IV - ADVENT (B): Toţi suntem legaţi de „da-ul” Bunei Vestiri

Evanghelia: Lc 1,26-38

Acum două mii de ani la Betleem, în Iudea, s-a născut Mesia, promis de Dumnezeu. A fost aşteptat aproape două milenii de un popor condus în mod minunat de Sus.

Spre acest Mesia se îndreaptă toate mărturiile Scripturii şi pe acest Mesia, Dumnezeu a sprijinit toată istoria umană.

Numele său este Isus.

El s-a prezentat ca Fiul lui Dumnezeu şi a cerut să se creadă în cuvântul său în virtutea lucrărilor pe care el le împlinea.

Şi noi am crezut şi credem în el.

În această duminică voim să definim atitudinile drepte ca să putem celebra Naşterea sa.

Nu am găsit o stradă mai bună decât aceea a Mariei: pentru că ea este drumul pe care l-a ales Dumnezeu ca să vină la noi.

Maria din Nazaret, de fapt, este creatura ideală în faţa lui Dumnezeu. Ea aşteaptă în tăcerea de la Nazaret: Maria nu este o femeie frivolă, nu este o femeie plină de interese, apăsată de nelinişti şi de mania de a avea mereu mai mult.

Maria este o femeie reculeasă, atentă să citească viaţa în profunzimea ei, senină, deschisă misterului.

Iar noi?

Cine trăieşte astăzi reculegerea de la Nazaret şi cine ştie să-şi creeze spaţiul de deşert ca să stea cu Dumnezeu? Cine are astăzi o inimă în pace, prinsă cu seninătate de certitudinea bunătăţii lui Dumnezeu şi câţi sunt atenţi la semnele voinţei lui Dumnezeu în evenimentele de fiecare zi?

Maria cunoaşte Scripturile.

Între prima lectură şi Evanghelie este un salt de o mie de ani. Prima lectură ni-l prezintă pe profetul Natan care îi vorbeşte regelui David în numele lui Dumnezeu şi îi spune: „Eu îţi voi face ţie o casă: împărăţia ta va fi stabilă pentru totdeauna”.

Israelul a citit această profeţie în sens mesianic şi şi-a maturizat certitudinea că din urmaşii lui David avea să se nască Mesia.

Maria cunoştea această Scriptură. De fapt ajung câteva referinţe ale îngerului ca să o facă să înţeleagă tot ceea ce urma să aibă loc.

Ce creştin citeşte astăzi cu asiduitate Scripturile, lăsându-se format de înţelepciunea care vine de la Dumnezeu?

Ce familie obişnuieşte astăzi să se roage cu Evanghelia şi să simtă ca primă datorie a sa angajarea de a-i conduce pe copii la cunoaşterea Scripturilor?

Maria nu este naivă, nu este o femeie neprevăzătoare: nici chiar în faţa lui Dumnezeu. Ea îl întreabă pe înger: „Cum se va întâmpla aceasta? Eu nu cunosc bărbat”.

Această întrebare nu se naşte din îndoială, nici din voinţa de a vedea totul clar: se naşte doar din dorinţa de a înţelege voinţa lui Dumnezeu pentru a o urma.

Maria este minunată şi în acest sens: este model pentru noi.

Noi suntem adesea leneşi în credinţă, lăsăm neterminate dialogurile cu Dumnezeu, facem un pas înainte şi doi înapoi.

De atâtea ori dubiul marchează strada credinţei şi ne împiedică să simţim pacea în voinţa lui Dumnezeu sau oricum urmăm voinţa lui Dumnezeu atâta timp cât coincide cu a noastră şi numim voinţă a lui Dumnezeu ceea ce se face cu uşurinţă.

Maria este, în sfârşit, conştientă de micimea ei: nu din umilinţă falsă, dar pentru că ea are conştiinţa lucidă a absolutei incapacităţi umane înaintea mântuirii. Maria ştie că numai Dumnezeu poate da bucuria: printr-un dar liber, gratuit, niciodată meritat de cineva.

