† Duminica a 17-a de peste an (C): O școală a rugăciunii [24 iulie 2016]

Tatăl nostru - by James Tissot

Evanghelia Luca 11,1-13: În acel timp, Isus se afla într-un loc oarecare şi se ruga. Când a terminat, unul dintre discipolii săi i-a spus: „Doamne, învaţă-ne să ne rugăm, aşa cum Ioan i-a învăţat pe discipolii lui”. Atunci le-a zis: „Când vă rugaţi, spuneţi: «Tată, sfinţească-se numele tău, vie împărăţia ta! Dă-ne nouă în fiecare zi pâinea cea de toate zilele şi iartă-ne păcatele noastre pentru că şi noi iertăm oricui ne greşeşte; şi nu ne duce în ispită!»” Apoi le-a spus: „Dacă unul dintre voi are un prieten şi merge la el la miezul nopţii şi-i spune: «Prietene, împrumută-mi trei pâini pentru că un prieten al meu a sosit la mine dintr-o călătorie şi nu am ce să-i pun înainte!», dacă celălalt dinăuntru, răspunzând, îi zice: «Nu mă deranja; uşa este deja închisă şi copiii sunt cu mine în pat, nu pot să mă scol să-ţi dau», vă spun, chiar dacă nu se va scula să-i dea pentru că îi este prieten, pentru insistenţa lui se va scula şi-i va da ceea ce are nevoie. De aceea şi eu vă spun: Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi găsi; bateţi şi vi se va deschide! Căci oricine cere primeşte; cine caută găseşte; iar celui care bate i se va deschide. Care tată dintre voi, dacă fiul îi cere un peşte, îi va da în loc de peşte un şarpe, sau dacă îi cere un ou, îi va da un scorpion? Aşadar, dacă voi, cei care sunteţi aici, răi cum sunteţi, ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru din ceruri îl va da pe Duhul Sfânt celor care i-l cer?”

Omilie

 

 

Lecturile biblice din această duminică se prezintă ca o şcoală de rugăciune. La început avem mijlocirea lui Abraham pentru locuitorii Sodomei. Din cauza păcatelor lor, au primit o pedeapsă bine meritată. Această discuţie dintre Abraham şi Dumnezeu se prezintă ca o tocmeală orientală: se porneşte de la 50 şi scade până la 10. Abraham se străduieşte să facă ceea ce este bun în viaţa oamenilor; el crede că cei drepți vor salva lumea. Mijlocirea lor are mai multă greutate pentru soarta omenirii decât are răul. Abraham se încrede în dreptatea lui Dumnezeu care merge până la cruțarea vinovatului până la al face cizelându-l nevinovat.

 

Oraşul Sodoma este prezentat ca cel mai rău dintre toate păcatele. Dar când te uiţi atent, vezi bine că răul este încă acolo. În fiecare zi, ziare, radioul şi televiziunea ne aduc cele mai noi știri din politică, crimă şi perversiune. Atunci, ce e de făcut? Ispita mare ar fi să ne tânguim despre această lume stricată. Dar Abraham ne învață pentru schimbarea privirii. În mijlocul tuturor acestor perversități, mai este și un drept. Generozitatea lor ne aminteşte că nimic nu este definitiv pierdut.

 

Ca și Abraham, suntem invitați să stăm în prezența Domnului. Misiunea comunităţilor creştine este tocmai de a interveni pentru această lume pe care Dumnezeu a iubit-o aşa de mult. Dacă îi vom iubi pe alţii ca și creştini, vom trebui să-i purtăm în rugăciune înaintea Domnului. Această rugăciune îi va ajuta să-și schimba viața. Ca și Abraham, suntem siguri că mica rămăşiţă de credincioşi poate salva mulțimea de oameni.

 

Din păcate, în tocmeala cu Dumnezeu, Abraham nu a mers suficient de departe. El s-a oprit la zece drepţi. Dar, iată, că  apostolul Paul ne aduce o veste bună: rămâne un drept – este însuși Isus. Prin patima, moartea şi învierea sa, oferă mântuire întregii omeniri; soarta noastră este legată de Isus Cristos: el a înviat; suntem chemaţi la înviere. Suntem creştini botezați: noi credem că puterea lui Dumnezeu este în viețile noastre. Cristos este prezentat ca singurul drept care nu obosește  niciodată să dea milostivire.

