Dacă eşti fiul lui Dumnezeu, atunci îl vei asculta pe Tatăl... (I PM [A] - 5 martie 2017)

Isus ispitit de diavol -

de Carl Heinrich Bloch.

Dacă eşti fiul lui Dumnezeu, atunci îl vei asculta pe Tatăl...

[anul A]

pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS] ora: 8:00 (5 martie 2017)

Lecturi: Genezei 2,7-9; 3,1-7; Romani 5,12-19; Evanghelia Matei 4,1-11.

În această primă duminică din Postul Mare, trei sunt lecturi care ilustrează tema istoriei mântuirii și toate trei se îndreaptă spre același scop: tentațiile. Ispitele trăite de Adam şi Eva sunt trăite acum de fiecare om și de Isus Cristos. Dar să vedem cum…

În prima lectură luată din cartea Genezei (Gen 2,7-9; 3,1-7),  ni se spune că proiectul lui Dumnezeu aspura omului și întregii creații este cuprins de viață, bucurie, armonie și fericire. Dumnezeu vrea binele nostru şi al lumii întregi. În schimb, o a doua scenă, din capitolul al treilea din Geneză, ne spune că, în spatele ispitirilor, se află cineva, numit „diavol”, străvechiul şarpele, care se furişează în inima omului ca o seducție când se instaurează un raport cu fiecare realitate. Abia omul se pune în relație cu realitatea că e tentat s-o devoreze, s-o posede, s-o domine, fără a recunoaște limitele creaturale naturale şi încearcând să se considere drept un creator, nu o creatură, revindecând autonomia absolută față de Dumnezeu. Adam şi Eva sunt prinși în această cursă de către „şarpe”, voind să fie „ca dumnezei”. Este omul care vrea să apuce fructul „pomului cunoașterii binelui și răului”: expresie care înglobează toată sfera experenței morale și religioase. Pusă la începutul lumii, relatarea ne aminteşte că ispitirea este ceva legat de fragilitatea naturii noastre umane. De aici căderea, păcatul, alegerea unei căi de moarte. Cedând ispitei, s-a trezit într-o situaţie mizerabilă: nu s-au realizat, ba a pierdut adevătata libertate – nu total – dar devenind supuși răului, morții, țârând în această ruină tot universul.

În a doua lectură luată din Scrisoarea către Romani (Rom 5,12-19), sfântul Paul vine „învăluit de o lumină din cer”, pe când se apropia de Damasc (Fap 9,3), prin care vede că Cristos cel înviat este intervenția lui Dumnezeu în istoria mântuirii, smulgând omul din abisul mizeriei și al morții în care era căzut de la început. Paul vede universalitatea păcatului ca un val năvalnic, impetuos, care cuprinde și târăște totul. „Printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi, prin păcat, moartea şi astfel moartea a trecut la toţi oamenii” (v. 12). Apostolul afirmă și documentează că cele două puteri pline de dușmănie – păcatul și moartea – sunt distruse și învinse la rădăcină lor de către Cristos cel înviat. Isus a învins păcatul și moartea, dând în mod gratuit omenirii justificarea, adică mântuirea, și deci plinătatea vieții inaugurate de înviere. Dar darurile lui Dumnezeu sunt mai mari decât păcatele noastre: acolo „unde s-a înmulțit păcatul, s-a revărsat cu prisosință harul pentru ca, după cum păcatul a domnit prin moarte, la fel harul să domnească” (vv. 20-21). Vestea cea bună pe care Isus ne-o oferă este harul care cântărește mai mult decât moartea. Apostolul aminteşte creştinilor că acolo unde păcatul a dus moartea, Isus a adus harul şi viaţa. Se înrădăcinează, prin crucea şi învierea lui Cristos, speranţa noastră într-o victorie asupra morţii şi a păcatului.