Omul poate doar să se aşeze în condiţia de a primi darul: dar mântuirea rămâne totdeauna un dar, un cadou din partea lui Dumnezeu.

De aceea răspunde îngerului: „Iată slujitoarea Domnului, fie mie după cuvântul tău”.

Să punem faţă în faţă atitudinea Mariei, plină de umilinţă, şi orgoliul din zilele noastre. Există atâta prezumţie, siguranţă, autosuficienţă! Astăzi oamenii au ajuns să-l nege pe Dumnezeu sau să-l declare inutil şi superfluu.

Maria este ca o floare deschisă în faţa razelor soarelui: ştie că fără lumină nu poate trăi şi atunci imploră cu umilinţă lumina, pregătită mereu să fie iluminată.

Crăciunul este aproape: să regăsim tăcerea, să ne rugăm cu Scriptura, să ne recunoaştem cerşetori ai bucuriei pe care singur Dumnezeu o poate da.

În aceste atitudini Naşterea Domnului va înflori în inimă ca dar gratuit al lui Dumnezeu. (Angelo Comastri).

III ADVENT: vineri, 16 decembrie 2011

Evanghelia: In 5,33-36

„În acel timp, Isus le spunea evreilor: "Voi aţi trimis la Ioan o solie şi el a mărturisit adevărul. Eu însă nu am nevoie să primesc mărturia unui om, dar vorbesc astfel pentru ca voi să vă mântuiţi. Ioan era făclia care arde şi luminează, şi voi aţi voit să vă bucuraţi o clipă de lumina sa. Dar eu am o mărturie mai mare decât aceea a lui Ioan: sunt lucrările pe care mi le-a dat Tatăl să le săvârşesc. Lucrările pe care le fac dau mărturie despre mine că Tatăl m-a trimis"”.

Adventul este un timp al marilor promisiuni şi al marilor aşteptări. Să ascultăm astăzi promisiunea minunată pe care Dumnezeu, Tatăl nostru, ne-o face şi să o aprofundăm: „Îi voi conduce la muntele meu cel sfânt. Îi voi face fericiţi în casa mea de rugăciune” (Is 56,7). Dumnezeu vrea să ne umple de bucurie. Blândeţea şi generozitatea inimii sale paterne se manifestă în această promisiune. Un tată doreşte ca fiii săi să fie fericiţi. La fel, Dumnezeu doreşte pentru noi o fericire deplină, un munte de fericire. A fi convinşi de aceasta e deja o mare bucurie şi o lumină pentru sufletul nostru.

Pe de altă parte, Dumnezeu ştie că numai în intimitatea cu el putem fi cu adevărat fericiţi, pentru că în el găsim plinătatea iubirii. De aceea, el ne conduce pe muntele său cel sfânt şi ne oferă un loc în casa sa, care este casă de rugăciune,adică un loc al raportului intim cu el. „Fericit cel care locuiește în casa ta!”, exclamă psalmistul, „sufletul meu tânjeşte şi doreşte altarele Domnului” (Ps 83,3.5). Totuşi, dorinţele noastre naturale ne poartă în altă direcţie. Liturgia Adventului ne invită presant să ne orientăm mai bine şi să spunem: „Un lucru am cerut de la Domnul, şi pe acesta îl caut: să locuiesc în casa Domnului în toate zilele vieţii mele, ca să gust bunătatea Domnului” (Ps 26; cf. Ps 15,11). Astfel ne vom dispune să fim „umpluţi de bucuria casa sale”.

E momentul însă să un observăm un alt aspect al promisiunii paterne ale lui Dumnezeu, exprimat în prima lectură de astăzi, adică deschiderea lor universală. Ele se extind, într-adevăr, la „străini” (Is 56,3.6) şi precizează că templul lui Dumnezeu trebuie să devină „casă de rugăciune pentru toate popoarele” (57,6). Suntem feriţi în acest fel de tentaţia de a ne închide într-un „intimism” egoist, care ar căuta, în relaţia cu Dumnezeu, numai o consolare personală, dezinteresându-ne de soarta altora. Într-o asemenea situaţie, relaţia cu Dumnezeu nu ar fi autentică; comuniunea cu el nu ar fi efectivă. Dumnezeu „vrea ca toţi oamenii să fie mântuiţi” (Tim 2,4). Deci, pentru a fi într-o adevărată comuniune cu el, trebuie să împărtăşim preocuparea sa de mântuire a tuturor oamenilor. Din acest motiv Biserica a dat liturgiei Adventului o marcantă dimensiune misionară. Prima lectură propusă, în lecţionar, pentru prima liturghia din Advent este oracolul lui Isaia care anunţă venirea „tuturor popoarelor” la „muntele templului Domnului” (Is 2,2). Viziunea grandioasă care lărgeşte inima noastră pentru a o conforma proiectului divin. Prima lectură de astăzi ne-o propune în termeni analogi. Dacă vrem să pregătim bine sărbătoarea Crăciunului, trebuie să o situăm în această perspectivă misionară universală.

In evanghelie (Is 5,33-36), Isus le reproşează persoanelor cu vază din poporul său că un s-au pregătit cum trebuie pentru venirea sa. În loc să ia în serios mărturia lui Ioan Botezătorul, care îi conducea spre „acela care va veni după” (cf. In 1,24-27), ei s-au limitat „să se bucure pentru un moment” la lumina care venea de la Ioan, „făclia care arde şi luminează” (In 5,35). Ne ameninţă mereu pericolul de a-i imita, adică de a lua darurile şi harurile lui Dumnezeu ca ocazii de bucurie momentană, fără să corespundem finalităţii lor; care trebuie să fie pusă întotdeauna în raport cu primirea lui Cristos de către toţi oamenii. Să cerem harul de a evita acest pericol, harul de a ne deschide inima noastră şi viaţa noastră faţă de întregul şi profundul plan al lui Dumnezeu. (A. Vanhoye).

III – ADVENT: joi (Is 54,1-10; Lc 7,24-30)



"Când au plecat trimişii lui Ioan, a început să spună către mulţimi despre Ioan: „Ce aţi ieşit să vedeţi în pustiu? O trestie legănată de vânt? Dar ce aţi ieşit să vedeţi? Un om îmbrăcat în haine moi? Iată, cei ce sunt îmbrăcaţi în haine scumpe şi trăiesc în desfătare sunt în palate regale. Dar ce aţi ieşit să vedeţi? Un profet? Da, şi mai mult decât un profet. Acesta este cel despre care s-a scris:

     Iată, îl trimit pe îngerul meu

     înaintea feţei tale,

     care va pregăti calea înaintea ta.

Căci eu vă spun: nimeni dintre cei născuţi din femeie nu este mai mare decât Ioan; însă cel mai mic în împărăţia lui Dumnezeu este mai mare decât el. Tot poporul care-l asculta şi vameşii l-au recunoscut pe Dumnezeu, botezându-se cu botezul lui Ioan. Dar fariseii şi învăţaţii Legii au zădărnicit planul lui Dumnezeu cu privire la ei, căci nu s-au lăsat botezaţi de el".

Putem să ne întrebăm: „Pentru ce cel mai mic în împărăţia lui Dumnezeu este mai mare decât Ioan, care este cel mai mare dintre cei născuţi din femeie?”

Răspunsul este în noua creaţie. Împărăţia lui Dumnezeu adusă de Cristos înseamnă o schimbare radicală: cine intră în ea trăieşte o viaţă nouă, nu numai la nivelul uman, dar trăieşte viaţa fiilor lui Dumnezeu. Aceasta este minunea care ne aşteaptă. Fiul lui Dumnezeu ne face să participăm la filiaţia sa: este un dar gratuit, oferit în mod paradoxal, împotriva tuturor capacităţilor umane.

