 |
| Bordeaux, France. |
[...]
Sfârşit
După
Publicarea acestei cărţi mi-a adus multe confidenţe, multe întrebări – şi
câteva reproşuri.
Un săptămânal creştin, fără a contesta – susţine el – autenticitatea
experienţei mele spirituale, a declarat-o marginală, prea personală pentru a fi
utilă tuturor; şi mi-a adus la cunoştinţă că n-aş fi un convertit de Conciliu,
în sensul că povestea mea n-ar răspunde întrebărilor care se pun omului de azi.
Nu văd cum o experienţă interioară ar putea să nu fie personală, dacă este cu
adevărat o experienţă, nici pentru ce acest fapt i-ar diminua semnificaţia.
Ceea ce poate să i se întâmple unui om prezintă interes, oricât de puţin,
pentru toţi ceilalţi – de altfel, mi se pare că religia creştină se bazează pe
o serie de aserţiuni experimentale tot atât de personale. Isus a înviat,
mormântul lui este gol, eu l-am văzut. Aceasta se numeşte o mărturie şi tot
ceea ce se poate spune este ceea ce am spus eu însumi la început: o mărturie
valorează cât valorează martorul. Ştiu bine aceasta. Pot fi recuzaţi împreună.
Dar nu se poate simultan valida martorul, recunoscându-se că relatarea sa este
fidelă (cum o face cu curtoazie publicaţia la care mă refer) şi invalida
mărturia, declarând-o inadecvată, ca şi cum întrebarea-orice s-ar spune –
fundamentală la care răspunde titlul acestei lucrări nu I-ar interesa pe omul
de azi în aceeaşi măsură că pe cel de ieri sau alaltăieri.
Mi-e teamă, mai ales, că publicaţiile creştine îşi fac o idee cam
ciudată despre întrebările pe care şi le pun contemporanii noştri, într-o zi,
la Mons, în Belgia, la sfârşitul unei conferinţe urmate de o lungă dezbatere,
trei tineri, doi băieţi şi o fată, mă aşteptau la ieşirea din sală. Cel mai
îndrăzneţ a făcut câţiva paşi spre mine şi mi-a spus numele însoţitorilor lui.
Apoi: Domnule, noi n-am îndrăznit să luăm cuvântul în public, am preferat să
aşteptăm să plece lumea. Ţinem foarte mult să vă punem o întrebare. O întrebare
gravă – iat-o: „Pentru ce să trăim?”...
Iar feţele lor de douăzeci de ani erau într-adevăr grave, iar ochii –
atenţi. Nu era, poate, decât o problemă de metafizică, din acelea care se uită
cu mult înainte de a fi rezolvate; nu era, poate, decât expresia unei angoase
trecătoare, din acelea care se risipesc o dată cu amintirea conversaţiilor care
le-au generat. Dar putea fi şi ceva mai profund şi mai primejdios. Nu m-am
grăbit să cred că o hotărâre crucială ar fi depins de răspunsul meu, dar, în
sfârşit, ceva anume din privirea lor m-a pus totuşi m gardă; m-am comportat ca
şi cum totul depindea de ceea ce aveam să le spun şi le-am vorbit o jumătate de
oră. Acei tineri care se întrebau pentru ce să trăiască nu erau oameni de azi?
Alt reproş. Un preot, printre altele tobă de psihanaliză, mi-a facut
obiecţia că am scris o carte de pură descripţie, din care orice reflecţie,
spunea el, a fost izgonită. Este adevărat că având de raportat un fapt m-am
ţinut strâns de el cât de mult am putut, interzicându-mi orice dizertaţie şi
chiar orice analiză, astfel încât oricine să-l poată examina şi să poată ajunge
la propria sa concluzie. Trebuia să prezint o experienţă în sensul cel mai
riguros al cuvântului şi nu să fac o demonstraţie. Cartea, în fond, nu este o
încercare de a demonstra existenţa lui Dumnezeu, ea relatează întâlnirea unei
persoane, iar o întâlnire se descrie cât mai simplu posibil. Dar că reflecţia
n-ar intra, intim, implicit şi discret, într-o descriere – iată ceea ce
pictorii ar fi foarte surprinşi să afle.
