Un timp al convertirii și al încrederii în Dumnezeu
[Miercurea Cenușii]
pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS] (1 martie 2017)
Lecturi: Ioel 2,12-18; 2Corinteni
5,20-6,2; Evanghelia Matei
6,1-6.16-18.
Începem astăzi drumul Postului
Mare. Un timp potrivit, care durează patruzeci de zile. La capătul său este
Paştele. Este un timp de pocăință, vrea să spună timp convertire şi luptă
împotriva spiritului rău. Şi mai este şi un timp care ne invită să ne întoarcem
la Domnul cu toată inima, cu post şi rugăciune. Iată, a ajuns timpul mântuirii
sau al reconcilierii, al împăcării cu Dumnezeu. „Întoarceţi-vă la mine din
toată inima voastră, cu post, cu plâns şi cu jale!” (Il 2,12). Cu aceste cuvinte pătrunzătoare ale profetului Ioel, începe
liturgia Postului Mare, indicând convertirea inimii, caracteristica acestui
timp de har.
În prima lectură, un dezastru
agricol sau o invazie de lăcuste, îi oferă profetului Ioel (Ioel 2,12-18) ocazia de a anunța
convertirea într-un cadru de liturgie penitențială. Nu face aluzie la nici o
greșeală concretă. Dar cine este curat în ochii lui Dumnezeu? Adevăratul sens
al convertirii se face din toate inima. Două cuvinte intră în joc:
„întoarecerea la Dumnezeu” – pentru că prin păcat s-a îndepărtat de Domnul, și
„cu toată inima” – pentru că această reîntoarcere nu poate fi ocazională,
interesată sau simulată. Este vorba despre cuvântul ebraic shub adică privind înapoi, întoarcere spre proprii pași. Este un
act fizic care schimbă direcția, e o invitație la convertire a omului întreg, cu
toată inima și chemat să se ridice, să se înălțe.
Ce motive le oferă profetul pentru
această convertire? Sunt trei specifice: unul, din partea lui Dumnezeu; doi, din
partea rănilor cu care loviseră poporul și trei, din patrea tuturor popoarelor
care cunosc Israelul. În termenii Vechiului Testament se zice despre Dumnezeu
că el este „milostiv şi îndurător, încet la mânie şi plin de bunătate și se înduioșează
de orice nenorocere” (v. 13). Acesta este fundamantul speranței și al
rugăciunii. Nimic nu e pierdut definitiv. Din partea rănilor care a lovit
Israelul, dar nu l-au distrus încă: „cine ştie, poate se va întoarce şi va
ierta? şi va lăsa după el o binecuvântare!” (v. 14). În sfârșit, profetul pune în discuție pe
Dumnezeu însuși: dezastrul asupra lui Israel va fi în ochii popoarelor un
spectacol care îl dezonorează pe Dumnezeu și îl face incapabil să-l salveze. „De
ce să se spună printre popoare: «Unde este Dumnezeul lor?» (v. 17). În
definitiv, nu-i atât de important nenorocirea și pedeapsa poporului – mereu
păcătos – ci mai degrabă onoarea lui Dumnezeu care intră în joc. „Domnul
este gelos pe ţara lui şi îi este milă de poporul său” (v. 18). Răspunsul
Domnului este pozitiv. Dumnezeu răspunde poporului său promițându-i belșug a
tot ce a distrus lăcustele. Să uităm că pentru a ajunge aici trebuie să facem
efortul suprem al convertirii și al încrederii în Dumnezeu. „Îndură-te, Doamne,
de poporul tău!”
În Scrisoarea a doua către Corintieni (2Cor 5,20-6,2), apostolul Paul ne adresează o chemare de a ne lăsa
reconciliați cu Dumnezeu. Această împăcare nu este o inițiativă a noastră.
Totul este legat de cuvântul împăcării, al reconcilierii, care provine de la
Tatăl și se manifestă dramatic în persoana lui Isus Cristos, care „s-a făcut
păcat pentru noi” – el care nu a păcătuit – „pentru ca noi să cunoaştem
justificarea lui Dumnezeu” (v. 21). Apostolul se prezintă ca ambasador a lui
Cristos. „Vă rugăm pentru Cristos: împăcaţi-vă cu Dumnezeu!” Sfântul Paul ne
invită să nu refuzăm această împăcare. Este „timpul potrivit”, este „ziua
mântuirii”. Timpul Postului Mare este oferit pentru a primi milostivirea lui
Dumnezeu.
În Evanghelia de astăzi (Mt 6,1-6.16-18), Isus ne arată care trebuie să fie atitudinea noastră față de
corectitudiniea interioară, oferindu-ne şi mijlocul de a creşte în această
purificare de intenţii: intimitatea cu Tatăl. Evanghelia ne spune care este
orientarea însăşi a Domnului, care „nu făcea nimic pentru a fi admirat de oameni,
dar trăia în intimitate cu Tatăl său”. Evanghelistul Matei ne prezintă trei
exemple: pomana, rugăciunea şi postul şi scoate în evidenţă în toate trei o
tentaţie comună. Când facem ceva bun, imediat apare în noi dorinţa de a fi stimaţi
pentru această faptă bună și admiraţi, adică de a avea recompensă: o recompensă
falsă întrucât e glorie umană, satisfacţie, plăcerea noastră. Ne închide în noi
înşine, în timp ce ne poartă în afara noastră, pentru că să trăim proiectaţi
spre ceea ce gândesc alţii despre noi. Domnul ne cere să facem binele pentru că
e bine şi pentru că Dumnezeu e Dumnezeu şi ne dă şi modul pentru a trăi astfel:
a trăi în raport cu Tatăl. Pentru a face binele noi avem nevoie să trăim în
iubirea cuiva. Dacă trăim în iubirea Tatălui, vom face binele cu
umilinţă și cu sinceritate.
Înţelegem acum semnificaţia
gestului cu care începem drumul nostru de patruzeci de zile spre Paşti: impunerea
cenuşii. Ruperea alianţei cu Dumnezeu din partea omului a avut drept urmare
moartea, simbolizată de cenuşa pusă pe capul nostru. Plecându-ne capul,
recunoaştem acest adevăr al nostru: suntem creaturi care am renunţat de la
începutul la fundamentul vieţii, suntem destinaţi morţii. Noi purtăm cenuşa nu
pentru a ne proclama sfinţenia ci în semn de recunoaştere a apartenenţei
noastre la comunitatea păcătoşilor care caută pocăinţa şi reînnoirea.
Să ne ajute Tatăl milostiv!
[bibliografia
(anul A): Bianchi E. (http://www.monasterodibose.it); Cantalamessa R. (http://www.qumran2.net);
Compazieu J. (http://dimancheprochain.org); Lucaci A. (http://ro.radiovaticana.va);
Lasconi T. (http://www.paoline.it/blog/liturgia);
Ludmann R., Parole pour ta route,
Paris 1986; Maggioni B. (http://www.qumran2.net); Ravasi G., Celebrarea și trăirea Cuvântului,
Sapientia, Iași 2014]; Jesùs Manuel
Garcìa (http://www.catechistaduepuntozero.it); Tessarolo A., (ed) Messale e lezionario meditato, EDB
Bologna 1974; Commento della Bibbia liturgica, Edizione Paoline, Roma 1981].
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu