 |
| Karl Barth (1886-1968) |
Karl Barth, teolog reformat elveţian, este considerat de mulţi drept cel mai important teolog al secolului XX. A pus bazele curentului „neo-ortodox" din teologia protestantă, curent care redescoperea şi accentua câteva dintre temele tradiţionale ale creştinismului: păcătoşenia umană, transcendenţa lui Dumnezeu, revelaţia particulară ca fundament al teologiei. Teologia sa reprezintă, în bună măsură, o reacţie la teologia liberală, în spiritul căreia fusese educat în anii studenţiei sale. S-a remarcat şi în plan social, fiind principalul autor al Declaraţiei de la Barmen, prin care Biserica Germană respingea orice eventual mandat divin pretins de un guvern lumesc, inclusiv de cel nazist. Conform cu o exprimare consacrată, Barth este acela care l-a reaşezat pe Dumnezeu în cer şi care a redescoperit caracterul ceresc al împărăţiei lui Dumnezeu. A fost mai întâi pastor într-un orăşel din Elveţia, iar mai apoi profesor de teologie la Gottingen, Miinster, Bonn şi Basel.
Principalele lucrări: Dogmatica Bisericii (neterminată, 14 voi.), Epistola către Romani; Anselm: Fides Quaerens Intellectum: Dovezile lui Anselm în favoarea existenţei lui Dumnezeu în contextul sistemului său teologic; O introducere în teologia evanghelică; Cunoaşterea lui Dumnezeu şi slujirea lui Dumnezeu; Cuvântul lui Dumnezeu şi cuvântul omului; Chemarea la ucenicie; Teologia lui Jean Calvin; Teologia protestantă din secolul XIX: contextul şi istoria sa; Christos şi Adam: Omul şi umanitatea în Romani 5.
„Teologia lui Karl Barth este plină de frumuseţe. Nu doar în sensul că el scrie frumos. El scrie frumos deoarece îmbină două elemente şi anume pasiunea şi obiectivitatea. Pasiunea lui este o pasiune pentru obiectul teologiei, iar obiectivitatea sa este aceea care este îndreptăţită să îi stârnească pasiune. Obiectivitatea lui reprezintă o cufundare în tema studiată. Iar tema pe care o studiază Barth este Dumnezeu, aşa cum s-a revelat el pe sine lumii, în Isus Cristos, în conformitate cu mărturia Scripturii. Motivul pentru care Barth scrie frumos. ...este acela că el îşi întoarce privirea de la starea de credinţă şi şi-o îndreaptă în totalitate către obiectul credinţei. Nu trebuie să ne temem că el va face apel la consiliere pastorală; subiectul discutat este acela pe baza căruia se construieşte totul, însă aceasta se realizează într-un mod atât de captivant şi de provocator încât obiectivitatea dobândeşte totodată o intensitate pătrunzătoare, o intensitate care depăşeşte aparenţele. Această uniune dintre pasiune şi obiectivitate dă seamă de frumuseţea teologiei lui Barth. Ce alt teolog din ultimele decade ar putea fi comparat cu el în ceea ce priveşte explicarea Scripturilor, nu atât din punct de vedere exegetic, nici într-un sens biblicist, nici într-un mod tendenţios, nici cu retorică pastorală, ci cu o asemenea insistenţă asupra Cuvântului încât doar acesta ajunge să iasă în evidenţă, în deplinătatea sa, în strălucirea sa? Şi ce alt teolog a mai avut atâta stăruinţă, perseverenţă şi viziune ca Barth, care le-a dobândit pe toate acestea deoarece însuşi obiectul studiului său se arăta, în toată măreţia sa, înaintea lui? Trebuie să ne întoarcem la Toma pentru a mai putea găsi o asemenea stare de eliberare de sub orice tensiune şi îngustime, o atât de bună capacitate de a înţelege, o atât de multă bună dispoziţie care, la Barth, ia uneori forma umorului sau, mai adesea, pe cea a unei preferinţe accentuate pentru tempo giusto, pentru un ritm alert. Barth este cât se poate de convingător în a arăta că pentru el creştinismul înseamnă în primul rând o victorie absolută. EI nu scrie în acest fel deoarece are acest dar sau fiindcă acesta este stilul lui, ci deoarece el depune mărturie, o mărturie cu totul obiectivă, în legătură cu ceva ce ţine de Dumnezeu şi care astfel impune acel stil frumos de a scrie. Pentru Kierkegaard creştinismul ţine de transcendenţă, este ascetic şi polemic. Pentru Barth creştinismul este revelaţia lui Dumnezeu, care inspiră uimire, este revelarea luminii eterne care străluceşte asupra întregii lumi şi care îşi îndeplineşte toate promisiunile pe care le-a făcut, „Da şi Amin"-ul etern pe care Dumnezeu îl rosteşte către sine însuşi şi către creaţia sa (Hans Urs von Balthasar, Karl Barth. Darstdlung und Deiitung sciner Tlieologie, Verlag J. Hegner, Koln, 1951, pag. 35 f. 6).
Aceste cuvinte reprezintă nu doar o laudă la adresa celui care este elogiat prin ele, ci şi la adresa unui autor care nu a permis barierelor confesionale să îi pună vreo piedică în calea unei astfel de atitudini pline de recunoştinţă. Ele se aplică unei lucrări teologice de mare forţă, care, pe parcursul ultimilor 30 de ani, a influenţat profund evoluţia internă a bisericilor evanghelice din lumea de limbă germană, faţă de care s-a arătat un nespus interes prin numeroasele sale traduceri şi prin reacţiile pe care le-a stârnit şi care a cunoscut atât aprobare cât şi dezaprobare din partea bisericilor creştine din alte zone.
De la Reformă încoace niciun alt teolog evanghelic nu a fost atât de băgat în seamă de către Biserica Romano-catolică cum a fost Barth; lucrarea lui a dat naştere unei noi situaţii în cadrul dezbaterii dintre Biserica Evanghelică şi cea Romano-catolică. Fără aportul lui Barth, actualele dezvoltări din Mişcarea Ecumenică ar fi fost de neimaginat şi tot astfel ar fi fost şi rezistenţa creştină în faţa naţiona-lism-socialismului german şi diversele forme ale luptei dintre bisericile creştine şi comunism în statele din Europa de Est. Efectele teologiei lui Barth se fac simţite şi în deciziile pe care proaspăt înfiinţatele biserici misionare din Asia şi din Africa le-au luat în faţa mişcărilor cu tentă naţionalistă sau sincretistă şi, nu în mai mică măsură, în puzderia de mesaje duminicale în cazul cărora atât predicatorii cât şi cei ce ascultă abia dacă sunt conştienţi de cât de diferită ar fi fost astăzi predicarea creştină dacă nu ar fi avut în spatele ei această lucrare dogmatică. Deşi atât din punct de vedere literal cât şi din punct de vedere ştiinţific, lucrarea este una de rang academic, totuşi influenţa sa nu a fost restrânsă la cercurile academice, ci a exercitat nespusă influenţă asupra vieţii bisericilor creştine din secolul XX şi asupra vieţii a nenumăraţi creştini. Deşi nu a fost însoţită de reacţii emoţionale la fel de puternice ca aşa-numitele „treziri spirituale" din secolele XVIII şi XIX, totuşi influenţa sa asupra lumii creştine este poate la fel de puternică ca şi în cazul mişcărilor din secolele XVIII şi XIX.
