanti,
Presentazione la Patrick VERSPIEREN,
Eutanasia? Dall’accanimento
terapeutico all’accanimento dei morenti, trad. pr. Isidor Chinez, p. 8-9).
vineri, 25 septembrie 2015
Euharistia în viața socială [conferință - 2000]
 |
| Pâine frântă... |
Dacă vreți să știți mai multe dați clic:
https://antropologieteologicabiblioteca.wordpress.com/2015/09/25/euharistia-in-viata-sociala-conferinta-2000/
4. Un exemplu: experiența
mântuirii în întâlnirea lui Zaheu cu Isus (Lc 19,1-10)
a) Isus creeaza aceasta
întâlnire
Să încercăm să vedem aceasta
realitate cu un exemplu simplu de descifrat. Este vorba despre vameșul Zaheu.
Textul subliniază că nu este doar unul dintre vameși, ci un personaj deosebit
care, folosindu-se de profesie, și-a facut o pozitie socială și un patrimoniu:
este șeful vameșilor și este bogat. Iar dacă vameșii în general sunt considerați
păcătoși publici, acest vameș este cu adevarat și pe deplin. A știut să se
folosească de condiția sa socială, a știut să-și realizeze viaţa conform
propriilor interese. Pe de altă parte, este o persoană care îl cunoaște pe
Dumnezeu și aparține unei tradiții de credință. Cunoaște Scriptura, poruncile,
adevarurile credinței sale, însă își traiește viaţa sa: o înțelege și o
evaluează în baza lui „a avea”, o
proiectează orientând propriile sale decizii în mod egoist. Această căutare de sine
este urmată de un alt criteriu: acela al încrederii în mâinile proprii, în șiretenie,
în propria abilitate. Acest criteriu îi este ghid.
Acest om a auzit probabil
vorbindu-se despre Isus ca despre o persoană ieșită din comun. Acum, când Isus
trece prin oraș, este curios „să vadă cine este”: aici nu este o dorinta de
convertire, nu este o căutare a Domnului; nu este nici dorința de a-l întâlni
pe acest Isus din Nazaret; este curiozitatea de a vedea cine este, de a-l vedea
în față. Însă bogatul șef al vameșilor este mic de statură și Isus nu merge singur,
ci înconjurat de mulţime. Zaheu n-are cum să-l vadă pe Isus în față. Ceea ce a
auzit despre Isus trebuie să-l fi socat, întrucât curiozitatea de a-l vedea
este destul de tenace, nu ca o dorință trecătoare și superficială. Pentru a obține
ceea ce urmărește „aleargă” înainte și urcă într-un copac. Desigur, Zaheu nu
este unica persoana scundă din Ierihon, dar textul nu ne vorbește despre alți
copaci cu alte persoane care s-au suit pentru a-l vedea pe Isus. Putem spune că
este vorba despre o curiozitate „serioasă” de a vedea „cine este” Isus.
În timp ce Zaheu se gândește că a
atins ceea ce urmărea, este surprins de inițiativa altuia. Isus îl privește, și
nu din curiozitatea de a-l vedea, ci pentru că vrea să-l întâlnească. Cuvântul
lui Isus explică imediat că privirea sa asupra lui nu este privire de judecată și
de separare așa cum o aveau toți ceilalți pentru dânsul (cf. Lc 19,7). Isus îl cheamă pe nume și se
autoinvită în casa lui. La aceasta nici Zaheu, nici alții nu s-au așteptat.