Al treilea şi ultimul reproş, cel puţin după cunoştinţa mea, formulat de
un spirit religios cunoscut în Franţa pentru perseverenţa cu care a tot anunţat
că Dumnezeu a murit în Isus Cristos: n-ar fi, după el, nici o revelaţie de
aşteptat într-o biserică. Ar trebui să explice însă de ce, intrând ca
necredincios perfect – aş îndrăzni să spun – într-o biserică, am ieşit de
acolo, cu câteva minute mai târziu, catolic convins. Am visat? Atunci, visez
încă. Am avut o halucinaţie? Aş fi avut şi altele. Să fi compus eu o relatare
falsă? în judecarea mea, nu se merge atât de departe, dar se susţine, totuşi,
că nu există, că nu poate să existe revelaţie individuală, lată însă că şi în
această privinţă faptele se opun teoriei, îmi pare rău pentru teorie. Dar avem
destui teoreticieni în zilele noastre care se străduiesc să facă religia
noastră, care este o religie vie, o ideologie ca oricare alta, un sistem de
idei, o închisoare intelectuală, în scopul numai aparent lăudabil de a enunţa
credinţa în cuvinte şi într-o formă acceptabile de mentalitatea contemporană.
Sunt aceiaşi care se referă insistent, în fiecare zi, la caracterul
revoluţionar al creştinismului; ei par să nu vadă contradicţia pe care o
prezintă creştinismul ca revoluţie şi, m acelaşi timp, ca o manieră de a gândi
care nu deranjează obişnuinţele nimănui. Trebuie ales. Dacă apostolul Paul,
care este în mod clar primul dintre teologi, ar fi avut atâtea grijă, ca unii
succesori ai săi, să prezinte adevărul creştin într-o manieră exclusiv
agreabilă auditorilor păgâni – mă gândesc în mod special la atenieni –, ar fi
trebuit să evite la un moment dat să vorbească despre înviere şi despre viaţa
eternă, iar acestea ar fi fost absente din creştinism timp de nouăsprezece
secole. Spiritele cele mai subtile, în general, nu învaţă din erorile cele mai
grosolane; iar a înscrie creştinismul în actuala gândire păgână reprezintă o
eroare de-a dreptul monstruoasă.
Nu dorinţa de a mă justifica eu, ca autor, m-a îndemnat să încep această
postfaţă cu o enumerare a criticilor. Ele îmi permit însă, într-un mod util, să
fixez anumite elemente (pe care nu le consider, nici pe departe, de importanţă
istorică) şi să răspund, indirect, la unele întrebări care mi s-au pus în
ultimii ani, cea mai frecventă referindu-se la publicarea târzie a cărţii, cea
mai stăruitoare (adresată de tineri) la libertatea lăsată convertitului de o
revelaţie pentru care nu el a optat, iar cea mai arzătoare la identificarea
persoanei întâlnite.
Am dat mai sus un început de răspuns la prima întrebare, vorbind de vis şi de
halucinaţie. Trebuia să dovedesc că nu mă abandonez aşa de uşor visurilor şi că
nu sunt subiect pentru halucinaţii; dacă aş fi fost, fenomenul ş-ar fi repetat,
ceea ce nu s-a întâmplat; iar dacă aş fi fost la discreţia visului până la
punctul de a-mi fi visat convertirea, aş fi avut suficient timp la dispoziţie
până acum ca să mă trezesc.
