23a domenica del tempo ordinario - anno B

Naşterea sfintei Fecioare Maria

"Celebrarea de astăzi - citim în fragmentul Discursurilor sfântului Andrei din Creta citat la Oficiul lecturilor de astăzi - cinsteşte Naşterea Maicii lui Dumnezeu. Însă adevărata semnificaţie şi scopul acestui eveniment este întruparea Cuvântului. Într-adevăr Maria se naşte, este hrănită şi crescută pentru a fi mamă a regelui veacurilor, a lui Dumnezeu". De altfel, acesta este motivul pentru care numai în cazul Mariei (în afară de cel al sfântului Ioan Botezătorul şi desigur al lui Cristos) nu se sărbătoreşte numai "naşterea pentru cer", cum se întâmplă în cazul altor sfinţi, ci şi venirea în această lume. În realitate, caracterul miraculos al acestei naşteri nu constă în ceea ce povestesc cu lux de amănunte şi cu ingenuitate apocrifele, ci mai degrabă în semnificativul pas înainte pe care Dumnezeu îl face în actualizarea planului său veşnic de iubire. De aceea, sărbătoarea de astăzi a fost celebrată de către mulţi sfinţi părinţi cu laude măreţe, pe care le-au scos din cunoaşterea Bibliei şi din sensibilitatea şi ardoarea lor poetică. Să citim câteva expresii din a doua Predică despre naşterea Mariei a sfântului Petru Damiani: "Dumnezeu atotputernicul, înainte ca omul să cadă, a prevăzut căderea sa şi a hotărât, înaintea veacurilor, răscumpărarea umană. A decis aşadar să se întrupeze în Maria.

XXIII (B): Acele semne îndreptate spre toţi

 Pentru a înţelege evanghelia din această duminică (Mc 7,31-37) este necesar înainte de toate să vedem de exemplu nota geografică ce introduce episodul: Isus se află în teritoriul Decapole, adică într-un ţinut păgân. Povestirea dobândeşte în felul acesta semnificaţia de universalitate. Minunea nu este făcută în favoarea unei persoane care, conform concepţiei timpului, ar fi trebuit să fie exclusă de la mântuire, sau cel puţin ar fi trebuit să fie atinsă într-un al doilea moment: mai întâi evreii, apoi păgânii. Evanghelistul ne face să înţelegem că „mai întâi” şi „apoi” aparţin îngustimii de minte a omului, nu iubirii lui Dumnezeu.

„Ridicându-şi ochii spre cer, a suspinat”. Privirea spre cer – este acelaşi gest pe care Isus l-a făcut la înmulţirea pâinilor (Mc 6,41) – indică rugăciunea. Alte ori Isus face miracole cu autoritatea Cuvântului său, adică în propriul nume, demonstrând astfel că nu este un simplu profet al lui Dumnezeu, dar Dumnezeu însuşi. Altă dată în schimb, ca şi în cazul nostru, Isus apelează la rugăciune, ca să ne înveţe că mântuira este un dar al harului lui Dumnezeu: un dar care trebuie cerut, nu pretins.

„Atunci Isus le-a porunci să nu spună aceasta nimănui”. Porunca de a nu face cunoscut faptul este în Evanghelia după Marcu o caracteristică aproape obişnuită. Cu aceasta evanghelistul ne învaţă două lucruri: primul este că timpul mesianic a sosit; al doilea este că pentru a înţelege corect adevărata natură a mesianităţii lui Cristos nu ajung minunile, trebuie să aşteptăm pătimirea şi crucea sa.

„Însă cu cât îi oprea, cu atât ei vorbeau şi mai mult”. Dar faptele vorbesc de la sine, şi cu cât Isus voia să rămână secrete cu atât mai mult se răspândeau. Reacţia mulţimii este o imensă uimire: expresia greacă vorbeşte despre o uimire atât de intensă cum nu mai găsim în nici o altă parte din evanghelie. O uimire care nu pare să se nască doar din acest episod, dar din întreaga acţiune a lui Isus. „Tot ce face el este minunat: pe surzi îi face să audă, iar pe cei muţi să vorbească”. Aceste cuvinte ale mulţimii – care sunt o adevărată judecare a întregii activităţi a lui Cristos – sunt un citat din profetul Isaia (35,3-6) din prima lectură: „Spuneţi celor descurajaţi: curaj, nu vă fie frică, iată Dumnezeul vostru, El vine să vă salveze; se vor deschide ochii celor orbi şi se vor deschide urechile surzilor; cel şchiop va sări precum cerbul şi limba celui mut va striga de bucurie”. Mulţimea vede aşadar în miracol semnul că profeţiile s-au împlinit. Isus este mântuitorul aşteptat. Dar cuvintele mulţimii fac aluzie şi la relatarea creaţiei (Gen 1,31): „Dumnezeu a văzut tot ceea ce a făcut şi iată, era foarte bun”. Minunea împlinită de Isus este semnul că începe o nouă creaţie. (Bruno Maggioni, trad. pr. Isidor Chinez). 

Întâlnirea Naţională a Tineretului Catolic, Iaşi 2012, Universul Credinţei, TVR

Karl Barth (1886-1968)

Karl Barth (1886-1968)

Karl Barth, teolog reformat elveţian, este considerat de mulţi drept cel mai important teolog al secolului XX. A pus bazele curentului „neo-ortodox" din teologia protestantă, curent care redescoperea şi accentua câteva dintre temele tradiţionale ale creştinismului: păcătoşenia umană, transcendenţa lui Dumnezeu, revelaţia particulară ca fun­dament al teologiei. Teologia sa reprezintă, în bună măsură, o reacţie la teologia liberală, în spiritul căreia fusese educat în anii studenţiei sale. S-a remarcat şi în plan social, fiind principalul autor al Declaraţiei de la Barmen, prin care Biserica Germană respingea orice eventual mandat divin pretins de un guvern lumesc, inclusiv de cel nazist. Conform cu o exprimare consacrată, Barth este acela care l-a reaşezat pe Dumnezeu în cer şi care a redescoperit caracterul ceresc al împărăţiei lui Dumnezeu. A fost mai întâi pastor într-un orăşel din Elveţia, iar mai apoi profesor de teologie la Gottingen, Miinster, Bonn şi Basel.

Viaţa sfintei Maria Egipteanca

Gândul zilei

„Ipocrizia nu răneşte doar conştiinţele noastre.

Ea acţionează cu putere asupra nervilor noştri,

pentru că ea provoacă în noi dispreţ,

atunci când noi ne sufocăm în dispreţ,

dispreţul ne intoxică.

Nu suntem o rasă dispreţuitoare.

Dispreţul ne dă gălbinare.

Ori, orgoliul nu este decât o formă de ipocrizie,

sau mai degrabă este ipocrizia generalizată,

asemenea cancerului,

absorbţia prin minciună a celor mai înalte facultăţi

ale omului, judecata şi voinţa”

(G. Bernanos, Nous autres Francais, EEC I, 621).

Fericita Tereza de Calcutta

În ziua de 19 octombrie 2003 Maica Tereza de Calcutta a fost beatificată. Celebrările de pregătire şi de mulţumire (17-20 octombrie) au fost puse sub tema "Vino, fii lumina mea", aceste cuvinte fiind chemarea pe care Maica Tereza a experimentat-o în 1946, dar şi o invitaţie adresată credincioşilor de "a răspândi lumina lui Cristos în întunericul durerii şi al sărăciei omului".

 

S-a născut la 27 august 1910 în oraşul albanez Skopje din Kosovo. A venit pe lume într-o familie catolică: tatăl, Nicola Bojaxhiu, un iscusit negustor, licenţiat în farmacie, şi mama, Drone. Are un frate, Lazăr şi o soră, Age. Se numea Agnes Gonxha Bojaxhius.

 

Agnes ascultă în Biserica parohială câteva predici ale unor misionari iezuiţi care lucrează în India şi simte pentru prima dată dorinţa de a-şi consacra viaţa lui Dumnezeu. La 25 septembrie 1928, lasă familia şi merge la Dublin, în Irlanda, unde este casa mamă a Congregaţiei "Doamnei Noastre" de Loreto. Merge la Darjeeling, un orăşel de la poalele munţilor Himalaya, unde călugăriţele "Doamnei Noastre" de Loreto îşi fac ucenicia. Începe în mod oficial viaţa călugărească luând numele de Tereza din devotament pentru sfânta Tereza a pruncului Isus.

Gândul zilei

Culorile toamnei

„Sunteţi în stare să daţi vigoare
din nou lumii, da sau nu?
Evanghelia este totdeauna tânără,
îmbătrâniţi sunteţi voi”

(G. Bernanos, I grandi cimiteri, 250).

„Există un popor al tinereţii.

Acest popor vă cheamă,

acesta este poporul care trebuie salvat”

(G. Bernanos, I grandi cimiteri, 251).

 

Gândul zilei

„Dumnezeu vede şi judecă.

Această certitudine în care eu mă aflu că El vede
şi că El judecă m-a susţinut toată viaţa mea.