Care sunt, în ziua de azi, perspectivele creştinismului? Ce mai are astăzi de spus creştinismul şi ce va avea mâine de spus, în mijlocul transformărilor cataclismice în care este prinsă omenirea? Cum va mai putea avea loc o reînnoire spirituală în instituţiile bisericeşti atât de împietrite sau aflate pe calea către o astfel de împietrire? Cum mai poate creştinismul să ţină pasul în competiţia sa cu nou apărutele religii cu tentă politică şi vechile religii care sunt pe cale să reînvie şi a căror ofensivă este puternic simţită? Cum poate să îşi mai împlinească creştinismul misiunea sa în lumea tehnică a viitorului? Şi care este această misiune a sa? Ce este creştinismul, ce este Evanghelia, ce este credinţa creştină? Nu putem găsi în scrierile lui Barth nicio indicaţie practică despre cum am putea răspunde în mod definitiv la aceste întrebări, în niciun caz Barth nu este singurul care să se confrunte cu ele şi care să aibă de spus lucruri importante cu privire la ele. însă aceia care au tangenţă cu aceste întrebări - şi care dintre contemporanii noştri, creştini sau non-creştini, nu au de-a face cu ele - sunt ferm încurajaţi să nu ignore contribuţia lui Barth. De aceea, nu trebuie să ne surprindă faptul că, de la bun început, lucrarea sa a atras atenţia nu doar teologilor, ci şi unora care nu sunt teologi şi nici chiar creştini. Mulţi dintre cei din mediile academice au înţeles rapid uriaşa semnificaţie pe care această lucrare o are pentru un doctor aflat la căpătâiul unui bolnav, pentru un om de afaceri, pentru un judecător sau pentru un politician. Caracterul specific al mesajului creştin, revendicările şi promisiunile sale, diferenţa dintre acesta şi tot ceea ce omul, în cadrul demersurilor sale filosofice sau religioase, poate spune, folosindu-se de propriile sale capacităţi, cu privire la viaţă şi la moarte, la lumea aceasta şi la lumea de apoi, au fost rareori exprimate cu atâta hotărâre, cu atât de multă forţă şi perseverenţă, cu atâta încredere în ceea ce constituie esenţa mesajului.
Teologia reprezintă expunerea, prezentarea mesajului creştin. Acest statut al său are mai multe implicaţii. Barth nu pare să obosească vreodată încercând să elucideze aceste implicaţii atât pentru sine însuşi cât şi pentru ceilalţi. Prima implicaţie este susţinerea unui anumit caracter smerit al teologiei. Teologia nici nu creează şi nici nu îşi modelează subiectul. Subiectul său îi este pur şi simplu oferit teologiei. Stă în faţa ei, ca ceva distinct de ea. Teologia trebuie să îl accepte aşa cum este, aşa cum se oferă el pe sine. Teologia trebuie să se plieze pe acest subiect, să urmărească acţiunile sale, întrucât ea are de-a face cu un subiect care este viu şi nu cu un obiect lipsit de viaţă. Tot ce poate face teologia este să se adapteze, în ascultare, caracteristicilor acestui subiect, să se opună într-un mod ferm încercărilor de a subsuma acest subiect categoriilor, formelor gândirii, conceptelor şi nevoilor gândirii umane. Acest subiect unic, cu totul special, este cel care trebuie să conducă demersurile teologiei, demersuri care trebuie să se mulţumească cu acest statut subordonat. Pe baza acestui statut al teologiei, Barth întreprinde un demers care, la prima vedere, pare a fi provocator de radical şi care constă în respingerea aşa-numitei „teologii naturale". Aceasta nu reprezintă altceva decât aplicarea unei scheme generale a gândirii analizei revelaţiei creştine. Această schemă a gândirii este derivată în general pe baza conceptelor unei anumite ştiinţe, ale unui sistem de antropologie, ale unui sistem filosofic acceptat drept teorie de fond sau ale oricărui alt sistem de cunoştinţe referitoare la Dumnezeu, realitate şi om. Teologia naturală încearcă să încadreze conţinutul revelaţiei creştine în această schemă a gândirii. Prin acest demers de respingere a teologiei naturale, de la sfârşitul anilor 20 când Barth a înfruntat aproape de unul singur o tradiţie veche de aproape 2.000 de ani din teologia creştină, s-a pus la adăpost credinţa creştină de pericolul adaptării ei la standardele unei presupuse conştiinţe rasiale a poporului german (conform expunerii aşa-numitei Declaraţii de la Barmen). Revelaţia nu este doar o specie a unui gen mai larg. Reprezintă ceva cât se poate de concret, ceva care nu poate fi subsumat niciunei alte categorii şi care trebuie să reprezinte fundamentul întregii gândiri teologice. Suntem pe cale să îl înţelegem pe Barth atunci când, laolaltă cu el, învăţăm să întoarcem cursul obişnuit al gândirii, de la general către particular, şi să adoptăm un nou curs, de la un anumit particular către general.
