XXIII (B): Acele semne îndreptate spre toţi

 Pentru a înţelege evanghelia din această duminică (Mc 7,31-37) este necesar înainte de toate să vedem de exemplu nota geografică ce introduce episodul: Isus se află în teritoriul Decapole, adică într-un ţinut păgân. Povestirea dobândeşte în felul acesta semnificaţia de universalitate. Minunea nu este făcută în favoarea unei persoane care, conform concepţiei timpului, ar fi trebuit să fie exclusă de la mântuire, sau cel puţin ar fi trebuit să fie atinsă într-un al doilea moment: mai întâi evreii, apoi păgânii. Evanghelistul ne face să înţelegem că „mai întâi” şi „apoi” aparţin îngustimii de minte a omului, nu iubirii lui Dumnezeu.

„Ridicându-şi ochii spre cer, a suspinat”. Privirea spre cer – este acelaşi gest pe care Isus l-a făcut la înmulţirea pâinilor (Mc 6,41) – indică rugăciunea. Alte ori Isus face miracole cu autoritatea Cuvântului său, adică în propriul nume, demonstrând astfel că nu este un simplu profet al lui Dumnezeu, dar Dumnezeu însuşi. Altă dată în schimb, ca şi în cazul nostru, Isus apelează la rugăciune, ca să ne înveţe că mântuira este un dar al harului lui Dumnezeu: un dar care trebuie cerut, nu pretins.

„Atunci Isus le-a porunci să nu spună aceasta nimănui”. Porunca de a nu face cunoscut faptul este în Evanghelia după Marcu o caracteristică aproape obişnuită. Cu aceasta evanghelistul ne învaţă două lucruri: primul este că timpul mesianic a sosit; al doilea este că pentru a înţelege corect adevărata natură a mesianităţii lui Cristos nu ajung minunile, trebuie să aşteptăm pătimirea şi crucea sa.

„Însă cu cât îi oprea, cu atât ei vorbeau şi mai mult”. Dar faptele vorbesc de la sine, şi cu cât Isus voia să rămână secrete cu atât mai mult se răspândeau. Reacţia mulţimii este o imensă uimire: expresia greacă vorbeşte despre o uimire atât de intensă cum nu mai găsim în nici o altă parte din evanghelie. O uimire care nu pare să se nască doar din acest episod, dar din întreaga acţiune a lui Isus. „Tot ce face el este minunat: pe surzi îi face să audă, iar pe cei muţi să vorbească”. Aceste cuvinte ale mulţimii – care sunt o adevărată judecare a întregii activităţi a lui Cristos – sunt un citat din profetul Isaia (35,3-6) din prima lectură: „Spuneţi celor descurajaţi: curaj, nu vă fie frică, iată Dumnezeul vostru, El vine să vă salveze; se vor deschide ochii celor orbi şi se vor deschide urechile surzilor; cel şchiop va sări precum cerbul şi limba celui mut va striga de bucurie”. Mulţimea vede aşadar în miracol semnul că profeţiile s-au împlinit. Isus este mântuitorul aşteptat. Dar cuvintele mulţimii fac aluzie şi la relatarea creaţiei (Gen 1,31): „Dumnezeu a văzut tot ceea ce a făcut şi iată, era foarte bun”. Minunea împlinită de Isus este semnul că începe o nouă creaţie. (Bruno Maggioni, trad. pr. Isidor Chinez).