† Duminica a 2-a a Paştelui (B): Duminica Milostivirii Divine [8 aprilie 2018]

Duminica Milostivirii Divine

pr. Isidor Chinez  – Izvoarele [IS] ora 8:00 (8 aprilie 2018)

Lecturi: Faptele Apostolilor 4,32-35; 1Ioan 5,1-6; Evanghelia Ioan 20,19-31; lecturi

Omilie

Sărbătorim victoria lui Isus asupra morții prin înviere ce durează șapte săptămâni. Este Timpul Pascal. În a doua duminica a Paștelui celebrăm „Duminica milostivirii divine”. Se cheamă așa în urma cererii făcute de Isus sfintei Faustina de a celebra în duminica succesivă celei pascale infinita milostivirii a lui Cristos care ne-a iubit și răscumpărat. Evanghelia de astăzi se armonizează foarte bine cu tema milostivirii. Ioan, în evanghelia sa, arată apariția lui Isus apostolilor și instituie sacramentul Reconcilierii sau al Spovezii.

Cât timp înțelegem că Isus este viu printre noi, totul se schimbă. Este ceea ce se întâmplă în viața primilor creștini. În prima lectură luată din Faptele Apostolilor (Fap 4,32-35) sfântul Luca descrie în ce constă viața nouă ce se instaurează în prima comunitate creștină; este o comunitate în care se trăiește învierea ca o experiență de comuniune: „mulţimea celor care au crezut era o singură inimă şi un singur suflet. Niciunul dintre ei nu spunea că ceea ce are este al său, ci pe toate le aveau în comun” (v. 32). Credincioșii învierii erau realiști și concreți. Caritatea și mărturia constituie dovada că este autentică credința în învierea lui Isus Cristos care-i face pe oameni liberi de obsesia posesivă de lucruri materiale. Astăzi sunt peste două miliard două sute de milioane de creștini: catolici, ortodocși, protestanți. Mulți creștini nu trăiesc așa cum descrie prima lectură. Și totuși sunt atâția care pun în comun, fără rezerve, ca și călugării. Sunt mulți care ajută cu bani sau altceva; alții fac orfelinate; preoți africani care animă unele parohii din Italia, Franța sau Germania… Se roagă unii pentru alții… Numai stând uniți știu să împărtășească ce au creștinii: cunoașterea și iubirea lui Isus…

† Botezul Domnului (B): Suntem botezați, dar suntem „creștini”? [duminică, 7 ianuarie 2018]

Suntem botezați, dar suntem „creștini”?

pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS] ora 8:00 (duminică, 7 ianuarie 2018)

Lecturi: Isaia 55,1-11; 1Ioan 5,1-9; Evanghelia Marcu 1,7-11.

Evanghelia Marcu 1,7-11: În acel timp, Ioan predica, zicând: „Vine după mine cel care este mai puternic decât mine, căruia eu nu sunt vrednic, plecându-mă, să-i dezleg cureaua încălţămintei. Eu v-am botezat cu apă, însă el vă va boteza în Duhul Sfânt”. În zilele acelea, a venit Isus din Nazaretul Galileii şi a fost botezat de Ioan în Iordan. Şi îndată ce s-a ridicat din apă, a văzut cerurile deschise şi Duhul, ca un porumbel, coborând spre el. Şi din cer a fost un glas spre el: „Tu eşti Fiul meu cel iubit, în tine mi-am găsit plăcerea”.

Omilie

Astăzi se amintește de Botezul Domnului. Celebrăm o nouă „epifanie” sau manifestare. Prima „epifanie” a fost la Crăciun, când Isus s-a descoperit păstorilor. A doua „epifanie” a avut loc atunci când Cristos s-a descoperit păgânilor reprezentaţi prin magii veniţi din Orient. De ce mai era nevoie de o a treia „epifanie” în ziua Botezului Domnului? Iată de ce. Evenimentele legate de naşterea lui Isus erau de acum amintiri foarte îndepărtate. Puţini îşi mai aminteau de ele. Păstorii de la Betleem muriseră între timp. Murise, probabil, şi Iosif. Zaharia şi bătrâna Elisabeta trecuseră de mult la cele veşnice. Nu mai zic de bătrânii de la templu, Simeon şi Ana. De treizeci de ani, în căsuţa din Nazaret nu se mai văzuseră îngeri. Doar Maria mai păstra în inima ei evenimentele îndepărtate ca pe nişte amintiri preţioase. În cei 30 de ani de viaţă necunoscută, ascunsă, Isus devinea un om ca oricare altul. Era pentru lume feciorul dulgherului din Nazaret. Era atât de asemănător cu ceilalţi oameni, încât chiar şi Ioan Botezătorul – deşi îi era rudă – avea nevoie să ceară lămuriri: „Tu eşti cel care trebuie să vină, sau să așteptăm pe altul?” (Lc 7,19). Astfel stând lucrurile, a fost necesară o nouă „epifanie”, o nouă dezvăluire a identităţii lui Isus, în momentul când îşi începe activitatea publică. Este botezul Domnului. Duhul Sfânt s-a coborât asupra lui. Gasul Tatălui a răsunat: „Tu ești Fiul meu preaiubit!” Suntem în fața unei „teofanii”, adică a manifestării divine: a Tatălui, a Fiului și a Duhului Sfânt.