Tot de statutul umil al teologiei ţine şi faptul că ea nu îşi controlează niciodată subiectul. Pentru Barth, subiectul teologiei nu este, în mod simplu, Dumnezeu, ci Dumnezeu considerat prin revelaţia sa, iar această revelaţie a sa poate fi găsită doar în mesajul pe care Biserica îl poartă cu ea. Acest mesaj viu este tema de bază a teologiei, care dă seama de existenţa teologiei şi la care teologia reflectă. Teologia nu reuşeşte niciodată să realizeze acest lucru pe deplin. Ea nu obţine niciodată mai mult decât nişte rezultate provizorii. Niciodată ea nu dă naştere unui sistem de doctrină pură, în care natura creştinismului să fie fixată într-un mod definitiv. Teologia este o ştiinţă istorică. Alături de mesajul însuşi, care întotdeauna se reînnoieşte în funcţie de noii oameni şi de noile epoci, teologia este în permanenţă în mişcare, este în permanenţă pe cale (theologia viatorum), este o teologie aflată în pelerinaj, în gândirea lui Barth, aceasta se arată prin faptul că el este întotdeauna gata să pornească la un nou drum, chiar şi atunci când este pe punctul de a găsi o anumită stabilitate, începând cu prima ediţie din Epistola către Romani, din 1917 şi până la cel din urmă volum din Dogmatica Bisericii, el a fost angajat într-un proces continuu de revizuire a propriei gândiri, care a scos întotdeauna la iveală surprize, atât pentru el cât şi pentru contemporanii săi. Şi, întrucât Barth este încă în putere Ia vârsta sa de acum, când are 70 de ani, am putea spune că încă nu am văzut-o pe ultima dintre surprizele sale. Gândirea sa este caracterizată de o mare forţă sistematică cât şi de forţa unei gândiri foarte concentrate. Mai ales doctrina sa cu privire la ispăşire reprezintă o minune a frumuseţii arhitectonice. Totuşi, el nu este creatorul unui sistem dedus pe baza unui singur principiu şi care, prin aceasta, ar cuprinde totul în sine încă de la început. Deoarece gândirea sa nu este altceva decât un demers smerit de a urmări ceva situat dincolo de ea, teologia lui Barth este vie, plină de vitalitate. Dacă teologia reprezintă explicitare, aceasta înseamnă că ea este legată de un anumit text, de acel text pe care Biserica l-a recunoscut şi l-a acceptat drept Canon, adică l-a acceptat ca fiind standardul, norma, fundamentul şi formularea exemplară a mesajului transmis de ea. Altfel spus, teologia este strâns legată de Biblie. Cu excepţia lui Augustin, Luther şi Calvin, cu greu am mai putea găsi un alt mare gânditor creştin care să fi scos în evidenţă cu mai multă claritate caracterul exegetic al întregii teologii sau care să fi elaborat o prezentare dogmatică a credinţei creştine elaborată atât de clar în termenii unei exegeze a întregului conţinut al Bibliei. Pasajele exegetice editate cu caractere mici în Dogmatica Bisericii au fost pregătite de Barth în general înainte ca el să compună propriile sale expuneri tematice, deşi ele sunt plasate după aceste expuneri în text. Din aceasta putem deduce faptul că, dacă anterioritatea temporală a exegezei scoate în evidenţă caracterul dependent, etero-nom, al gândirii teologice, anterioritatea spaţială pe care o are în versiunea tipărită scoate în evidenţă autonomia gândirii sale teologice, libertatea şi responsabilitatea individuală, expunerea acestei gândiri nu ca simplă reproducere a ceva, ci ca expunere liberă realizată în urma unei ascultări smerite a mesajului, modul în care Barth înţelege „libertatea celor care sunt legaţi". „Libertatea celor care sunt legaţi" este tocmai titlul incisiv pe care prietenii săi l-au ales pentru volumul pregătit în 1936 în onoarea lui Barth, la aniversarea vârstei de 50 de ani, volum care însă a fost interzis de cenzura germană (Theologische Aufsătze, Karl Barth zum 50. Geburtstag, Munchen,1936).