Isus se face aproape pentru Zaheu voind să creeze o relație de adevar, fără
scheme prefabricate sau calcule de conveniență. Isus se expune judecății
altora. El o știe ca și Zaheu, de fapt. Isus este cel care în realitate
creează aceasta întâlnire de la persoană la persoană spunând cu fermitate că
acum „se oprește” la el, fără condiționări și fără considerații despre condițiile
interioare și exterioare ale vameșului. El îi ofera propria vecinătate acolo
unde vameșul trăiește distanța. El intra în viaţa acestui om cu un gest de
fraternitate, care nu are alt motiv decât numai bunătatea lui Dumnezeu. Isus își
prezintă hotarârea sa de apropiere, cerându-i lui Zaheu să o accepte. Răspunsul
lui Zaheu este sigur, dar este creat de propunerea lui Isus. Acum, el, cel
curios să-l vadă, are posibilitatea să-l însoțească și să-l primească ca
oaspete în casa sa. I-a cerut să coboare imediat din acel copac și el coboară
în grabă. I-a cerut să-l primească și el îl primește cu bucurie. Nu a căutat
această relație cu Isus, nici prin cap nu i-ar fi trecut lui, cel considerat
exclus din comunitatea religioasă a poporului său. Acum însă trăiește acest
raport ca pe o realitate dăruită.
luni, 21 septembrie 2015
Teologia morală – noțiune și o scurtă istorie
 |
Predica de pe munte - de Carl Heinrich Bloch https://antropologieteologicabiblioteca.files.wordpress.com/2015/09/teologia-moralc483-notiune-si-o-scurta-istorie-de-pr-isidor-chinez1.pdf
Dacă vreți să știți mai multe dați clic:
https://antropologieteologicabiblioteca.wordpress.com/2015/09/21/teologia-morala-notiune-si-o-scurta-istorie-de-pr-isidor-chinez/
Intoducere
Un curs de teologie morală
fundamentală trebuie să ţină cont de reflecţia filosofică asupra eticii, de
fundamentarea biblică a moralei, de cunoştinţele antropologice.
Specificul acestui curs: de a
stabili ce este experienţa morală trăită în credinţa creştină, în
centrul său de semnificaţie, în raportul său constitutiv cu alte dimensiuni ale
trăirii umane, în raportul dintre moralitatea personală (a individului) şi
ethos (al unui grup de oameni).
Prin expresia teologia morală
fundamentală înţelegem morala creştină ca fundamentată biblic, în timp ce
prin expresia teologie morală generală înţelegem studiul principiilor
generale ale moralei. În manualistica scolastică, acest curs corespunde
tratatului De principiis. El priveşte ambele aspecte (fundamental şi
general), de aceea nu vor fi despărţite, deşi rămân distincte: vom porni de
fapt de la fundamentare pentru a descoperi apoi înţelegerea principiilor.
Studiul teologiei morale, ca cel
al oricărei ştiinţe, trebuie să înceapă de la delimitarea obiectului său şi a
caracteristicilor sale. Teologia morală este ştiinţa despre om şi despre
conduita sa, ancorată în Revelaţia divină, care culminează cu Întruparea
Cuvântului, care „îi dezvăluie pe deplin omului pe om şi îi descoperă măreţia
chemării proprii” (GS 22), înrădăcinată în învăţăturile sale şi în tot
ceea ce a făcut să răsară în experienţa acumulată şi transmisă secole de-a
rândul de oamenii care l-au cunoscut şi iubit, şi continuă să-l iubească
întrucât El trăieşte şi dă viaţă astăzi şi mereu: „Isus Cristos, ieri şi
astăzi”. De aceea este ştiinţa supremă despre acţiunea umană, capabilă să-l
conducă pe om la perfecţiunea şi la fericirea sa, atât temporală cât şi
veşnică.
Fiind o ştiinţă specială –
ştiinţa credinţei – trebuie să înaintăm ţinând cont de particularitatea sa.
Pentru a dobândi această cunoaştere este de folos să considerăm raportul
teologiei morale cu celelalte ştiinţe ale comportamentului uman şi dezvoltarea
sa în istorie: progresele şi momentele de flexiune, provocările şi promisiunile
timpului nostru sintetizate în exigenţele Conciliului Vatican al II-lea pentru
ca ea să rămână rodnică şi vitală.