† Sfânta Familie: Isus, Maria şi Iosif (B): Descoperirea familiei [duminică, 31 decembrie 2017]

Prezentarea lui Isus la Templu.

Descoperirea familiei 

pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS] ora 8:00 (31 decembrie 2017)

Lecturi: Genezei 15,1-6; 21,1-3; Evrei 11,8.11-12.17-19; Evanghelia Luca 2,22-40.

Omilie

Liturgia de astăzi ne invită să reflectăm asupra familiei, în lumina acelei comunități formate din Iosif, Maria și Isus, pe care textele evangheliei le descriu cu o mare sobrietate și discreție.

În prima lectură, luată din cartea Genezei (Gen 15,1-6; 21,1-3), ni se vorbește despre credinţa lui Abraham. Deja este pregătită mentalitatea că fii sunt darul lui Dumnezeu. Părinții trebuie să-și păstreze vie conștiința că nu sunt proprietatea lor, dar că sunt „în gestiunea” lor. Astfel și Isus, darul lui Dumnezeu pentru Maria prin opera Duhului Sfânt este încredințat grijii lui Iosif. Ca și cum ar participa la suferința lui Abraham, Dumnezeu intervine cu aceste cuvinte: „Nu te teme!” Și imediat Domnul vrea să-i asigure lui Abraham o schimbare cu totul superioară forțelor omului: „Eu sunt scutul tău şi răsplata ta” (v. 1). El  a ascultat cuvântul Domnului și trebuie să se lase condus în noapte pentru că în acest mod va putea să facă experiența surprinzătoare a cerului înstelat care luminează întunericul. Singurul care rămâne în noapte poate percepe frumusețea și consolarea unui cer înstelat. Noaptea obscură a lui Abraham și a Sarei – cei doi soți în vârstă, fără mângâierea unui copil – se sfârșește cu promisiunea divină. „Priveşte spre cer şi numără stelele, dacă poţi să le numeri! […] Aşa va fi descendenţa ta” (v. 5). A crezut Abraham în Cuvântul lui Dumnezeu care îi promitea un urmaș ieșit din sângele său. Prin acest fiu – Isac – Dumnezeu descoperă iubirea și fidelitatea sa. Înţelegem că credinţa nu este doar o aderare la ideile altora ci în primul rând este a merge pe un drum nou pe unde îți arată Domnul. Abraham se încrede în cuvântul său, fără ezitări; nu uită de promisiune, nu avansează rezerve sau suspiciuni. „A crezut în Domnul şi Domnul i-a considerat aceasta ca dreptate” (v. 6). Dumnezeu e la superlativ și Abraham este într-un raport preferențial cu Domnul.

Am văzut și dăm mărturie - Sfântul Ioan, apostol și evanghelist [27 decembrie]

Sfântul Ioan, apostol și evanghelist.

Am văzut și dăm mărturie

pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS] ora 17:00 (miercuri, 27 decembrie 2017)

Lecturi: 1Ioan 1,1-4; Evanghelia Ioan 20,1a.2-8. 

Omilie

Celebrăm astăzi sărbătoarea sfântului Ioan, apostol și evanghelist. Deja în secolul al IV-lea este menţionată sărbătoare în Orient. În calendarele apusene este amintită în secolele al VI-lea și al VII-lea. Notele biblice îl prezintă ca ucenic al lui Ioan Botezătorul; l-a urmat apoi pe Isus. Împreună cu Petru s-a dedicat evanghelizării Samariei; apostolul Paul îl numeşte: coloană a Bisericii. După unele izvoare ale tradiţiei a trăit mai întâi la Antiohia şi apoi la Efes, unde i se venerează mormântul. După aceea ar fi venit la Roma, apoi a fost deportat în insula Patomos; aici a avut renumitele viziuni, pe care le descrie în Apocalips, şi tot aici ar fi murit la sfârşitul secolului I, sub împăratul Domiţian (51-96). În afară de evanghelie care îi poartă numele, îi mai sunt atribuite trei scrisori şi Apocalipsul.