A doua întrebare nu m-ar fi mirat dacă ar fi venit din partea marxiştilor
convinşi, pentru care credinţa în Dumnezeu reprezintă oricum o alienare; dar,
adresată de tinerii creştini, ea mă surprinde. Adevărul vă va elibera, spune Evanghelia. Adevărul divin nu-i
retrage libertatea celui care îl vizitează; el i-o aduce, învăţându-l că este o
singură adevărată libertate, aceea care, după exemplul libertăţii lui Dumnezeu,
ne desprinde de noi înşine pentru dragostea de altul, sau de alţii. Este, oare,
posibil să nu ştie creştinii că Dumnezeu este dragoste, că dragostea este darul
său, că ea este ipso facto eliberatoare sică libertatea nu reprezintă –
pentru a mă exprima astfel – decât numele de război al carităţii?
Este destul de greu de răspuns la a treia întrebare. După ce, după care semn,
prin ce mijloc poţi să-ti dai seama, în timpul unei întâlniri de genul celei
relatate în această carte, că nu săvârşeşti ceea ce s-ar putea numi o eroare de
identificare a persoanei? într-o asemenea împrejurare, cum se poate ajunge la
certitudine? Cred că ea vine, pur şi simplu, din faptul puţin cunoscut sau rău
înţeles că o revelaţie de acest fel nu doar propune, celui ce trăieşte
revelaţia, o evidenţă obiectivă, pe care els-o recunoască, ci fi dă, totodată,
şi mijlocul de-a o sesiza, mijloc pe care nu-lare din naştere; coincidenţa
perfectă dintre evidenţă şi mijloc, care vin împreună, creează certitudinea. Am
propus, în carte, o comparaţie din domeniul culorilor: imaginaţi-vă că ochii
dumneavoastră au căpătat, prin miracol, facultatea temporară de a vedea
infraroşiile şi ultravioletele, în mod normal invizibile, în mod sigur, nu
v-aţi mai îndoi de existenţa acestor culori necunoscute, aşa cum nu vă îndoiţi de
existenţa celor percepute în mod curent; potrivirea dintre ele şi surplusul de
aptitudine care v-ar fi fost dat nu ar mai lăsa nici o ezitare în spiritul
dumneavoastră. Dar voi reveni asupra acestei complicate probleme în cartea mea
viitoare.
Căci văd bine că va trebui să mai scriu o carte, ca să explic anumite
pagini ale acesteia. Confidenţele care mi s-au făcut în urma lecturii ei m-au
învăţat cel puţin două lucruri. Primul: convertirile sunt mult mai numeroase
decât se crede şi sunt, adeseori, păstrate secrete, fie din timiditate, fie din
frica de a declanşa o anumită ostilitate la cei din jur, fie din dificultatea
de a găsi un limbaj potrivit cu natura experienţei: dacă înşişi marii mistici
s-au plâns întotdeauna că n-au reuşit să explice ce au trăit, cum să nu se
descurajeze oamenii simpli ca noi? Al doilea lucru pe care l-am învăţat este că
există cel puţin un punct comun la convertiţi şi anume acela că toţi au
întâlnit pe cineva, şi nu o idee sau un sistem; ei au descoperit cu încântare
şi în unele cazuri cu stupoare o persoană, cel mai adesea a doua persoană a
Trinităţii, ca pelerinii din Emaus care-şi amintesc evenimente din Ierusalim
fără să cunoască istoria locului, care îl au pe câte un misterios tovarăş de
drum explicând Scriptura fărăs-o înţeleagă şi care adeseori îl recunosc pe Isus
într-o bucată de pâine. Există în orice convertire acest moment, al bucăţii de
pâine, când se trece de la idee la real şi când se revelează o persoană care nu
era aşteptată. O persoană care merită să fie adorată.
Şi am avut noi oare vreodată, mai mult nevoia de-a adora?
(André Frossard, Dumnezeu există, eu l-am întâlnit, Editura Universal Dalsi 1993, trad. Alex. Ştefănescu).
%2B-%2B00.JPG)