În Evanghelia (Mt 4,1-11) de astăzi, Isus – noul și ultimul Adam – este supus ispitei, dar  el va triumfa învingându-l pe Satana. Este propunerea satanică, din fragmentul ispitirilor. Isus, solidar cu omul, îi sunt propuse modele de mesianism „adamic”, adică păcătos. Diavolul, un maestru al înșelătoriei, vrea să-l abată pe Isus de la calea sacrificiului, propunându-i să ia un drum mai ușor, al succesului şi puterii. Diavolul îi sugerează lui Isus de a parcurge drumul mesianic conform așteptărilor populare ale lui Mesia. Conformându-se la așteptările poporului sau să urmeze cuvântul lui Dumnezeu? Iată, aici este proba…

Prima ispită. Diavolul îi sugerează lui Isus: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, spune ca pietrele acestea să se prefacă în pâini”. Deci... nu ar trebui să înduri foamea. Un fiu nu are oare dreptul să fie sătul la masă? Dacă înduri foame... mai eşti acel fiu preaiubit al Tatălui? Care este logica celui rău? Dacă Dumnezeu mă iubeşte, el trebuie să mă ajute să mă simt bine. Dacă nu, înseamnă că nu mă iubeşte. Ei! Bunăstarea mea este criteriul de care mă folosesc pentru a vedea iubirea lui Dumnezeu. Răspunsul lui Isus: „Este scris: «Nu numai cu pâine va trăi omul, ci şi cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu»” (v. 4). Este ceva mai profund decât „pâinile”...

A doua ispită. Diavolul sugerează: „Dacă ești Fiul lui Dumnezeu, aruncă-te jos” (v. 6).  Sărind de pe templu poate fi un gest care să-i arată măreţia puterii lui Dumnezeu. Dar nimic sau foarte puţin spune despre identitatea adevăratul Dumnezeu, care este iubire. Sărind de pe templu este un spectacol, nu o revelație. Care este logica celui rău? Dacă Tatăl va asculta rugăciunea mea aşa cum o vreau eu, înseamnă că mă iubeşte. Cine este aici, cel care trebuie să asculte: Tatăl ascultă de Fiul sau Fiul de Tatăl? Răspunsul lui Isus: mai întâi trebuie să ascult de Tatăl, apoi pot să-mi adresez cererile mele.

A treia ispită. Satana „l-a dus apoi pe un munte foarte înalt, i-a arătat toate împărăţiile lumii şi gloria lor şi i-a spus: «Îţi voi da toate acestea dacă vei cădea înaintea mea şi mă vei adora»” (vv. 8-9). Este calea puterii, înțeleasă ca voință de dominare ce se impune cu forța. În această a treia propunere a ispititorului este de reţinut cuvântul gloria sau măreție:  „toate împărățiile... toate aceste lucruri”. Împărățiile pământului nu aparţine lui Satana. Dar aroganţa lor, desigur că da. Vrei să domini lumea: este o idolatrie. Diavolul este sincer: «Dacă te închini mie». Care este logica celui rău? Fii autonom. Lasă-l în pace pe Tatăl. Dacă iubirea acestui Tată înseamnă să-ţi fie foame, să fii sărac şi luat în râs... mai bine supune-te mie. Oferă-ţi viaţa celui care-ţi oferă mai multă onoare, putere, prestigiu. Acela merită să fie „stăpânul” tău. Răspunsul lui Isus: Numai lui Dumnezeu trebuie să-i oferim viaţa, altuia niciodată şi nicidecum. Puterea lui Dumnezeu este să iubească, să slujească, nu pentru a avea sau a se afirma…

Respinge cu decizie toate ispite. Repetă cu fermitate decizia sa de a rămâne fidel Tatălui său. El nu acceptă nici un compromis cu păcatul, nici cu logica din lume. Şi mai presus de toate, el nu dialoghează cu Satana, ca Eva în Paradisul pământesc. Știe foarte bine că cu Satana nu poți vorbi. Se refugieze în Cuvântul lui Dumnezeu.

„Domnul Isus a fost ispitit de diavol în pustiu. Sigur Cristos a fost ispitit de diavol, dar în Cristos ai fost ispitit şi tu. Pentru că Isus a luat de la tine trupul său, dar de la sine mântuirea ta, de la tine moartea, de la sine viaţa ta, de la tine umilirea, de la sine gloria ta, aşadar a luat de la tine ispitirea sa, de la sine victoria ta” – comentează sfântul Augustin.

În acest timp al Postului Mare este bine să privim spre Isus și spre modul său de a răspunde ispitirilor din pustiu, căci ele apar foarte frecvent – dacă nu chiar zilnic – în viaţa noastră. Dacă eşti fiu al lui Dumnezeu, atunci îl vei asculta pe Tatăl.

Să ne ajute Domnul!