Ce vrea să ne spună sărbătoarea de astăzi? Ioan era un tânăr care nu se mulţumeşte doar cu meseria sa: era pescar împreună cu fratele său Iacob şi cu tatăl său Zebedeu. Avea nevoie de o viaţă spirituală. Nu era satisfăcut pe deplin de ocupația sa. De aceea, auzind că pe malurile Iordanului predică un profet, merge să-l asculte. Şi chiar îi devine ucenic. Vrea să-şi însuşească viaţa nouă propusă de Ioan Botezătorul. Dar, iată, că Ioan într-o zi îl indică pe Isus ca Mielul lui Dumnezeu care ia asupra sa păcatele lumii (In 1,29; 36). Şi Ioan merge după el. Vrea să-l cunoască. Isus îl invită împreună cu însoţitorul său – Andrei – şi stau împreună toată după-amiaza. Atunci când Isus, trecând pe malul lacului Genezaret îl invită să-l urmeze, îl lasă pe tatăl său Zebedeu şi a merge după Isus, devenindu-i discipol şi apostol. Sfântul Ioan a rămas mereu lângă Isus. L-a urmat, i-a ascultat cuvântul, a asistat la minunile sale, a urcat până pe Calvar stându-i alături la moarte, plin de curaj. El ne spune că a fost primul care a crezut că Isus a înviat din morţi.

În Evanghelia după Ioan (In 20,1a.2-8) vorbeşte despre „ucenicul iubit” de Isus. Dar este un lucrul straniu că în nici un fragment din evanghelie nu ni se spune că ucenicul iubit ar fi Ioan. Însă din cele mai îndepărtate timpuri ale Bisericii s-a insistat mereu că el este sfântul Ioan. În lectura evangheliei îl vedem pe discipolul „pe care îl iubea Isus” alergând din toate puterile, purtat tocmai de această iubire, spre locul în care s-a odihnit Domnul după ce a luptat cu moartea. Sfinţii Părinţi comentează: iubirea aleargă cu mai multă grabă şi soseşte prima. Şi, totuşi, Ioan ştie să aştepte să ajungă şi celălalt frate pentru a intra împreună. Este sugestiv modul în care evanghelia descrie reacţia celor doi oameni în faţa a ceea ce văd amândoi: „Atunci a venit şi Simon Petru, care îl urma, şi a intrat în mormânt. El a văzut giulgiurile aşezate, dar ştergarul, care fusese pe capul lui, nu era aşezat împreună cu giulgiurile, ci împăturit aparte, într-un loc. Atunci a intrat şi celălalt discipol, care sosise primul la mormânt. A văzut şi a crezut (vv. 6-8). Amândoi au văzut acelaşi lucru, dar se spune doar de ucenicul iubit că a crezut. De ce? Oare Petru nu a crezut? Discipolul iubit are o privire diferită, care pricepe mai mult decât ceilalţi. Are o privire de iubire care percepe prezenţa noutăţii lui Isus. Petru se oprește la semne: vede mormântul gol și giulgiurile… Pentru ucenicul iubit sunt suficiente indiciile spre a declanșa în el primul salt către credință. A văzut giulgiurile şi ştergarul – obiectele morţii – abandonate de Domnul vieţii şi a început să înţeleagă imediat că puterile întunericului au fost învinse în mormântul gol, ca şi în inima sa, care recunoştea acum în înviere triumful iubirii. Zorile credinţei răsăreau.

Aceasta este experienţa de credinţă a lui Ioan. Şi nu se mulţumeşte să o aibă numai pentru sine. Misterul trăit trebuie împărtăşit. De aceea „ceea ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mâinile noastre au pipăit, cu privire la Cuvântul vieţii – căci viaţa s-a arătat: noi am văzut şi dăm mărturie”, arată sfântul Ioan în scrisoarea întâia (1In 1,1-2) din care am citit în prima lectură. Credința este un act care împlică persoana întreagă, facultățile omului: ochii care au văzut, urechile care au auzit, mâinile care au atins, inteligența care a cugetat, voința care a acceptat, inima care a iubit și s-a bucurat.

Mărturia lui Ioan, adunată în cea de a patra evanghelie şi în scrisori, este în întregime centrată pe iubirea lui Dumnezeu. Sfântul Ieronim povesteşte că, la sfârșitul trecerii sale pământești, pe când apostolul era bătrân și slăbit, nemaiputând vorbi decât cu mare greutate, spunea doar atât: „Copilașilor, iubiti-vă unii pe alții!“. Întrebat de ucenici de ce repeta așa la nesfârșit, aceasta a răspuns: „Aceasta este porunca Domnului și, dacă o păstrați, este de ajuns!” A fi creştini înseamnă a da mărturie zilnică acolo unde ne aflăm: la muncă, în autobuz, pe stradă, cu cei din familie, în casă... Pentru ca cei care ne privesc să poată spune: aceştia sunt creştini – iată cum se iubesc... E o utopie? Sau a fi sau a nu fi creştin?