Cursul apare ca teoretic,
întrucât nu caută să prezinte o serie de cazuri particulare, nici problematici
specifice (aşa cum se face în cursurile de morală „specială”). Este un studiu
al antropologiei revelate şi al incidenţei sale asupra actului uman, asupra
concepţiei despre binele şi despre răul uman, adică despre binele şi răul
moral, care se găsesc în noi, în omul istoric – omul existent – chiar de la
început chemat la comuniunea cu Dumnezeu, dar căzut în păcat şi răscumpărat de
Cristos.
|
(Aflați mai multe... https://antropologieteologicabiblioteca.wordpress.com/2015/09/21/teologia-morala-notiune-si-o-scurta-istorie-de-pr-isidor-chinez/).
miercuri, 16 septembrie 2015
Păcatul în viziune etică
 |
„O, păcat a lui Adam, darorită ție a murit Cristos,
care ți-a nimicit și me-a adus mântuirea!”
(Preconiu pascal).
 Dacă vreți să știți mai multe dați clic...
Introducere
Modul corect de a vorbi despre păcat şi dificultăţile sale. O confruntare sumară între conştiinţa de astăzi a păcatului şi aceea din timpul trecut ne dă un rezultat paradoxal. Evul Mediul a cunoscut o dezvoltare în practica penitenţială şi a dat naştere la discuţii, de exemplu, când este vorba de a determina ce este păcatul venial şi păcatul de moarte. Însă păcatul ca atare nu era o problemă. Orice om se cunoştea pe sine destul de clar ca un păcătos, unul care are nevoie de milostivirea divină. Mii de persoane făceau pelerinaje obositoare pentru a obţine dezlegarea de păcate sau iertarea pedepselor datorate păcatelor. Când bogatul medieval simţea că se apropie de moarte, lăsa adesea ca moştenire Bisericii mari bogăţii, cu speranţa de a-şi asigura astfel bunăvoinţa lui Dumnezeu.
Evul Mediu deşi este caracterizat de o conştiinţă vie despre păcat, reflectă puţin sau deloc asupra mecanismelor şi asupra structurilor răului capabile de a determina şi de a aliena omul.
Lumea prezenta o ordine stabilită de Dumnezeu în care omul trebuia să dea probă de sine; dacă avea o lipsă la această ordine, aceasta era semnul că a cedat tentaţiilor diavolului şi a devenit un păcătos.
Timpul nostru în schimb este sensibil mai ales la faptul că lumea şi oamenii sunt expuşi puterilor abisale ale răului. Literatura modernă se complace în a discuta despre ademenirea tuturor de către rău. Psihologia, ştiinţele sociale şi cele despre comportament sunt angajate în examinarea mecanismelor şi structurilor răului, în speranţa că, o dată cunoscute, devine posibilă prezentarea strategiilor pentru depăşirea răului. Paralel cu aceasta se pare că conştiinţa păcatului se fărâmiţează. Cu cât omul de astăzi cunoaşte mai mult răul, cu atât mai mult păcatul devine pentru el o problemă.
Pierderea conştiinţei păcatului. Într-un radio-mesaj adresat Congresului Catehetic Naţional al SUA, Pius XII afirma în 1946: „Poate păcatul cel mai mare al lumii de astăzi este acela că a început să piardă simţul păcatului”. Această afirmaţie dramatică nu trebuie generalizată. Acel „poate” iniţial ne atrage atenţia să nu o facem. Dar în aceeaşi măsură este un indiciu al unei tendinţe ce nu se poate nega.
Faptul că conştiinţa păcatului dispare se constată în primul loc pe planul limbajului. Astăzi cuvântul „păcat” apare mai puţin frecvent decât mai înainte în limbajul de fiecare zi. Însă problema nu stă propriu-zis aici. Indiciul cel mai elocvent este că şi în domeniul religios conceptele care disting omul ca păcătos par să piardă mereu mai mult din conţinutul lor concret. Mulţi credincioşi nu se mai descurcă cu distincţiile tradiţionale dintre păcatele veniale, grave sau mortale sau nu vor să mai ştie de aceste gradaţii. Conceptul de păcat original este supus neînţelegerilor de orice gen. Terminologia tradiţională legată de pedepsele păcatului – purgator, iad, indulgenţă – nu mai este adesea înţeleasă.