---

[bibliografia (anul A): Bianchi E. (http://www.monasterodibose.it); Cantalamessa R. (http://www.qumran2.net); Compazieu J. (http://dimancheprochain.org); Lucaci A. (http://ro.radiovaticana.va); Lasconi T. (http://www.paoline.it/blog/liturgia); Ludmann R., Parole pour ta route, Paris 1986; Maggioni B. (http://www.qumran2.net); Ravasi G., Celebrarea și trăirea Cuvântului, Sapientia, Iași 2014]; Jesùs Manuel Garcìa (http://www.catechistaduepuntozero.it); Tessarolo A., (ed) Messale e lezionario meditato, EDB Bologna 1974; Commento della Bibbia liturgica, Edizione Paoline, Roma 1981].

---

† Duminica 1 din Post (A): „Diavolul a jucat ultima sa carte” [05.03.2017]

„Pleacă, Satană!” [Get Behind me, Satan]

– by Ilya Repin (1844-1930)

Evanghelia Matei 4,1-11: În acel timp, Isus a fost condus de Duhul în pustiu ca să fie ispitit de diavol. După ce a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, în cele din urmă i s-a făcut foame. Apropiindu-se, Ispititorul i-a zis: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, spune ca pietrele acestea să devină pâini!” Dar el, răspunzând, i-a zis: „Este scris: «Nu numai cu pâine va trăi omul, ci şi cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu»”. Atunci diavolul l-a dus în cetatea sfântă, l-a aşezat pe coama templului şi i-a spus: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-te jos, căci este scris: «Le va porunci îngerilor săi cu privire la tine şi te vor purta pe mâini ca nu cumva să-ţi loveşti piciorul de vreo piatră!»” Isus i-a zis: „Din nou este scris: «Nu-l vei ispiti pe Domnul Dumnezeul tău»”. Diavolul l-a dus apoi pe un munte foarte înalt, i-a arătat toate împărăţiile lumii şi gloria lor şi i-a spus: „Îţi voi da toate acestea dacă vei cădea înaintea mea şi mă vei adora”. Atunci Isus i-a spus: „Pleacă, Satană! Căci este scris: «Pe Domnul Dumnezeul tău îl vei adora şi numai lui îi vei aduce cult»”. Atunci, diavolul l-a lăsat. Şi iată că veneau îngeri şi îi slujeau!

Omilie

Textele biblice din această prima duminică din Postul Mare ne vorbesc despre ispită. Aceasta poate să se prezinte în multe feluri: tentaţia de a conduce prea repede, a mânca sau a bea mai mult, a spune vorbe batjocoritoare sau cu răutate; există, de asemenea, ispita de a arata celorlalți puțină putere pe care am avut-o şi am abuzat în singurul nostru profit. Toate aceste ispite şi altele caută să ne abată de la Dumnezeu şi chiar să ne revolte împotriva lui.

Prima lectură ne spune că omul a fost creat pentru fericire, viața, bucurie şi armonie. Dumnezeu vrea binele nostru şi al lumii. Şi cu toate acestea, uneori alunecăm, renunțăm şi chiar îi întoarcem spatele. Adam şi Eva au fost prinși în cursă de către „şarpe”; au vrut să fie „ca dumnezei”. Dar cedând ispitei, s-au trezit într-o situaţie mizerabilă. Ochii lor s-au deschis pentru a vedea omul căzut. Mai târziu, în Emaus, ochii discipolilor se deschid pentru a contempla „om nou”, pe Isus cel înviat.

În a doua lectură, sfântul Paul ne spune că păcatul şi moartea ating tot omul de la origine. Dar cea mai importantă este superioritatea darul harului. Darurile lui Dumnezeu sunt mai mari decât păcatele noastre cele multe: „Acolo unde păcatul a abundat, harul a fost supraabundent”. Vestea bună pe care Isus ne oferă cântărește mult mai greu decât moartea. În crucea şi învierea lui Cristos, se înrădăcinează speranţa noastră cu o victorie asupra morţii şi a păcatului.

Evanghelia ne vorbește despre ispitirile lui Isus în pustiu. Ne spune că, în spatele acestor ispitiri există cineva. Biblia l-a numit „diavol”. El este cel care caută să-l facă pe om să cadă. El este prezent în toate luptele vieţii noastre şi nu renunță la ele. El ne atacă în punctele noastre slabe şi el ştie să deghizeze atacurile sale. Este un maestru de înșelătorie. Astfel a încercat să-l abată pe Isus de la calea sacrificiului şi a iubirii oferită lumii. El îi propune să ia un drum ușor, acela al succesului şi al puterii.