---

[bibliografia (anul B): Bianchi E. (http://www.monasterodibose.it); Cantalamessa R. (http://www.qumran2.net); Compazieu J. (http://dimancheprochain.org); Lucaci A. (http://ro.radiovaticana.va); Lasconi T. (http://www.paoline.it/blog/liturgia); Ludmann R., Parole pour ta route, Paris 1986; Maggioni B. (http://www.qumran2.net); Ravasi G., Celebrarea și trăirea Cuvântului, Sapientia, Iași 2014]; Jesùs Manuel Garcìa (http://www.catechistaduepuntozero.it); Tessarolo A., (ed) Messale e lezionario meditato, EDB Bologna 1974; Commento della Bibbia liturgica, Edizione Paoline, Roma 1981; Masetti N., Guidati dalla Parola, Edizioni Messaggero Padova, Padova 1995; Comastri A, Il giorno del Signore. Riflessioni sulle letture festive. Ciclo B,  Edizioni Paoline, Torino 1989]; Bianco E., Accogliere la parola. Anno B, Elle Di Ci, Leumann (Torino) 1996;  Biblia, Sapientia, Iași 2013.

---

Însuflețit de iubire fața de Cristos - Sfântul Ștefan [26 decembrie]

Sfântul Ștefan, martir - de Charles Lebrun.

Însuflețit de iubire fața de Cristos

pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS] ora 10:00 (marți, 26 decembrie 2017)

Lecturi: Faptele Apostolilor 6,8-10; 7,54-59; Evanghelia Matei 10,17-22. 

Omilie

Astăzi îl sărbătorim pe primul martir al creştinismului, pe sfântul Ştefan care şi-a vărsat sângele pentru credinţa în Cristos. Intenția liturgiei de astăzi este de a asocia sărbătorii Crăciunului pe sfinții din Noul Testament care au fost slujitori fideli ai Cuvântului făcut om. Ieri, în prima zi a nașterii Domnului, am avut ieslea cu pruncul abia născut, cu cântarea îngerilor și vizita păstorilor. Astăzi este sângele sfântului Ștefan, ucis cu pietre, pentru că a avut curajul să creadă în promisiunea exprimată în simplitatea ieslei. Poimâne – uciderea pruncilor nevinovați – ne vorbește despre soarta care îl așteaptă pe Fiul lui Dumnezeu, astăzi copil, mâine răstignit pe cruce. Contrasul este enorm. Ne vorbește despre prețul mântuirii noastre, despre uneltirile obscure pe care oamenii le urezesc dintotdeauna împotriva lui. Ne vorbește despre păcatul lumii și despre istoria adevărată a Bisericii lui Cristos. Se desleagă astăzi deja acel duel minunat și neîncetat dintre forțele răului care ar voi să-l închidă definitiv într-un mormânt de moarte mai întâi pe Cristos și apoi pe urmașii săi. Toți persecutorii Bisericii ar trebui să înțeleagă că sângele martirilor, începând de la cel al lui Ștefan până la cel al martirilor zilelor noastre, a fost totdeauna sămânța care a făcut să se nască noi fii prin botez.

Sfântul Ştefan s-a lasăt cucerit de acest Cuvânt divin şi a devenit primul martir, martor al lui Cristos. A fost omul credinţei. Aşa îl caracterizează sfântul Luca în Faptele Apostolilor (Fap 6,8-10; 7,54-59) – din care am luat o lectură – descriind alegerea celor şapte diaconi. Cel dintâi a fost ales Ştefan „plin de har şi de putere” (v. 8), „plin de Duh Sfânt” (v. 55). Ştefan ne arată ce înseamnă cu adevărat să crezi în Cristos. Ce este credinţa? A crede în Isus nu înseamnă a accepta nişte idei, nişte învăţături, nişte adevăruri de credinţă, ce ni le-a descoperit alții. Credinţa nu este doar un act al minţii, ci un act al fiinţei umane, la care iau parte mintea, voinţa şi inima omului. Credinţa, pentru Ştefan, este o adeziune, un ataşament, nu faţă de învăţătura unui om ce a trăit pentru un timp pe pământ, apoi a dispărut, ci faţă de o persoană vie, Cristos, mort, dar înviat. Înainte de a-şi da sufletul, a exclamat: „Iată, văd cerurile deschise şi pe Isus stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu!” (v. 56). Credinţa lui Ştefan este o credinţă vie, concretă, trăită, care se vedea în faptele şi în viaţa sa. Credinţa lui în Isus este o credinţă însufleţită de o iubire înflăcărată faţă de Cristos.