Secularizare, ca aspect care defineşte lumea actuală, recere o nouă impostaţie a temei păcatului. De aceea vom încerca să ajungem la o formă corectă de prezentare acestei teme din punct de vedere teologic şi să găsim acea formulare care să fie fidelă exigenţelor credinţei şi urgenţelor momentului de faţă. Vom căuta mai întâi să surprindem în valorile credinţei mesajul fundamental al Scripturii referitor la păcat, evaluând într-un al doilea moment formulările în vigoare în teologie şi în pastorală despre culpabilitatea etico-religioasă. La sfârşit – consider foarte necesar pentru studenţii teologi de la noi din ţară din cauza contextului istoric în care trăim – vreau să prezint păcatul în practica şi în tradiţia orientală.
|
luni, 14 septembrie 2015
Conștiința morală
 |
| Sursa foto: http://foaienationala.ro/libertate-autoritate-de-ernest-bernea.html |
Dacă vreți să știți mai multe dați clic... https://antropologieteologicabiblioteca.wordpress.com/2015/09/13/constiinta-morala/
1. Introducere
Problema conştiinţei a devenit un fenomen central în timpul nostru; şi în reflexia morală creştină i se dă o atenţie aparte.
Mulţi pretind să decidă în locul nostru şi pentru noi: părinţii, autorităţile, mijloacele de comunicare, oamenii politicii, masa de oameni…, însă în realitate responsabilul ultim al vieţii mele sunt eu şi numai eu. Nimeni nu poate trăi sau muri în locul meu. Eu, şi nimeni altul, sunt responsabilul ultim al acţiunilor mele, chiar dacă alţii pot să mă influenţeze într-un anumit mod. De aceea trebuie să acţionăm totdeauna „în conştiinţă”. Conştiinţa este instanţa ultimă a comportamentului moral al omului, este realitatea decisivă pentru viaţa oricărui om şi pentru viaţa întregii omeniri, căci fondul incoruptibil al persoanei stă în conştiinţa sa. Autenticitatea cea mai profundă a omului şi demnitatea sa stă în conştiinţa sa.
În acest sens, experienţa şi ştiinţa, în cultura noastră contemporană polivalentă, manifestă o întorsătură: trecerea de la lege la subiectul persoană, de la extern la intern, la conştiinţa individuală şi comunitară; de la obiectiv la subiectiv, de la metafizic la antropologic. Asistăm astfel la un nou proces care pune conştiinţa pe primul plan al vieţii şi al studiului: experienţa conştiinţei este experienţa etică fundamentală a omului; fără ea omul nu ar cunoaşte ceea ce este „bine” și ceea ce este „rău”, mai mult, nu ar şti ce înseamnă aceşti termeni în general.
2.Terminologia şi conceptul
1. Pericolul ambiguităţii
Experienţa conştiinţei este unul dintre „obiectele” cele mai controversate ale discursului etic şi ale conduitei umane de fiecare zi. Este o realitate foarte complexă.