Spune Isaia: „Veseleşte-te, tu, cea sterilă, care n-ai avut copii; căci femeia părăsită avea mai mulţi copii decât cea care are bărbat, spune Domnul”. Fecunditatea naturală în noua creaţie este transfigurată: zămislirea neprihănită a Mariei este începutul unei noi lumi. Şi a Fiul Mariei este Fiul lui Dumnezeu.

La această filiaţie suntem cu toţii chemaţi să participăm. Condiţia este de a recunoaşte că e un dar gratuit, un dar mai minunat decât prima creaţie, realizată din nimic, în timp ce noua creaţie se realizează dintr-o situaţie de păcat.

Să sporim admiraţia noastră şi să-i cerem Mariei să ne ajute să apreciem nu numai marile lucrări pe care Domnul le-a realizat în ea, ci şi marile lucrări pe care vrea să le realizeze în noi. (A. Vanhoye).

III – ADVENT: luni (Num 24,2-7.15-17; Mt 21,23-27)

In lecturile de astăzi vedem deja contrastul pe care ni-l vor prezenta evangheliile Crăciunului: pe de o parte, un păgân care descoperă lumina Domnului, asemenea magilor care urmează steaua; pe de altă parte, iudeii care se opun acestei lumini, care nu vor să recunoască faptul că Isus este trimisul lui Dumnezeu, nu vor nici măcar să vorbească despre botezul lui Ioan.

Acesta este un risc care se află dintotdeauna în faţa noastră: pericolul de a ne mulţumi cu o atitudine exterioară, de a-l adapta pe Dumnezeu scopurilor noastre, de a nu aprecia suficient harul lui. Trebuie să avem, în schimb, întotdeauna prospeţimea uluirii acelora care abia l-au descoperit pe Domnul, să ne facem o inimă liberă, ca a celor săraci, capabilă să descopere minunile sale. Să nu fim ca şi cărturarii blocaţi în certitudinile lor, ci ca cei umili care se pregătesc să primească lumina Domnului.

Oracolele lui Balaam ne dau ocazia de a întări speranţa noastră, de a o face mai fermă, deoarece arată că steaua apare cu adevărat şi oamenii nu pot face nimic pentru a-i împiedica lumina. Binecuvântarea Domnului vine, chiar dacă voinţa oamenilor este alta.

Cum ştiţi, acest episod despre Balaam prezintă tocmai transformarea unui blestem in binecuvântare. Balac vrea un blestem împotriva Israelului, pentru că îi este frică de acest popor care apare ca o ameninţare pentru regatul său, şi îl cheamă dintr-o ţară îndepărtată pe Balaam, un ghicitor celebru, ca să blesteme pe Israel şi să-i provoace distrugere. Dar Dumnezeu intervine şi Balaam se găseşte în imposibilitatea de a profera un blestem: nu poate. Chiar de l-ar fi voit, cuvintele care-i ies din gură sunt o binecuvântare: „Cât de frumoase sunt corturile tale, Iacobe, locuinţele tale, Israele! Ele se întind ca nişte văi, ca nişte grădini pe lângă râuri… stăpânirea lui o va întrece pe aceea a lui Agag şi împărăţia lui se va înălţa”. În locul unui blestem se găseşte pe buzele o binecuvântare mesianica. Şi din nou, când Balaam, la rugămintea lui Balac, încearcă să blesteme, spune, de fapt, o nouă binecuvântare inspirată de Dumnezeu: „Îl văd, dar nu în timpul de acum, îl privesc, dar nu de aproape. O stea răsare din Iacob şi un sceptrul de domnie se ridică din Israel”.

Şi Iudeii au voit să-l transforme pe Isus în blestem: „Blestemat cel care atârnă de lemn” spune Legea lui Moise. Dar acest blestem a devenit cea mai mare binecuvântare pentru tot pământul.

Acest lucru este pentru noi un motiv de speranţă tot mai puternică. Speranţa nu e în noi, nu e în slăbiciunea noastră, ci e în Isus, care este binecuvântarea triumfală a lui Dumnezeu oferită întregului neam omenesc. (A. Vanhoye).