† Nașterea Domnului [Crăciunul - Aurora]: Un copil culcat în iesle (luni, 25 decembrie 2017)

Adorația păstorilor -

de Anton Raphael Mengs.

Un copil culcat în iesle 

pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS] ora 8:00 (luni, 25 decembrie 2017)

Lecturi: Isaia 62,11-12;Tit 3,4-7; Evanghelia Luca 2,15-20. 

Omilie

În zorile acestei dimineți de Nașterea Domnului, lumina ne ajută să vedem un copil culcat în iesle, vegheat cu grijă de Maria, mama sa, și de Iosif. Acest eveniment este unic. Timpul Crăciunului e o sărbătoare care ne invită să descoperim în pruncul Isus chipul lui Dumnezeu. Suntem invitați să medităm ce se petrece în noaptea Crăciunului.

Cuvântul despre mântuire din cartea lui Isaia (Is 62,11-12) – cunoscătorii îi spun al treilea Isaia (cap. 56-66) – face să se audă un anunț ieșit din comun care răsună până la marginile pământului. Profetul vestește oraculul mântuirii într-un momentul disperat din istoria lui Israel: exilul babilonic. Acum Israel nu mai este un popor: fără țară, fără rege, fără capitală, fără templu… Profetul intervine în această situație tragică pentru a proclama că Dumnezeu rămâne fidel și, de aceea, va face ca poporul său să retrăiască experiența exodului, adică a ieșirii din Egipt. Exilații sunt îndemnați stăruitor să facă drumul întoarcerii și al libertății pentru ca venirea Domnului Mântuitor să facă din această comunitate un popor sfânt și răscumpărat. „Spuneţi fiicei Sionului: «Iată, vine mântuirea ta!»” (v. 11). Domnul îi va conduce în țara promisă și el însuși se va reîntoarce să locuiască în Sion, așa încât cetatea distrusă – Ierusalimul – să fie chemată „Cetate căutată, nepărăsită” (v. 12). În fața acestei intervenții a lui Dumnezeu, națiunile își vor da seama de iubirea lui Dumnezeu față de poporul său și îi vor numi: „popor sfânt, răscumpărat de Domnul” (v. 12), adică poporul care îi aparține Domnului. Acest text folosit la liturgia din zorii nașterii Domnului ne vorbește nouă despre o nouă întâlnire a lui Dumnezeu în Fiul său născut în ieslea Betleemului: adevăratul Mântuitor și eliberator al omenirii.

† Duminica a 4-a din Advent (B): Dumnezeu în mijlocul nostru [24 decembrie 2017]

Buna-Vestire (1603) - de Alessandro Allori.

 Dumnezeu în mijlocul nostru

pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS] ora 8:00 (24 decembrie 2017)

Lecturi: 2Samuel 7,1-5.8b-12.14a.16; Romani 16,25-27; Evanghelia Luca 1,26-38.

Omilie

Pregătirile pentru primirea lui Isus devin tot mai intense. Calea Adventului luminează drumul pregătirii prin textele profetice. Lecturile din această duminică se apropie de misterul Crăciunului. Toată liturgia de astăzi se concentrează spre Mesia, fiul și descendentul casei lui David asupra căruia sunt așteptările și speranțele omenirii. Adventul înseamnă „venire”: ne aminteşte că Cristos a venit atunci, la primul Crăciun. Pe el îl așteptăm cu nerăbdare în Cuvântul său și în Euharistie, apoi la sfârșitul lumii.

Această venire a fost anunţată în cartea a doua a lui Samuel (2Sam 7,1-5.8b-12.14a.16) cu o mie de ani înainte de Cristos. Este prima lectură dintre cele trei. Regele David vine să-l caute pe profetul Natan spunându-i: „Iată, eu locuiesc într-o casă de cedru şi Arca lui Dumnezeu locuiește sub un adăpost de pânză!” Propunerea pare să fie înţeleaptă chiar şi pentru profet, dar în mintea regelui era că el îi face cadou lui Dumnezeu: să-i construiască o casă, un templu măreț, într-o capitală abia stabilită, Ierusalimul, așa încât să-l aibă cetățean în regatul propriul chiar pe Dumnezeu… Natan nu așteaptă răspunsul lui Dumnezeu – „tot ceea ce ai în inimă, mergi şi fă, căci Domnul este cu tine!” (v. 3) – dar este constrâns să se dezică. Dumnezeu făcea să se înțeleagă că nu David va construi o casa. Pentru ce? Ți-am cerut-o eu? Crezi că eu sunt un Dumnezeu care mă instalez pe pământ? Nu este nevoie de o casă sau un templu făcut din pietre… Domnul proiectase deja să-i construiască o casă veşnică lui David, o dinastie, din care va ieși Mesia. „Casa ta şi domnia ta vor fi stabile înaintea ta pentru totdeauna” (v. 16). În lumina Evangheliei, creştinii înţeleg că singurul templul adevărat este Isus Cristos în care Dumnezeu se face cunoscut lumii.