De aceea am putut să privesc totdeauna în faţă,

fără dispreţ şi fără mânie, dar şi fără iluzie,

aşa cum Cristos însuşi mă invită,

doctorii legii, scribii şi Pariseii”

(G. Bernanos, „Le défaitisme des ventres” (juin 1941)
în G. Bernanos, Le Chemin de la Croix-des-Âmes,
EEC II, 333, trad. I.Chinez).

50 de ani de la Conciliul Vatican II

Arhiep. Ioan Robu

În ianuarie 1959, Sfântul Părinte Papa Ioan al XXIII-lea anunţa pentru prima oară proiectul său de a convoca un conciliu. În mai 1959, Suveranul Pontif instituia o comisie care urma să se consulte cu toţi episcopii, cu toţi Superiorii călugăreşti şi cu toate Facultăţile catolice de teologie din lume. Programul temelor de tratat la Conciliu avea să fie stabilit în raport cu răspunsurile primite de comisia respectivă; iar răspunsurile, reformulate în 8972 de propoziţii, au fost grupate tematic în mai multe scheme ce aveau să fie studiate treptat în sesiunile Conciliului Vatican II, convocat oficial la 25 decembrie 1961 cu întreitul scop de a reînnoi Biserica, de a-i uni pe creştini şi de a intra în dialog cu lumea.

Conciliul Vatican II, care a început la 11 octombrie 1962, se înscrie în linia tradiţiei Bisericii (tradiţie ce vine de la Apostoli) de a se aduna în conciliu în împrejurări deosebite, pentru a se analiza pe sine şi pentru a se întreba asupra semnelor timpurilor.

Credo in unum Deum (Verbum Panis)

Paradisul ultimei consolări la Ionesco, Cioran şi Eliade

S-a scris atât de mult despre „interbelici”, mai ales după 1989, încât subiectul s-a banalizat. Adevărata Carte însă despre generaţia de aur a culturii noastre moderne rămâne însă a fi scrisă, fără părtinire, cu fidelitate şi bună credinţă, mai ales cu bună credinţă. Recunosc că tema eseului de faţă mă bântuie de ani de zile. Am tot amânat redactarea lui, iar acum, când m-am decis să o fac, simt că o fac oarecum grăbit, în regim de urgenţă. La începutul lui 1990 am primit din Franţa un pachet cu cărţi, între care volumul II al anchetei lui Christian Chabanis, Dieu existe-t-il ? Non, apărută la Fayard cu aproape douăzeci de ani în urmă. Printre cei intervievaţi de celebrul jurnalist se număra şi Eugène Ionesco, care deschidea capitolul... „L’humanisme athée”.

Dar înainte de a vorbi despre un pasaj ultrasemnificativ din acest interviu şi legat de formula „umanisme athée”, deconstruită cu minuţie de Henri de Lubac, aş vrea să povestesc un mic episod. În 2000-2001 locuiam, la Paris, pe rue de Vaugirard, colţ cu boulevard Montparnasse. Într-o zi am hotărât, eu şi soţia mea, să mergem să ne „rugăm pentru morţii noştri” din celebrul cimitir, aflat la o aruncătură de băţ de apartament. Îmi amintesc că am plecat destul de devreme şi că, în ciuda planului destul de detaliat afişat la intrare, pur şi simplu n-am reuşit să descoperim mormîntul lui Cioran până la prânz. Se evaporase. Am abandonat investigaţiile declarându-l neînhumat pe autorul Manualului de descompunere. Am dat însă foarte uşor peste Sartre, Simone de Beauvoir, Ionel Jianu şi Eugène Ionesco. Îl iubeam (şi iubesc) nespus pe Ionesco, mai cu seamă pentru volumele de „antidoturi” şi pentru pamfletul anti-Hugo scris în tinereţe, care mi se pare o culme a genului. Dar mai ales îi iubeam candoarea, inocenţa, pasiunea copilărească sau copilăroasă cu care l-a căutat pe Dumnezeu până în ceasul din urmă. Confesiunile sale pe această temă sunt tulburătoare. Nu mare mi-a fost aşadar mirarea să descopăr următoarea inscripţie: „Prier je ne sais Qui/ J’espère: Jésus-Christ.” Atât şi nimic mai mult. În faţa acestui mormânt „în aşteptare”, cu o inscripţie mai mult decât dubitativă, am fost cuprins de tristeţe. Un mormânt fără semnul definitivului te face să te simţi stânjenit, îţi opreşte cuvintele rugăciunii în gât.