Termenul de conştiinţă, aplicat sectorului etic, este unul dintre aceia cu un conţinut mai puţin omogen, întrucât poate cuprinde o mare varietate de semnificaţii. Astăzi toţi folosesc acelaşi cuvânt „conştiinţă”, dar îl înţeleg în mod diferit: conţinutul termenului este diferenţiat conform celui care îl foloseşte. Oamenii de astăzi fac apel la conştiinţă atunci când protestează împotriva intoleranţei, prejudecăţii sau legalismului exagerat; deseori este identificată conştiinţa cu responsabilitatea („este un om de conştiinţă”); conştiinţa înseamnă alteori liberate în faţa deciziilor fundamentale (libertate religioasă, de exemplu); uneori conştiinţa denotă rezonanţa internă a deciziilor luate („conştiinţă bună”, „conştiinţă rea”). Unii îl identifică cu „instinctul”, „afectul spontan”, „mânia dreaptă”, „revanşă nedreaptă”, „orgoliu profesional”, „gelozie”, „ aviditate” şi aşa mai departe. Pentru alţii conştiinţa personală poate însemna imposibilitatea de a fi umilit, de a deveni „mai mic decât alţii”, de „a pierde prestigiul”, alteori înseamnă pur şi simplu „sic volo sic iubeo”. Nici unul dintre aceste exemple nu o exprimă exact.
Dar un fapt uimitor face să crească cel mai mult perplexitatea: se poate întâlni apelul la conştiinţă ca fundament al unor atitudini atât de contradictorii: contestatarul convins, profetul nonviolent sau simplul revoluţionar, pretinde adesea că acţionează în conformitate cu propria conştiinţă; şi reprezentantul ordinii constituite, care îl persecută sau îl condamnă, poate s-o facă şi el în numele propriei conştiinţe, a idealului societăţii. Câţi inchizitori de odinioară, călugări evlavioşi, erau convinşi de dreptul lor şi de a acţiona în conformitate cu propria conştiinţă după cum şi cel pe care îl torturau, şi el era convins că conştiinţa sa îl oprea de la o retractare. Şi s-ar putea lungi lista acestor contradicţii care manifestă complexitatea problemei.
Dacă mulţi concep şi explică termenul „conştiinţă” în mod atât de diferit, aceasta nu înseamnă că ei nu cunosc valorile morale, cel puţin pe cele esenţiale, sau că sunt bolnavi mintal. Vorbim despre omul normal, sănătos la minte, care însă trăieşte într-o situaţie de conflict şi în structuri de păcat, care desigur reprezintă o mare problemă pentru generaţia prezentă, pe care generaţiile trecutului nu o avea.
Dacă se adaugă mentalitatea laicistă din cultura noastră, avem cadrul complet al ambientului în care ne mişcăm pentru a explica „fenomenul conştiinţă”. Tema ne poartă chiar să ne confruntăm cu exemple anormale, cu bolnavi psihic, ce reprezintă o dificultate specială.
Oricum, în ciuda tuturor greutăţilor, studiul conştiinţei trebuie să se elibereze de orice pericol de ambiguitate. In faţa acestei complexităţi a fenomenului conştiinţă – atât în aspectul său teoretic ca şi în dimensiunea sa practică – este necesară o analiză pornind de la toate aspectele pe care le cuprinde. Ştiinţele antropologice pot şi trebuie să contribuie la clarificarea acestei realităţi complexe. Iar teologia va purta o dimensiune proprie.
2. Un paradox: conştiinţă şi lege
Apropierea dintre termenii conştiinţă şi lege poate părea aproape paradoxală în zilele noastre, atât de diferite sunt domeniile la care se referă şi atât de opuse sunt rezonanţele afective trezite de ei. Nu este de fapt conştiinţa locul cel mai intim şi mai inviolabil al persoanei, acela în care ea se afirmă în autonomia şi libertatea sa, în singularitatea şi responsabilitatea sa? Iar legea, nu este sinonim a tot ceea ce se impune din afară conştiinţei ca şi constrângere şi obligaţie?
Şi totuşi întreaga istorie a tradiţiei creştine, în materie de etică, ne arată cât de legaţi sunt între ei aceşti doi termeni, adesea asociaţi ca două instanţe prin care trece răspunsul la chemarea lui Cristos. Discernământul conştiinţei creştine nu-şi caută oare calea şi lumina sa în împlinirea obiectivă a voinţei lui Dumnezeu, în legea harului?