În a doua lectură luată din Scrisoarea către Romani (Rom 16,25-27), apostolul Paul mulţumește lui Dumnezeu că ne-a revelat misterul său „care a fost ascuns din timpuri veşnice” (v. 25) și „care a fost făcut cunoscut tuturor naţiunilor păgâne” (v. 26), chiar și romanilor. „Mister” în limbajul lui Paul se referă la planul său de mântuire conceput din veșnicie și revelat la toate popoarele pentru ca oamenii toți să se întâlnească cu lumina, harul și viața lui Dumnezeu. Mesia nu este numai regele lui Israel, descendentul lui David, este Fiul lui Dumnezeu, mântuitorul oamenilor. Dumnezeu s-a făcut om: în Isus, Dumnezeu vine la noi. Este uimirea apostolului în fața misterului întrupării și al mântuirii oferite lumii întregi! Doxologia lui Paul este: „Lui Dumnezeu care, singur, este înţelept, prin Isus Cristos, lui să-i fie glorie în veci! Amin!” (v. 27). Este misterul lui Isus Cristos: să-l primim așadar! Să-i spunem: „da”, ca Maria!

În Evanghelia după Luca (Lc 1,26-38) promisiunea făcută de Dumnezeu regelui David prin profetul Natan se împlineşte atunci când „îngerul Gabriel a fost trimis de Dumnezeu într-o cetate din Galileea, al cărei nume era Nazaret, la o fecioară logodită cu un bărbat, al cărui nume era Iosif, din casa lui David. Iar numele fecioarei era Maria” (vv. 26-27). În relatarea chemării Mariei, Luca se orientează spre profeția lui Natan pentru a preciza sensul întrupării și nașterii lui Isus. Dumnezeu i-a făcut lui David promisiunea unei case, a unei dinastii regale: „El – [fiul tău] – îmi va zidi o casă, iar eu îi voi întări tronul pentru totdeauna. Eu îi voi fi tată și el îmi va fi mie fiu” (2Cr 17,12-13). Aşadar, un fiu îi este promis lui David, un fiu căruia Dumnezeu însuşi îi va fi Tată. Aceasta se întâmplă într-o umilă casă din Galileea, la o tânără numită Maria: îi este anunțată nașterea unui copil la care „Domnul Dumnezeu îi va da tronul lui David, tatăl său; și va domni peste casa lui Iacob pe veci, iar domnia lui nu va avea sfârșit” (vv. 32-33).

Tocmai în mijlocul oamenilor vine Mesia, datorită acestei tinere femei din Nazaret. Domnul a umplut-o cu harul său, cu iubirea sa: „Bucură-te, o, plină de har, Domnul este cu tine!” (v. 28). Îngerul îi spune: „salve”, „ave” în latină, „shalom” în ebraică, „bucură-te” în română. Dumnezeu însuși intrând în lume strigă: „Bucură-te!” Dumnezeu este în mijlocul tău. „Exultă!” Maria este invitată la bucurie. „Plină de har” – poate ar fi mai bine de tradus – iubită în mod gratuit de Dumnezeu şi pentru totdeauna. Și ea este cuprinsă de înfricoșare. „Nu te teme, Marie, pentru că ai aflat har la Dumnezeu! Vei zămisli şi vei naşte un fiu şi-l vei numi Isus” (vv. 30-31). Această iubire face fecund sânul ei de fecioară! Maria zămisleşte un fiu, un om pe care doar Dumnezeu îl poate dărui lui Israel şi întregii omeniri: „Vei zămisli şi vei naşte un fiu şi-l vei numi Isus. Acesta va fi mare: va fi numit Fiul Celui Preaînalt” (vv. 31-32). Este vorba despre Fiul lui Dumnezeu: nu rodul unei dorinţe al unui bărbat şi a unei femei – deşi sfinte –, ci gândit, dorit şi născut din Dumnezeu căci „Duhul Sfânt va veni asupra ta şi puterea Celui Preaînalt te va umbri” (v. 35). Astfel Maria va putea da carne şi sânge unui fiu născut nu din voinţă umană, ci din opera lui Dumnezeu. Dacă vestirea îngerului constă într-un discurs lung, răspunsul Mariei este în schimb scurt: „Iată slujitoarea Domnului: fie mie după cuvântul tău!” (v. 38). Maria consimte cu simplitate la iubirea lui Dumnezeu şi astfel îi face loc în ea fiului pe care doar Dumnezeu ni-l putea da.