Dar Isus refuză să-și folosească puterea de a fi „Fiul lui Dumnezeu” de a obţine satisfacţie personală. Succes mediatic nu-l interesează. Respinge cu decizie toate ispite. El repetă cu fermitate decizia sa de a rămâne fidel Tatălui său. El nu acceptă nici un compromis cu păcatul, nici cu logica din lume. Şi mai presus de toate, el nu dialoghează cu Satana, ca Eva în Paradisul pământesc.

Isus ştie foarte bine că cu Satana nu poți vorbi. El a ales să se refugieze în Cuvântul lui Dumnezeu: „Nu numai cu pâine va trăi omul”. A mânca devine lucrul vital. A fi în acord cu Dumnezeu este încă și mai vital: „Nu-l ispiti pe Domnul”. Nu-l provoca.  „Domnul Dumnezeul tău îi vei aduce cult”. Nu te vei prosterna înainte idolilor, înaintea persoanelor şi încă mai puţin a diavolului. Aceste tentaţii sunt mai apetisante decât fructul oprit. Avem de a alege dacă vrem sau nu vrem a fi copii care trăiesc ca fii ai lui Dumnezeu în relație de fraternitate între noi. Dacă alegem să mergem în urma lui Cristos, vom trăi; dacă nu, suntem în legea junglei, legea celui mai puternic.

Isus a rezistat ispititorului şi acesta sfârșește prin a-l părăsi. Domnul ne arată cum să facem față la toate atacurile sale. Este adevărat că, uneori, cedăm tentaţiei. Ne abatem de la Dumnezeu. Dar Domnul nu încetează să ne cheme să revenim la el din toată inima. Este totdeauna gata să ne ridice. El a învins ispititorul pentru noi. Şi din acel moment „Satana a jucat ultima lui carte”. Isus s-a arătat superior prin victoria sa finală din iubire.

Prin urmare cu Cristos învingătorul intrăm în acest timp al Postului Mare. Este un timp favorabil pentru a împlini drumul nostru de convertire. Ca și Isus, suntem invitaţi să ne refugiem în Cuvântul lui Dumnezeu. Astfel vom găsi tăria şi curajul pentru a lupta împotriva răului. Cu Cristos, învăţăm să respingem toate publicitatea înșelătoare care străbate lumea şi ne abat de la Evanghelie. Lumina Cuvântului lui Dumnezeu ne oferă lumină pentru vieţile noastre.

Pâinea pe care noi o primim de la tine, Doamne, vine să reînnoiască inimile noastre; ne hrăneşte credinţa, face speranţa tot mai mare şi ne dă putere de a iubi. Învaţă-ne să avem întotdeauna foame după Cristos, singura Pâine vie şi adevărată şi cuvânt care iese din gura ta. Amin.

(pr. Jean Compazieu [2017]; traducător din limba franceză de pr. Isidor Chinez; sursă:http://dimancheprochain.org/6680-homelie-du-1er-dimanche-du-careme-5-mars/).

Calea Sfintei Cruci – copii, tinerii și adulți

PENTRU COPII

https://antropologieteologicabiblioteca.files.wordpress.com/2016/02/calea-sfintei-cruci-copii-izvoarele-is.pdf

PENTRU TINERI

https://antropologieteologicabiblioteca.files.wordpress.com/2016/02/calea-sfintei-cruci-tineri-izvoarele-is.pdf

PENTRU ADULȚI

https://antropologieteologicabiblioteca.files.wordpress.com/2016/02/calea-sfintei-cruci-adulti-izvoarele-is.pdf

Un timp al convertirii și al încrederii în Dumnezeu [Miercurea Cenușii - 1 martie 2017]

Un timp al convertirii și al încrederii în Dumnezeu

[Miercurea Cenușii]

pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS] (1 martie 2017)

Lecturi: Ioel 2,12-18; 2Corinteni 5,20-6,2; Evanghelia Matei 6,1-6.16-18.

Începem astăzi drumul Postului Mare. Un timp potrivit, care durează patruzeci de zile. La capătul său este Paştele. Este un timp de pocăință, vrea să spună timp convertire şi luptă împotriva spiritului rău. Şi mai este şi un timp care ne invită să ne întoarcem la Domnul cu toată inima, cu post şi rugăciune. Iată, a ajuns timpul mântuirii sau al reconcilierii, al împăcării cu Dumnezeu. „Întoarceţi-vă la mine din toată inima voastră, cu post, cu plâns şi cu jale!” (Il 2,12). Cu aceste cuvinte pătrunzătoare ale profetului Ioel, începe liturgia Postului Mare, indicând convertirea inimii, caracteristica acestui timp de har.