Aceste cuvinte reprezintă nu doar o laudă la adresa celui care este elogiat prin ele, ci şi la adresa unui autor care nu a permis barierelor confesionale să îi pună vreo piedică în calea unei astfel de atitudini pline de recunoştinţă. Ele se aplică unei lucrări teologice de mare forţă, care, pe parcursul ultimilor 30 de ani, a influenţat profund evoluţia internă a bisericilor evanghelice din lumea de limbă germană, faţă de care s-a arătat un nespus interes prin numeroasele sale traduceri şi prin reacţiile pe care le-a stârnit şi care a cunoscut atât aprobare cât şi dezaprobare din partea bisericilor creştine din alte zone.
De la Reformă încoace niciun alt teolog evanghelic nu a fost atât de băgat în seamă de către Biserica Romano-catolică cum a fost Barth; lucrarea lui a dat naştere unei noi situaţii în cadrul dezbaterii dintre Biserica Evanghelică şi cea Romano-catolică. Fără aportul lui Barth, actualele dezvoltări din Mişcarea Ecumenică ar fi fost de neimaginat şi tot astfel ar fi fost şi rezistenţa creştină în faţa naţiona-lism-socialismului german şi diversele forme ale luptei dintre bisericile creştine şi comunism în statele din Europa de Est. Efectele teologiei lui Barth se fac simţite şi în deciziile pe care proaspăt înfiinţatele biserici misionare din Asia şi din Africa le-au luat în faţa mişcărilor cu tentă naţionalistă sau sincretistă şi, nu în mai mică măsură, în puzderia de mesaje duminicale în cazul cărora atât predicatorii cât şi cei ce ascultă abia dacă sunt conştienţi de cât de diferită ar fi fost astăzi predicarea creştină dacă nu ar fi avut în spatele ei această lucrare dogmatică. Deşi atât din punct de vedere literal cât şi din punct de vedere ştiinţific, lucrarea este una de rang academic, totuşi influenţa sa nu a fost restrânsă la cercurile academice, ci a exercitat nespusă influenţă asupra vieţii bisericilor creştine din secolul XX şi asupra vieţii a nenumăraţi creştini. Deşi nu a fost însoţită de reacţii emoţionale la fel de puternice ca aşa-numitele „treziri spirituale" din secolele XVIII şi XIX, totuşi influenţa sa asupra lumii creştine este poate la fel de puternică ca şi în cazul mişcărilor din secolele XVIII şi XIX.
Care sunt, în ziua de azi, perspectivele creştinismului? Ce mai are astăzi de spus creştinismul şi ce va avea mâine de spus, în mijlocul transformărilor cataclismice în care este prinsă omenirea? Cum va mai putea avea loc o reînnoire spirituală în instituţiile bisericeşti atât de împietrite sau aflate pe calea către o astfel de împietrire? Cum mai poate creştinismul să ţină pasul în competiţia sa cu nou apărutele religii cu tentă politică şi vechile religii care sunt pe cale să reînvie şi a căror ofensivă este puternic simţită? Cum poate să îşi mai împlinească creştinismul misiunea sa în lumea tehnică a viitorului? Şi care este această misiune a sa? Ce este creştinismul, ce este Evanghelia, ce este credinţa creştină? Nu putem găsi în scrierile lui Barth nicio indicaţie practică despre cum am putea răspunde în mod definitiv la aceste întrebări, în niciun caz Barth nu este singurul care să se confrunte cu ele şi care să aibă de spus lucruri importante cu privire la ele. însă aceia care au tangenţă cu aceste întrebări - şi care dintre contemporanii noştri, creştini sau non-creştini, nu au de-a face cu ele - sunt ferm încurajaţi să nu ignore contribuţia lui Barth. De aceea, nu trebuie să ne surprindă faptul că, de la bun început, lucrarea sa a atras atenţia nu doar teologilor, ci şi unora care nu sunt teologi şi nici chiar creştini. Mulţi dintre cei din mediile academice au înţeles rapid uriaşa semnificaţie pe care această lucrare o are pentru un doctor aflat la căpătâiul unui bolnav, pentru un om de afaceri, pentru un judecător sau pentru un politician. Caracterul specific al mesajului creştin, revendicările şi promisiunile sale, diferenţa dintre acesta şi tot ceea ce omul, în cadrul demersurilor sale filosofice sau religioase, poate spune, folosindu-se de propriile sale capacităţi, cu privire la viaţă şi la moarte, la lumea aceasta şi la lumea de apoi, au fost rareori exprimate cu atâta hotărâre, cu atât de multă forţă şi perseverenţă, cu atâta încredere în ceea ce constituie esenţa mesajului.