Evanghelia ne arată că Dumnezeu îşi face locuinţă între noi oameni: este Dumnezeu-cu-noi, este Emanuel! Crăciun este Isus care vine la noi. Bate discret la poartă şi aşteptă răspunsul nostru. Este Cristos care locuiește între noi… Este Dumnezeu în mijlocul nostru…

 

---

[bibliografia (anul B): Bianchi E. (http://www.monasterodibose.it); Cantalamessa R. (http://www.qumran2.net); Compazieu J. (http://dimancheprochain.org); Lucaci A. (http://ro.radiovaticana.va); Lasconi T. (http://www.paoline.it/blog/liturgia); Ludmann R., Parole pour ta route, Paris 1986; Maggioni B. (http://www.qumran2.net); Ravasi G., Celebrarea și trăirea Cuvântului, Sapientia, Iași 2014]; Jesùs Manuel Garcìa (http://www.catechistaduepuntozero.it); Tessarolo A., (ed) Messale e lezionario meditato, EDB Bologna 1974; Commento della Bibbia liturgica, Edizione Paoline, Roma 1981; Masetti N., Guidati dalla Parola, Edizioni Messaggero Padova, Padova 1995; Comastri A, Il giorno del Signore. Riflessioni sulle letture festive. Ciclo B,  Edizioni Paoline, Torino 1989]; Bianco E., Accogliere la parola. Anno B, Elle Di Ci, Leumann (Torino) 1996;  Biblia, Sapientia, Iași 2013.

---

 

† Duminica a 3-a din Advent (B): Duminica bucuriei în Domnul [17 decembrie 2017]

Sfântul Ioan Botezătorul botează poporul -

de  Nicolas Poussin.

Duminica bucuriei în Domnul

pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS] ora 8:00 (17 decembrie 2017)

Lecturi: Isaia 61,1-2a.10-11; 1Tesaloniceni 5,16-24; Evanghelia Ioan 1,6-8.19-28.

Omilie

Cu această duminică atenția ne este îndreptată nu pe venirea lui Cristos de la sfârșitul lumii – ca în duminicile precedente – ci privirea și inima noastră sunt purtate de acum spre nașterea Domnului. Astăzi este duminica bucuriei, numită altădată Gaudete, după primul cuvânt în limba latină al cântării de intrare la Liturghie: „Bucuraţi-vă mereu în Domnul: iarăşi vă spun: bucuraţi-vă, căci Domnul este aproape!” (Fil 4,4-5) – ne spune apostolul Paul. Mântuirea este aproape. Timpul Mesiei a sosit! Suntem în Advent: cuvântul înseamnă „venire”. Isus sosește!  După cum a sosit acum două mii de ani, sosește în sacramentele liturgiei Bisericii și va sosi la sfârșitul timpului. El vine să ne mântuiască!

† Duminica a 2-a din Advent (B): Isus Cristos este vestea bună [10 decembrie 2017]

Ioan Botezătorul predicând (1733) - de Giovanni Battista Tiepolo,

Cappella Colleoni, Bergamo, Italia.

Isus Cristos este vestea bună

pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS] ora 8:00 (10 decembrie 2017)

Lecturi: Isaia 40,1-5.9-11; 2Petru 3,8-14; Evanghelia Marcu 1,1-8.

Omilie

În a doua duminică din Advent este anunță „vestea cea bună”. După douăzeci de secole de creștinism, Evanghelia riscă să se deschidă ca o istorie a trecutului. Dar sfântul Marcu anunță o veste bună provocând cu Ioan Botezătorul care în pustiu pregătește calea lui Mesia chiar cu viața sa, cu predica și cu slujirea sa (Mc). Este o mângâiere pentru popor pe care profetul îl pregătește pentru o nouă ieșire, un nou exod, pe care Dumnezeu îl va conduce în patria sa. Astăzi se așteaptă ca și ieri realizarea speranțelor (Is). Sfântul Petru ne îndeamnă să ne convertim înainte de venirea glorioasă a Domnului în timpul vieții pe care ne-o dă Dumnezeu fiecăruia dintre noi (2Pt).