În prima lectură, un dezastru agricol sau o invazie de lăcuste, îi oferă profetului Ioel (Ioel 2,12-18) ocazia de a anunța convertirea într-un cadru de liturgie penitențială. Nu face aluzie la nici o greșeală concretă. Dar cine este curat în ochii lui Dumnezeu? Adevăratul sens al convertirii se face din toate inima. Două cuvinte intră în joc: „întoarecerea la Dumnezeu” – pentru că prin păcat s-a îndepărtat de Domnul, și „cu toată inima” – pentru că această reîntoarcere nu poate fi ocazională, interesată sau simulată. Este vorba despre cuvântul ebraic shub adică privind înapoi, întoarcere spre proprii pași. Este un act fizic care schimbă direcția, e o invitație la convertire a omului întreg, cu toată inima și chemat să se ridice, să se înălțe.

Ce motive le oferă profetul pentru această convertire? Sunt trei specifice: unul, din partea lui Dumnezeu; doi, din partea rănilor cu care loviseră poporul și trei, din patrea tuturor popoarelor care cunosc Israelul. În termenii Vechiului Testament se zice despre Dumnezeu că el este „milostiv şi îndurător, încet la mânie şi plin de bunătate și se înduioșează de orice nenorocere” (v. 13). Acesta este fundamantul speranței și al rugăciunii. Nimic nu e pierdut definitiv. Din partea rănilor care a lovit Israelul, dar nu l-au distrus încă: „cine ştie, poate se va întoarce şi va ierta? şi va lăsa după el o binecuvântare!” (v. 14).  În sfârșit, profetul pune în discuție pe Dumnezeu însuși: dezastrul asupra lui Israel va fi în ochii popoarelor un spectacol care îl dezonorează pe Dumnezeu și îl face incapabil să-l salveze. „De ce să se spună printre popoare: «Unde este Dumnezeul lor?» (v. 17). În definitiv, nu-i atât de important nenorocirea și pedeapsa poporului – mereu păcătos – ci mai degrabă onoarea lui Dumnezeu care intră în joc. „Domnul este gelos pe ţara lui şi îi este milă de poporul său” (v. 18). Răspunsul Domnului este pozitiv. Dumnezeu răspunde poporului său promițându-i belșug a tot ce a distrus lăcustele. Să uităm că pentru a ajunge aici trebuie să facem efortul suprem al convertirii și al încrederii în Dumnezeu. „Îndură-te, Doamne, de poporul tău!”

În Scrisoarea a doua către Corintieni (2Cor 5,20-6,2), apostolul Paul ne adresează o chemare de a ne lăsa reconciliați cu Dumnezeu. Această împăcare nu este o inițiativă a noastră. Totul este legat de cuvântul împăcării, al reconcilierii, care provine de la Tatăl și se manifestă dramatic în persoana lui Isus Cristos, care „s-a făcut păcat pentru noi” – el care nu a păcătuit – „pentru ca noi să cunoaştem justificarea lui Dumnezeu” (v. 21). Apostolul se prezintă ca ambasador a lui Cristos. „Vă rugăm pentru Cristos: împăcaţi-vă cu Dumnezeu!” Sfântul Paul ne invită să nu refuzăm această împăcare. Este „timpul potrivit”, este „ziua mântuirii”. Timpul Postului Mare este oferit pentru a primi milostivirea lui Dumnezeu.

În Evanghelia de astăzi (Mt 6,1-6.16-18), Isus ne arată care trebuie să fie atitudinea noastră față de corectitudiniea interioară, oferindu-ne şi mijlocul de a creşte în această purificare de intenţii: intimitatea cu Tatăl. Evanghelia ne spune care este orientarea însăşi a Domnului, care „nu făcea nimic pentru a fi admirat de oameni, dar trăia în intimitate cu Tatăl său”. Evanghelistul Matei ne prezintă trei exemple: pomana, rugăciunea şi postul şi scoate în evidenţă în toate trei o tentaţie comună. Când facem ceva bun, imediat apare în noi dorinţa de a fi stimaţi pentru această faptă bună și admiraţi, adică de a avea recompensă: o recompensă falsă întrucât e glorie umană, satisfacţie, plăcerea noastră. Ne închide în noi înşine, în timp ce ne poartă în afara noastră, pentru că să trăim proiectaţi spre ceea ce gândesc alţii despre noi. Domnul ne cere să facem binele pentru că e bine şi pentru că Dumnezeu e Dumnezeu şi ne dă şi modul pentru a trăi astfel: a trăi în raport cu Tatăl. Pentru a face binele noi avem nevoie să trăim în iubirea cuiva. Dacă trăim în iubirea Tatălui, vom face binele cu umilinţă și cu sinceritate.

Înţelegem acum semnificaţia gestului cu care începem drumul nostru de patruzeci de zile spre Paşti: impunerea cenuşii. Ruperea alianţei cu Dumnezeu din partea omului a avut drept urmare moartea, simbolizată de cenuşa pusă pe capul nostru. Plecându-ne capul, recunoaştem acest adevăr al nostru: suntem creaturi care am renunţat de la începutul la fundamentul vieţii, suntem destinaţi morţii. Noi purtăm cenuşa nu pentru a ne proclama sfinţenia ci în semn de recunoaştere a apartenenţei noastre la comunitatea păcătoşilor care caută pocăinţa şi reînnoirea.

Să ne ajute Tatăl milostiv!

---

[bibliografia (anul A): Bianchi E. (http://www.monasterodibose.it); Cantalamessa R. (http://www.qumran2.net); Compazieu J. (http://dimancheprochain.org); Lucaci A. (http://ro.radiovaticana.va); Lasconi T. (http://www.paoline.it/blog/liturgia); Ludmann R., Parole pour ta route, Paris 1986; Maggioni B. (http://www.qumran2.net); Ravasi G., Celebrarea și trăirea Cuvântului, Sapientia, Iași 2014]; Jesùs Manuel Garcìa (http://www.catechistaduepuntozero.it); Tessarolo A., (ed) Messale e lezionario meditato, EDB Bologna 1974; Commento della Bibbia liturgica, Edizione Paoline, Roma 1981].

---

Mesajul sfântului părinte Francisc pentru Postul Mare (2017)

Parabola bogatului

și a lui Lazăr cel sărac (Lc 16, 19-31).

Cuvântul este un dar. Celălalt este un dar

Iubiţi fraţi şi surori,

Postul Mare este un nou început, un drum care conduce spre o ţintă sigură: Paştele sau Învierea, victoria lui Cristos asupra morţii. Şi tot acest timp ne adresează o invitaţie puternică la convertire: creştinul este chemat să se întoarcă la Dumnezeu „din toată inima”, pentru a nu se mulţumi cu o viaţă mediocră, ci să crească în prietenia cu Domnul. Isus este prietenul fidel care nu ne părăseşte niciodată, pentru că, şi atunci când păcătuim, aşteaptă cu răbdare întoarcerea noastră la el şi, cu această aşteptare, manifestă voinţa sa de iertare (cf. Omilia la sfânta Liturghie, 8 ianuarie 2016).

Postul Mare este momentul favorabil pentru a intensifica viaţa spiritului prin sfintele mijloace pe care Biserica ni le oferă: postul, rugăciunea şi pomana. La baza a toate este cuvântul lui Dumnezeu, pe care în acest timp suntem invitaţi să-l ascultăm şi să-l medităm cu o mai mare asiduitate. Îndeosebi, aici aş vrea să mă opresc asupra parabolei omului bogat şi a săracului Lazăr (cf. Lc 16,19-31). Să ne lăsăm inspiraţi de această pagină atât de semnificativă, care ne oferă cheia pentru a înţelege cum să acţionăm pentru a ajunge la adevărata fericire şi la viaţa veşnică, îndemnându-ne la o convertire sinceră.

1. Celălalt este un dar

Parabola începe prezentând cele două personaje principale, dar săracul e cel care este descris în manieră mai detaliată: el se află într-o condiţie disperată şi nu are puterea de a se ridica, zace la poarta bogatului şi mănâncă firimiturile care cad de la masa lui, are răni pe tot trupul şi câinii vin să le lingă (cf. v. 20-21). Aşadar tabloul este sumbru, iar omul este degradat şi umilit.

Orice iubire este ca răsăritul primei dimineți...

„Orice iubire este întotdeauna unică

iar făgăduința ei
este ca răsăritul primei dimineți.

(Paul Evdokimov [1901-1970]).

Har și exemplu...

Lorenzo Milani (1923-1967).

„Cu cuvântul mulțimii nu se face nimic.

Pe planul divin se cere har

și pe planul omenesc se cere exemplu”.

(preot Lorenzo Milani [1923-1967]).

Muzica și armonie...