Teologia reprezintă expunerea, prezentarea mesajului creştin. Acest statut al său are mai multe implicaţii. Barth nu pare să obosească vreodată încercând să elucideze aceste implicaţii atât pentru sine însuşi cât şi pentru ceilalţi. Prima implicaţie este susţinerea unui anumit caracter smerit al teologiei. Teologia nici nu creează şi nici nu îşi modelează subiectul. Subiectul său îi este pur şi simplu oferit teologiei. Stă în faţa ei, ca ceva distinct de ea. Teologia trebuie să îl accepte aşa cum este, aşa cum se oferă el pe sine. Teologia trebuie să se plieze pe acest subiect, să urmărească acţiunile sale, întrucât ea are de-a face cu un subiect care este viu şi nu cu un obiect lipsit de viaţă. Tot ce poate face teologia este să se adapteze, în ascultare, caracteristicilor acestui subiect, să se opună într-un mod ferm încercărilor de a subsuma acest subiect categoriilor, formelor gândirii, conceptelor şi nevoilor gândirii umane. Acest subiect unic, cu totul special, este cel care trebuie să conducă demersurile teologiei, demersuri care trebuie să se mulţumească cu acest statut subordonat. Pe baza acestui statut al teologiei, Barth întreprinde un demers care, la prima vedere, pare a fi provocator de radical şi care constă în respingerea aşa-numitei „teologii naturale". Aceasta nu reprezintă altceva decât aplicarea unei scheme generale a gândirii analizei revelaţiei creştine. Această schemă a gândirii este derivată în general pe baza conceptelor unei anumite ştiinţe, ale unui sistem de antropologie, ale unui sistem filosofic acceptat drept teorie de fond sau ale oricărui alt sistem de cunoştinţe referitoare la Dumnezeu, realitate şi om. Teologia naturală încearcă să încadreze conţinutul revelaţiei creştine în această schemă a gândirii. Prin acest demers de respingere a teologiei naturale, de la sfârşitul anilor 20 când Barth a înfruntat aproape de unul singur o tradiţie veche de aproape 2.000 de ani din teologia creştină, s-a pus la adăpost credinţa creştină de pericolul adaptării ei la standardele unei presupuse conştiinţe rasiale a poporului german (conform expunerii aşa-numitei Declaraţii de la Barmen). Revelaţia nu este doar o specie a unui gen mai larg. Reprezintă ceva cât se poate de concret, ceva care nu poate fi subsumat niciunei alte categorii şi care trebuie să reprezinte fundamentul întregii gândiri teologice. Suntem pe cale să îl înţelegem pe Barth atunci când, laolaltă cu el, învăţăm să întoarcem cursul obişnuit al gândirii, de la general către particular, şi să adoptăm un nou curs, de la un anumit particular către general.