† Neprihănita Zămislire: Toată frumoasă ești, Marie [vineri, 8 decembrie 2017]

Toată frumoasă ești, Marie

pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS] ora 10:00 (8 decembrie 2017)

Lecturi: Genezei 3,9-15.20; Efeseni 1,3-6.11-12; Evanghelia Luca 1,26-38.

Omilie

Liturgia de astăzi – 8 decembrie – celebrează sărbătoarea Neprihănitei Zămisliri a preasfintei Fecioare Maria. Biserica, prezentând-o pe Maria, îi celebrează intrarea în existenţa pământească prin Neprihănita Zămislire. Constituţia dogmatică despre Biserică a Conciliului Vatican al II-lea ne spune că „împodobită încă din prima clipă a zămislirii sale cu strălucirea unei sfinţenii unice” (LG 56). A fost numită „toată sfântă” – Panaghia, adică, în greacă, înseamnă pan, tot, toată și ágios, sfânt. Este titlul dat Maicii Domnului de tradiția Părinților Orientali: sfințenia perfectă, fără pată, „toată frumoasă”, „tota pulchra” în limba latină. Prin zămislire, în limbajul biblic, este un simbol pentru a indica totalitatea existenții. Prin „Neprihănita Zămislire”, Biserica intenţionează ca acel amalgam de păcate care împiedică deplina comunicare de viaţă dintre Dumnezeu şi om să nu apese asupra Mariei. Existența Mariei, de la prima licărire până la ultima clipă, este sub semnul lui Dumnezeu. Avea dreptate Pius al IX-lea la 8 decembrie 1854 prin bula Ineffabilis Deus când proclama această sărbătoarea: „preafericita Fecioară Maria, încă din primul moment al zămislirii ei, printr-un har şi un privilegiu unic al lui Dumnezeu Atotputernicul, în vederea meritelor lui Isus Cristos, Mântuitorul neamului omenesc, a fost ferită de orice prihană a păcatului originar”. Este „neatinsă de vreo prihană a păcatului, fiind plăsmuită de Duhul Sfânt ca o făptură nouă” (Catehismul Bisericii Catolice 493). Patru ani mai târziu, adică în 1858, în mica localitate Lourdes, Bernadeta, care nu ştia nimic de vocabularul teologic, primi confirmare acestei revelaţii. Ea ajunge la preotul ei cu acest cuvânt: „Eu sunt Neprihănita Zămislire”, i s-a spus în aparițiile sale.

† Duminica 1 din Advent (B): Adventul – timpul vegherii [3 decembrie 2017]

Vegheați...

Adventul – timpul vegherii

pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS] ora 8:00 (3 decembrie 2017)

Lecturi: Isaia 63,16b-17.19b; 64,2b-7; 1Corinteni 1,3-9; Evanghelia Marcu 13,33-37.

Omilie

Astăzi începe timpul Adventului – adventus vine din limba latină care înseamnă venire –, adică timpul aşteptării venirii lui Cristos în glorie; este Parusia, în greacă. Nu este un timp de pregătire pentru sărbătoarea Crăciunului, ci de pregătire a acestui eveniment despre care Isus însuşi le-a spus discipolilor săi că este evenimentul definitiv, prin care va fi instaurată dreptatea lui Dumnezeu şi se va împlini Împărăţia vestită de el. Strigătul Bisericii în acest timp este acela al Miresei care, împreună cu Duhul, se roagă: „Vino, Doamne Isuse! Marana tha!” (Ap 22,20). Adventul este proclamarea „acțiunii” lui Dumnezeu care „sfâșie cerurile” și provoacă „reacția” oamenilor din toropeala „nopții” de păcat și de izolare. Iubirea lui Dumnezeu și speranța omului se încrucișează în inima Adventului. Ceasul reîntoarcerii sale nu este cunoscut: îl așteptăm. Aşteptarea Domnului nu trebuie să ne înfricoşeze, să ne fie frică să-l întâlnim; este necesar să facem conturile cu propria viaţă, în fiecare zi, pentru a fi gata „cu mijlocul încins” şi „cu lumânarea aprinsă”, cu hainele de sărbătoare cusute cu firul dreptăţii. 

În lumina revelaţiei biblice distingem cu Sfinţii Părinţi ai Bisericii trei veniri ale lui Cristos: venirea istorică în umilinţa trupului pe care o sărbătorim la Crăciun, venirea în glorie pe care o aşteptăm în speranţă la sfârşitul lumii şi venirea tainică  pe care o invocăm zilnic în rugăciunea „Tatăl nostru” – „vie împărăţia ta!” şi pe care o celebrăm în sfintele Sacramente.