 

Evanghelia aduce cu sine încă mai departe spre învățarea rugăciunii. Este Isus însuşi care ne dă exemplu. El se roagă adesea mult timp. I se întâmplă  să petreacă nopţi întregi în rugăciune. Astăzi, el vrea să-i unească pe toți în rugăciunea sa. Acest lucru este important deoarece el ne permite să intrăm într-o relație totdeauna mai puternică şi totdeauna mai profundă cu Dumnezeu. Adesea se spune persoanelor în vârstă: „Atâta timp cât te poţi ruga, nu sunteți inutili pe acest pământ”. Este adevărat, lumea noastră are o mare nevoie de rugăciunea tuturor.

 

În rugăciunea pe care Isus ne-a învăţat-o, toate sunt în relaţie cu Dumnezeu şi cu alţii. El ne învaţă la rândul nostru să ne îndreptăm spre el ca spre un Tată plin de tandrețe. Primele cereri ne spun că trebuie să ne preocupe împărăția lui Dumnezeu, gloria şi voința sa. Ceea ce este cel mai important: „sfințească-se numele tău...”. În viaţa şi în lumea noastră să fie manifestată sfințenia lui Dumnezeu. Prin aceste cereri ne exprimăm recunoştinţa noastră față de Tatăl care ne umple cu iubirea sa. Răspunsul nostru trebuie să fie aceleia a unei iubiri care urmăreşte triumful împărăției sale.

 

A doua parte a „Tatălui nostru” privește la nevoile noastre şi cele ale lumii noastre. Cu încrederea să cerem lui Dumnezeu pâine ce avem nevoie de fiecare zi. Ne gândim desigur la hrana materială necesară pentru a trăi. Dar sfântul Ciprian ne aminteşte că pâinea cea mai esenţială este Euharistia. Ne dorim ca creştinii adesea mâncând pâinea aceasta să fie transpuși de Cristos. Trebuie să dorim ca și creștinii să se hrănească adesea din pâinea aceasta pentru ca să fie transformați de Cristos. Aici se găsesc toate lumina şi puterea harului său.

 

„Ne iartă greşelile noastre...”. Dumnezeu se arată ca Tatăl când iertarea sa ne eliberează inimile noastre şi ne face să revenim la viață. Şi dacă cerem iertare, este pentru că noi înşine am învăţat să iertăm pe fraţii noştri. „Nu ne duce în ispită...”. Această ispită este cea a disperării, atunci când ne gândim că Dumnezeu ne abandonează. Isus ne învaţă să ne îndreptăm spre Tatăl pentru a-i cere să ne elibereze de acest rău care caută să ne distrugă.

 

În rugăciune vom găsi adevărata bucurie. Prin ea găsim curajul de a iubi așa cum Isus iubește şi cu el. Ea va face viaţa noastră vrednică de Dumnezeu și rodnică. Da, Doamne, învață-ne să ne rugăm. Învaţă-ne să ne întoarcem spre Tatăl nostru cu încredere și perseveranță. Amin.

 

(pr. Jean Compazieu [2013]; trad. pr. Isidor Chinez; sursă:

http://dimancheprochain.org/4018-homelie-du-17eme-dimanche-du-temps-ordinaire-3/).

Sfânta Maria Magdalena (sec. I)

„Nu mă atinge” [Noli me tangere] - by Alexander Ivanov (1834-1836)

Biserica latină era obişnuită să le amintească în liturgie pe cele trei femei despre care vorbeşte Evanghelia şi pe care liturgia greacă le comemorează separat: Maria din Betania, sora lui Lazăr şi a Martei, nenumita păcătoasă „căreia i s-a iertat mult pentru că a iubit mult”, şi Maria Magdalena sau din Magdala, posedata salvată în mod miraculos de către Isus pe care ea l-a urmat şi i-a stat în preajmă împreună cu alte femei până la răstignire şi a avut privilegiul de a-l vedea înviat. Identificarea celor trei femei a fost facilitată de numele Maria comun cel puţin la două şi de părerea sfântului Grigore cel Mare care consideră că a fost indicată în toate pasajele evanghelice una şi aceeaşi femeie.

Coordonatorii noului calendar, reconfirmând comemorarea unei singure Maria Magdalena fără altă indicaţie, cum ar fi adjectivul „păcătoasă”, au intenţionat să celebreze femeia sfântă căreia Isus i-a apărut după înviere. În capitolul al şaptelea sfântul Luca, după ce a descris ungerea păcătoasei care pătrunde pe neaşteptate în sala ospăţului şi toarnă pe picioarele lui Isus unguente parfumate pe care apoi le şterge cu părul propriu, continuă astfel relatarea sa: „Apoi Isus mergea prin oraşe şi sate... şi cu el mergeau cei doisprezece, precum şi unele femei, care fuseseră vindecate de spiritele rele şi de boli: Maria, numită Magdalena, din care fuseseră alungaţi şapte diavoli, Ioana... şi multe alte femei, care îi ajutau cu bunurile lor”.

Necunoscuta păcătoasă, care datorită căinţei desăvârşite a meritat iertarea păcatelor, este deosebită de Magdalena, foarte cunoscută, care îl urmează în mod constant pe Isus din Galileea în Iudeea, până la picioarele crucii, fiind cea care, graţie iubirii arzătoare, îşi primeşte răsplata în ziua învierii. Ea este în mod inconfundabil „lângă crucea lui Isus”, apoi în veghere plină de iubire „aşezată în faţa mormântului”, în sfârşit în zorii noii zile este prima care merge din nou la mormânt, unde ea îl revede şi-l recunoaşte pe Cristos înviat din morţi. Magdalenei, în lacrimi pentru că a văzut mormântul gol şi marea piatră dată la o parte, Isus i se adresează numind-o în mod simplu pe nume: „Maria!”, încredinţându-i anunţarea marelui mister: „Mergi şi spune fraţilor mei: mă urc la Tatăl meu şi la Tatăl vostru, la Dumnezeul meu şi la Dumnezeul vostru!” Aceasta este Magdalena pe care Biserica o comemorează astăzi şi care, după o veche tradiţie greacă, s-ar fi dus să trăiască la Efes, unde ar fi murit. În acest oraş îşi stabiliseră locuinţa şi Ioan, apostolul predilect, şi Maria, Mama lui Isus.

(Sgarbossa M., Luigi Giovannini L., Sfântul zilei, Edizioni Paoline 1978; trad. pr. Iosif Agiurgioaei; sursă: http://www.ercis.ro).

Cum mor sfinţii

„Am povestit moartea multor sfinţi, dar toţi mi-au confirmat adevărul acestei intuiţii creştine antice. Când moare un sfânt, este moartea cea care moare”: cu aceste cuvinte carmelitanul desculţ Antonio Maria Sicari începe volumul său Cum mor sfinţii (Milano, Ares, 2016, 218 pagini) revelând perspectiva vitală cu care tratează o temă aparent lugubră. De fapt, aşa cum relatează el însuşi, un prieten, văzând manuscrisul, a obiectat: „Nu va fi un pic tristă lectura acestei cărţi?”. În realitate autorul vrea să demonstreze că se poate înfrunta acest moment inevitabil în mod senin, adică se poate „merge la întâlnirea cu moartea cu certitudinea bucuroasă că se îmbrăţişează Viaţa, după ce pe pământ s-a putut omeneşte contempla Germenul Mântuirii”.

 

Sicari nu trasează o teologie spirituală sau o metafizică, un soi de tratat a priori, ci îndrăzneşte să intre în trăirea experienţială a o sută de sfinţi care ne-au precedat pentru a evidenţia „cum” au înfruntat ultimele lor momente de respiraţie umană, înainte de a se lăsa străpunşi de respiraţia Suflului şi a ajunge să contemple Faţa lui Dumnezeu. Naraţiunea se dezvoltă în opt tipologii dintre care fiecare cuprinde, în ordine cronologică, persoane ca noi, aparţinând la epoci şi secole diferite, la culturi şi locuri sociologice îndepărtate sau necunoscute pentru a ajunge apoi în concluzia mariană, versurile pe care Dante le dedică Fecioarei, cea care îi fascinează pe sfinţi: „În a rămas acolo în faţa mea / Regina cerului cântând aşa de dulce ca niciodată să nu plece preaiubitul”. Prima tipologie se intitulează A muri martiri; a optat pentru părintele Pino Puglisi, al cărui nume evocă un cartier de la periferia oraşului Palermo „unde mafia cultiva printre tineri viitoarea sa lucrare”. Cum a reacţionat când a sosit momentul fatidic? „«Mă aşteptam la asta» a spus cu un zâmbet bun de neuitat în timp ce asasinul îi trăgea un glonţ în ceafă”.

 

Rita de Cascia, pentru a doua tipologie A muri de iubire, ne dăruieşte „nu numai un miracol respectuos, ci un schimb mistic: timp de mulţi ani Rita a purtat pe fruntea sa rana dureroasă a spinului acum, la sfârşitul acelei pătimiri, Cristos îi dăruia pe bună dreptate un trandafir”. Rita îl dorise şi părea că delirează. În plină iarnă cu un strat de zăpadă în grădină, a cere un trandafir? Şi două smochine coapte? Şi totuşi chiar acesta a fost darul.

 

Katharine Mary Drexel, fiică a unor bancheri bogaţi, întrupează tipologia A muri de pasiune eclezială. De fapt, graţie „risipirii” tuturor averilor pentru promovarea indienilor şi negrilor din America, s-a ajuns la abrogarea legilor de segregare rasială. După şaptesprezece ani de cvasi-imobilitate, în 1955 „a murit cu această dulce rugăciune pe buze: «O, Duhule Sfânt, vreau să fiu o pană în aşa fel încât respiraţia ta să mă poată duce unde vrei tu»”.

 

A muri de caritate maternă este un dar mare, în acelaşi timp neaşteptat şi cultivat, cum scria Annalena Tonelli, misionară laică printre cei din urmă din Kenya şi din Somalia. „Aş vrea ca toţi cei pe care-i iubesc să înveţe să vadă moartea cu simplitate. A muri este ca şi cum s-ar trăi. Viaţa mea este pentru ei, pentru aceşti mici bolnavi, pentru cei mutilaţi în trup şi în spirit, pentru nenorociţii care n-au meritat asta. Dacă eu aş putea trăi şi muri de iubire! Oare mi se va da asta?”. În seara zilei de 5 octombrie 2003, în timp ce „mergea singură în compania Euharistiei” în micul spital încă neterminat, a fost lovită de două gloanţe de puşcă trase în ceafă. Dar acordat.

 

Pictor promiţător şi iubitor al Frumuseţii, polonezul Adam Chmielowski, profund implicat de acel Ecce Homo pe care încerca să-l picteze, a dedicat viaţa sa celor lipsiţi îmbrăcat într-o tunică săracă, spunând să fie numit Albert „care s-a făcut tatăl săracilor”. Torturat de un cancer la stomac a refuzat patul şi a voit să moară pe o rogojină şi o pernă de paie printre săracii săi. A muri de caritate paternă deci „pentru a marca diferenţa dintre caritate şi orice altă filantropie”.

 

Leopold Mandić, care petrecea de la zece la cincisprezece ore pe zi în confesional, cu caracter focos se simţea aproape de cel care era fragil, mereu cu spiritul senin şi „decis să moară de trude apostolice”. Asupra lui „apăsau neliniştile celor pe care el i-a întărit şi cărora le-a spus: «Voi face pocăinţă eu!»”. O tumoare la esofag îl distrugea; la cuvintele „«O, milostivă, o, blândă, o, dulce Fecioară Marie» cântate de confraţi a adormit, ca un bătrân copil în braţele celei pe care a numit-o mereu cu duioşie (în limbajul vechilor veneţieni) Paróna benedeta”.

 

O tânără de optsprezece ani, Chiara Badano, lovită de un osteosarcom de gradul patru şi de aceea condamnată să moară, a ştiut să facă „jocul Domnului” şi cu noul său nume, ales de Chiara Lubich, „Chiara Luce pentru că este Lumina care învinge lumea”, a ştiut „să transforme pătimirea sa în cântare nupţială”. A spus mamei: „Ciao, fii fericit pentru că eu sunt fericită”. Martoră a lui A muri nevinovaţi.

 

Distrus de dezordinea din viaţa sa, Jacques Fesch este condamnat la moarte pentru asasinarea agentului care urma să-l aresteze. Nimic nu părea să prevestească posibilitatea de A muri sfinţi. În închisoare ajunge la el harul lui Dumnezeu, se converteşte şi „transformă închisoarea sa într-o chilie de călugăr şi reglementează viaţa sa, ducând o intensă viaţă de rugăciune”. Se pregăteşte să trăiască execuţia ca un martir. „La 30 septembrie 1957, al şaizecea aniversare a morţii sfintei Tereza a Pruncului Isus, în Jurnal scria: «ultima zi de luptă. Mâine la ora asta voi fi în cer. Complet mizerabil cum sunt, îmi este făcută marea onoare de a-l putea imita pe Domnul nostru Isus Cristos»”.

 

Rămâne deschisă, pentru oricine citeşte aceste relatări, întrebarea de fond: eu cum voi muri? Care va fi darul meu oferit lui Dumnezeu, Bisericii şi omenirii? Răspunsul lui Georges Bernanos ne aminteşte că „nu se moare fiecare pentru sine, ci unii pentru alţii, sau eventual în locul altora, cine ştie!”.

 

(Dobner Cristiana, „Într-o carte de Antonio Maria Sicari”; după L'Osservatore Romano, 1 mai 2016; traducere de pr. Mihai Pătraşcu; sursă: http://www.ercis.ro/).

 

Copilăria şi tinereţea

Georges Bernanos și tatăl său.

Georges Bernanos s-a născut la Paris la 20 februarie 1888. Copil fiind, îşi petrece vacanţele la Fressin, în Pas-de-Calais, unde tatăl său cumpărase o casă. Bernanos a fost marcat pentru totdeauna de copilăria sa.

 

„Atunci când iau în mână pana – scria el la 47 de ani – ceea ce se ridică imediat în mine este copilăria mea, copilăria mea atât de obişnuită, care seamănă cu toate celelalte, şi din care eu totuşi scot tot ceea ce scriu ca dintr-un izvor inepuizabil de vise”. Unsprezece ani mai târziu, în 1946, adică cu doi ani înainte de moarte, mai scrie că atunci când caută să-şi imagineze personaje nu poate să le plaseze în altă parte decât în ţara tinereţii lui: „În ciuda întregului ataşament pe care îl am pentru Provence, sau neuitatul meu În ciuda întregului ataşament pe care îl am pentru Provence, sau neuitatul meu sertäo brazilian […]. Dar ce vreţi? Există un mister al copilăriei, o parte sacră în copilărie, un paradis pierdut al copilăriei unde revin mereu în vis” (Lettre du 24 septembre 1946 în Combat pour la liberté, Plon 1971, p. 683).

 

În Monsieur Ouine în cele din urmă – ultimul său roman – Bernanos va scrie că „suava copilărie urcă prima din profunzimile întregii agonii”.

 

La Fressin, Bernanos îl citeşte pe Balzac. Anii săi de colegiu îl conduc din 1898 până în 1901 la iezuiţii de pe strada de Vaugirard, la Paris, unde este extern. La 11 ani face prima sa împărtăşanie. Din 1901 până în 1903 este internist la micul seminar din Notre-Dame-des-Champs. Nu va avea amintiri frumoase, aşa cum mărturiseşte probabil, în Les Grands Cimetières sous la lune, evocând  acele „curţi interioare de cavou”, „clase puturoase”, „săli de mese mirosind a grăsime” şi „interminabilele liturghii solemne cu fanfară unde un mic suflet extenuat n-ar şti să împartă nimic cu Dumnezeu care-l plictiseşte”.

 

Superiorul seminarului mic i-a sfătuit pe părinţii lui Bernanos să-l convingă să renunţe la studiile clasice pentru a se dedica, de exemplu, comerţului, părinţii preferând să-l trimită la Bourges unde îl va întâlni pe abatele Lagrange, profesorul său de litere, apoi la colegiul Sainte-Marie d'Aire-sur-la-Lys, unde îşi termină studiile secundare. Din colegiul Sainte-Marie îi va adresa abatelui Lagrange mai multe scrisori, mărturie preţioasă despre această adolescenţă agitată. În martie 1905, de exemplu, Bernanos mărturiseşte: „În momentul primei mele împărtăşanii, lumina a început să mă lumineze. Şi eu mi-am zis că nu trebuie mai presus de toate să te ataşezi de viaţă pentru a o face fericită şi bună, ci de moarte, care este încheierea a toate”. Două luni mai târziu, îi mai scria abatelui: „În primele mele luni de şedere la Aire, m-am plictisit de moarte şi, fiind mereu puţin bolnav, m-am gândit de foarte multe ori la această moarte de care mă tem atâta [...]”. În cursul acestor ani, Bernanos citeşte mereu pe Balzac, dar şi pe Édouard Drumont şi Ernest Hello. El este monarhist. În 1906, îşi dă bacalaureatul, apoi începe la Paris o licienţă în litere şi o licenţă în drept.

 

În 1908, în vârstă de 20 de ani, Bernanos se angajează în rândul Cameloţilor regelui şi participă a manifestările organizate de Acţiunea Franceză. În martie 1909, în urma uneia dintre aceste manifestaţii, este încarcerat timp de câteva zile în închisoarea Santé. Colaborează curând cu Acţiunea Franceză precum şi cu diferite ziare monarhiste.

 

În 1913, ia chiar direcţia la l'Avant-Garde de Normandie, săptămânal monarhist al cărui sediu este la Rouen. În acest oraş o va întâlni pe viitoarea sa soţie, Jeanne, descendentă din unul dintre fraţii Ioanei d'Arc. Atunci când izbucneşte Primul Război mondial, Bernanos care fusese reformat în 1911, se angajează totuşi în regimentul VI de dragoni. Aici va face tot războiul şi va fi de mai multe ori rănit. Douăzeci şi trei de ani după arminstiţiu, în Lettre aux Anglais, scrisă în Brazilia, îşi va aminti despre războiul pe care l-a făcut cu „băieţii francezi”: „Am servit cu ei, în acelaşi rang, în rangul cel din urmă; ei mi-au făcut onoarea de a trăi şi de a muri alături de mine – nu sub ordinele mele – m-au tratat de la egal la egal, am băut din aceeaşi sticlă – oh! i-am iubit atât de mult!” (Lettre aux Anglais, Gallimard, 1946; ed. din 1989, p. 44).

 

În 1917, Bernanos s-a căsătorit – naş fiindu-i Leon Daudet. I se vor naşte şase copii din această căsătorie. La sfârşitul războiului, constrâns să-şi câştige existenţa, Bernanos intră la asigurări, trăind de aici înainte în tren, în hoteluri sau în gări. Cu toate acestea scrie. Aceasta este vocaţia sa: „O pagină aici, una dincolo, în fumul de pipă sau în zarva inocentă făcută de jucătorii de manille, sub privirea fixă a casieriţei” (Lettre à Frédéric Lefèvre din 25 februarie 1925). Numai după succesul primului său roman Sous le soleil de Satan (1926) Bernanos va renunţa la această profesie pentru a se consacra literaturii.

 

(François de Saint-Cheron, Georges Bernanos, Association pour la diffusion de la pensée française, 1998, p. 48 [La Petite Bibliothèque]; trad. Isidor Chinez).

Misticul

 

Trupul tău şi sufletul, înaltul, îţi sunt
ca doi fraţi gemeni: se-aseamănă aşa de mult că
nu ştii când e unul, când e altul.
Eu nu-ţi cunosc la chipu-i numai sufletul.
De câte ori îţi întâlnesc din întâmplare trupul, nu-l
bănuiesc, nedumerit mă-ncurc şi cred că-i sufletul.

(de Blaga Lucian, Pașii profetului [1921], p. 9).

The Gregorian band (Chant - Tour - 2011) [muzică ușoară] [1:43:30]