Conciliul Vatican II defineşte conştiinţa ca facultatea prin care omul percepe chemarea lui Dumnezeu din lege: „Omul identifică şi recunoaşte imperativele legii divine prin conştiinţa sa” (DH 3).
(Aflați mai multe... https://antropologieteologicabiblioteca.wordpress.com/2015/09/13/constiinta-morala/).
marți, 8 septembrie 2015
Jurnalul fericirii (de Nicolae Steinhardt)
Introducere
Motto:
„Acel puhoi de impresii căruia ne place a-i da numele de conştiinţă” (N. Steinhardt).
Făra nicio umbră de îndoială, Jurnalul fericirii este una dintre cărţile fundamentale ale culturii române de după 1989. Veritabil testament literar, această operă a schimbat destine, a dat naştere la vocaţii nebănuite şi convertiri spirituale neaşteptate.
Ca oglindă memorială a unor vremuri neliniştite, Jurnalul ridică şi o delicată interogaţie teologică: există o „religie a intelectualilor”? Trăiesc intelectualii altfel credinţa?
În timpul întâlnirii noastre, vom retrasa parcursul intelectual şi spiritual al lui N. Steinhardt, etapele conversiunii sale, dimensiunea memorială a scrierilor sale, controversele actuale cu privire moştenirea operei şi posibilitatea şi necesitatea canonizării acestuia.
La final, după cum o spune şi titlul, vom citi şi interpreta pasaje semnificative din Jurnal.
(sursa: http://www.fundatiacaleavictoriei.ro/2014/relecturi-n-steinhardt-jurnalul-fericirii/).
Prima versiune a Jurnalului fericirii, face obiectul acestei ediţii, a fost încheiată la începutul anilor ’70. împrejurări nefericite au făcut, însă, ca ea să fie confiscată aproape imediat după aceea. Despre existenţa textului apucaseră să afle doar câţiva prieteni.
Fire curajoasă şi tenace, N. Steinhardt purcede la redactarea celei de-a doua versiuni, mai amplă şi mai amănunţită. La finele acestui anevoios travaliu o nouă şi, de astă dată, plăcută surpriză îl aştepta. Lectura textului iniţial convinsese organele de interne că el nu pune în pericol „securitatea statului”. în cele din urmă la insistenţa lui D. R. Popescu, preşdintele de atunci al Uniunii Scriitorilor, se hotări, aşadar, restituirea piritului jurnal.
Presat de eventualitatea unei reveniri, N. Steinhardt revizuieşte, completează şi corectează ambele versiuni, punându-le de îndată la adăost. Această din urmă formă a textului stă de altfel, şi la baza ediţei de faţă girul de care se bucură ea din partea autorului decurge nu numai din cuvintele cu care ne-a fost încredinţată ci şi din menţiunea înscrisă pe pachetul sigilat: Testament literar.
Dintre multiplele semnificaţii ale acestui subtitlu să reţinem aici doar pe aceea care vădeşte convingerea lui N. Steinhardt asupra caracterului postum al operei sale. Acest fapt explică de ce parte din ideile Jurnalului au fost reluate în scrierile antume.
Pentru a nu diminua cu nimic din parfumul de epocă al textului am lăsat neschimbate unele inovaţii sau particularităţi lexicale. În acelaşi scop am procedat la descifrarea iniţialelor de nume ale personajelor. Cititorul poate, astfel, găsi la sfârşit (după propriul nostru aparat de note) o listă a prescurtărilor onomastice. Cele câteva cazuri neelucidate reprezintă fie persoane despre care nu am găsit informaţii, fie persoane pentru care această operaţie este inoportună. Referinţa altor prescurtări sau apelative rezultă din context.
(...)
Testamentul politic al lui N. Steinhardt a fost încredinţat mai multor prieteni apropiaţi. Ar fi, însă, prea riscant să afirmăm că gestul său urmărea pregătirea unei acţiuni colective de protest, deşi toate argumentele conduc spre această concluzie.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)