Tot de statutul umil al teologiei ţine şi faptul că ea nu îşi controlează niciodată subiectul. Pentru Barth, subiectul teologiei nu este, în mod simplu, Dumnezeu, ci Dumnezeu considerat prin revelaţia sa, iar această revelaţie a sa poate fi găsită doar în mesajul pe care Biserica îl poartă cu ea. Acest mesaj viu este tema de bază a teologiei, care dă seama de existenţa teologiei şi la care teologia reflectă. Teologia nu reuşeşte niciodată să realizeze acest lucru pe deplin. Ea nu obţine niciodată mai mult decât nişte rezultate provizorii. Niciodată ea nu dă naştere unui sistem de doctrină pură, în care natura creştinismului să fie fixată într-un mod definitiv. Teologia este o ştiinţă istorică. Alături de mesajul însuşi, care întotdeauna se reînnoieşte în funcţie de noii oameni şi de noile epoci, teologia este în permanenţă în mişcare, este în permanenţă pe cale (theologia viatorum), este o teologie aflată în pelerinaj, în gândirea lui Barth, aceasta se arată prin faptul că el este întotdeauna gata să pornească la un nou drum, chiar şi atunci când este pe punctul de a găsi o anumită stabilitate, începând cu prima ediţie din Epistola către Romani, din 1917 şi până la cel din urmă volum din Dogmatica Bisericii, el a fost angajat într-un proces continuu de revizuire a propriei gândiri, care a scos întotdeauna la iveală surprize, atât pentru el cât şi pentru contemporanii săi. Şi, întrucât Barth este încă în putere Ia vârsta sa de acum, când are 70 de ani, am putea spune că încă nu am văzut-o pe ultima dintre surprizele sale. Gândirea sa este caracterizată de o mare forţă sistematică cât şi de forţa unei gândiri foarte concentrate. Mai ales doctrina sa cu privire la ispăşire reprezintă o minune a frumuseţii arhitectonice. Totuşi, el nu este creatorul unui sistem dedus pe baza unui singur principiu şi care, prin aceasta, ar cuprinde totul în sine încă de la început. Deoarece gândirea sa nu este altceva decât un demers smerit de a urmări ceva situat dincolo de ea, teologia lui Barth este vie, plină de vitalitate. Dacă teologia reprezintă explicitare, aceasta înseamnă că ea este legată de un anumit text, de acel text pe care Biserica l-a recunoscut şi l-a acceptat drept Canon, adică l-a acceptat ca fiind standardul, norma, fundamentul şi formularea exemplară a mesajului transmis de ea. Altfel spus, teologia este strâns legată de Biblie. Cu excepţia lui Augustin, Luther şi Calvin, cu greu am mai putea găsi un alt mare gânditor creştin care să fi scos în evidenţă cu mai multă claritate caracterul exegetic al întregii teologii sau care să fi elaborat o prezentare dogmatică a credinţei creştine elaborată atât de clar în termenii unei exegeze a întregului conţinut al Bibliei. Pasajele exegetice editate cu caractere mici în Dogmatica Bisericii au fost pregătite de Barth în general înainte ca el să compună propriile sale expuneri tematice, deşi ele sunt plasate după aceste expuneri în text. Din aceasta putem deduce faptul că, dacă anterioritatea temporală a exegezei scoate în evidenţă caracterul dependent, etero-nom, al gândirii teologice, anterioritatea spaţială pe care o are în versiunea tipărită scoate în evidenţă autonomia gândirii sale teologice, libertatea şi responsabilitatea individuală, expunerea acestei gândiri nu ca simplă reproducere a ceva, ci ca expunere liberă realizată în urma unei ascultări smerite a mesajului, modul în care Barth înţelege „libertatea celor care sunt legaţi". „Libertatea celor care sunt legaţi" este tocmai titlul incisiv pe care prietenii săi l-au ales pentru volumul pregătit în 1936 în onoarea lui Barth, la aniversarea vârstei de 50 de ani, volum care însă a fost interzis de cenzura germană (Theologische Aufsătze, Karl Barth zum 50. Geburtstag, Munchen,1936).
Deoarece teologia nu poate fi cu totul eliberată de speculaţia individuală, ea reprezentând un sistem de gândire caracteristic unui loc anume şi condus de o anumită autoritate, cititorul acestei selecţii trebuie să aibă în vedere că mai degrabă tema sub care fragmentele au fost grupate decât autorul poartă, de cele mai multe ori, responsabilitatea pentru ordinea ideilor şi înşiruirea lor. Barth nu este preocupat de teologia sa ca şi cum aceasta ar reprezenta o manieră subiectivă de a considera lucrurile sau ca şi cum ar reprezenta programul unei şcoli teologice aflate în competiţie cu alte şcoli. Interesul lui Barth este întotdeauna unul legat de conţinutul mesajului creştin. Pentru Barth, fiecare propoziţie reprezintă o propunere de a înţelege acest mesaj într-un anumit fel şi ea este întotdeauna însoţită de întrebarea dacă nu cumva mesajul creştin nu contrazice acest mod de interpretare. Aşadar, chiar şi atunci când dăm peste moduri de a gândi cât se poate de bizare, nu trebuie să le respingem imediat, ci trebuie mai întâi să ne întrebăm dacă ele ar putea fi în vreun fel fundamentate în mesajul însuşi (din Introducerea semnată de Helmut Gollwitzer) (sursa: www.ceruldinnoi.ro).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu