„Predestinarea” în viziunea sfântul Augustin

Sfântul Augustin 

de Giovanni Domenico Tiepolo.

Termenul praedestinatio este luat de sfântul Augustin din Sfânta Scriptură, mai concret de la sfântul Paul, care îl utilizează de cinci ori şi totdeauna pentru a indica planul lui Dumnezeu atât în privinţa lui Cristos, cât şi în privinţa mântuirii oamenilor.

Trebuie spus încă de la început că acest argument nu este atât de central în gândirea lui Augustin. El dezvoltă acest argument în momentul în care trebuie să vorbească despre har. Doctrina predestinării depinde în întregime de două adevăruri: eficacitatea şi gratuitatea harului.

Definiţia predestinării: predestinarea este preştiinţa şi pregătirea binefacerilor lui Dumnezeu, acele binefaceri eficace şi gratuite care îl conduc pe om la mântuire. Augustin face de la început distincţia între preştiinţa divină şi predestinare şi între ceea ce Dumnezeu face şi ceea ce El nu face dar permite.

În privinţa raportului dintre preştiinţă şi predestinare au existat în decursul istoriei trei posibile curente de gândire:

1. Primul reconduce predestinarea la preştiinţă şi bazează pe el doctrina mântuirii (este cel al pelagienilor şi al semipelagienilor).

2. Al doilea curent reconduce preştiinţa la predestinare (este cel al predestinaţioniştilor de la Lucid la Janseniu).

3. Al treilea curent face distincţie între preştiinţă şi predestinare, atribuind numai preştiinţei păcatele oamenilor (şi al îngerilor), preştiinţei şi predestinaţiei operele mântuirii (este ceea ce Augustin învaţă şi apără). Augustin apără deschis această distincţie pentru că păcatul este obiectul preştiinţei, niciodată al predestinaţiei. De aceea preştiinţa divină cunoaşte mai înainte, dar nu face ca omul să fie păcătos. Acest principiu este absolut esenţial şi fundamental în rezolvarea augustiniană a problemei răului.

În altă ordine de idei, predestinarea nu poate să existe fără preştiinţă, în timp ce preştiinţa poate să existe fără predestinare. Cu predestinarea Dumnezeu a prevăzut ceea ce ar fi făcut El însuşi... Dar El poate să ştie în precedenţă chiar şi acele lucruri pe care nu le face El, adică păcatele oamenilor. Deci, predestinaţiei îi aparţine ceea ce Dumnezeu face (darul harului), în timp ce preştiinţei îi aparţine ceea ce Dumnezeu nu face (chiar dacă face ca şi acestea să intre în ordinea voită de El), dar permite (păcatul).

Distincţiei dintre preştiinţă şi predestinaţie trebuie adăugată încă ceva, care nu este mai puţin important şi anume legătura care există între acţiunea divină şi permisiunea. Răul există: deci Dumnezeu îl permite. Dacă nu l-ar permite n-ar exista. Motivul acestei permisiuni este ascuns pentru noi în adâncul misterului, dar nu se poate nega că răul nu ar exista dacă Dumnezeu nu l-ar permite. Deci: Dumnezeu permite răul numai din cauza unei drepte judecăţi, şi este fără îndoială bun tot ceea ce este drept.

Citește în continuare:
http://sfintisisfinte.blogspot.ro/2011/05/predestinarea-in-viziunea-sf-augustin.html

Justificarea la sfântul Augustin şi controversa pelagiană

Sfântul Augustin
de Giovanni Domenico Tiepolo.

 

Chiar dacă este clar că problema nu se pune în aceiaşi termeni ai lui Paul, dăm aici câteva indicaţii despre teologia sfântului Augustin şi despre controversa pelagiană. Este problema fundamentală despre primatul harului aceea care este pusă în discuţie. Cu această ocazie s-au făcut primele declaraţii magisteriale importante despre chestiunea harului, care va fi util să le ţinem prezente pentru a înţelege evoluţia succesivă a teologiei occidental.

 

Pelagiu pleacă de la afirmarea bunătăţii creaţiei. Pentru el răul trebuie să aparţină în mod exclusiv responsabilităţii omului, care este liber să împlinească ceea ce îi porunceşte Dumnezeu. Dumnezeu îi învaţă pe oameni prin lege şi mai ales cu viaţa şi cuvintele lui Isus să împlinească voinţa sa. „Harul” stă mai ales pentru Pelagiu în această mediaţie exterioară, istorică, care conduce omul spre bine. În schimb rămâne mai obscură opera interioară a lui Dumnezeu în om. Se pare că Pelagiu crede că dacă libertatea umană trebuie să fie susţinută de Dumnezeu nu mai este libertate. Nu-l vede pe Dumnezeu în adâncul mister al omului, şi vrea să pună accent mai mult pe propria perfecţiune etică decât pe relaţia cu Dumnezeu.

 

În faţa acestui „optimism” pelagian în raport cu omul, sfântul Augustin reacţionează. Adesea se voieşte a stabili o contrapoziţie între doctrina divinizării de la Părinţii greci şi învăţătura lui Augustin, centrată mult pe eliberarea de păcat şi pe ajutorul pentru bine de care omul are nevoie. Această opoziţie nu este corectă, fără îndoială. Sfântul Augustin cunoaşte şi marile teme ale tradiţiei şi şi le însuşeşte. A dedicat multe pagini pentru a vorbi despre inhabitatio Spiritus în noi[1], despre filiaţia divină, despre unirea noastră cu Isus, etc. Nu ar fi drept faţă de el a uita toate acestea. Însă, în acelaşi timp, trebuie spus că, atât experienţa sa spirituală personală cât şi controversa cu Pelagiu, l-au purtat pe episcopul de Hippona să insiste mai mult asupra altor aspecte. Omul se află sclav al păcatului, din care numai Cristos poate să-l salveze prin har, fără nici un merit din partea sa. Fiinţa umană nu este altceva decât minciună şi păcat. De aceea cel care nu este încorporat lui Cristos nu poate împlini binele (cf. Rom 14,13; 10,3), faptele sale nu provin din iubire, şi aşa va fi totdeauna păcat de mândrie. De aici necesitatea harului pentru faptele bune; acest har are diferite efecte, însă dintre este ajutorul, „adiutorium”, ca omul să poată face binele[2]. Cu el este sanată natura omului, eliberată de slăbiciune. Acest ajutor este dat gratuit, şi de aceea este „gratia”. Chiar dacă este dificil a spune exact în ce constă acest har, nu se poate uita că în multe fragmente sunt atribuite Duhului Sfânt prezent în om efectele considerate şi rod al „harului”. Există aşadar o relaţie intimă între ele. Influenţa harului nu ia omului libertatea, pentru că Dumnezeu lucrează în noi cu iubire; Dumnezeu ne atrage cu iubirea, deci cu voinţa noastră. Acest ajutor al lui Dumnezeu este necesar omului în toată viaţa sa, nu numai în primul moment pentru a ieşi din păcat; şi cel drept are nevoie de suţinerea harului. Tot ceea ce omul face bun îl face Dumnezeu în el şi prin el.

 

Influenţa lui Augustin în deciziile magisteriale

 

Influenţa sfântului Augustin în hotărârile magisteriale nu a întârziat.

 

Conciliul din Cartagina (418), aprobat de papa Zosim (cf. DS 222-230): canoanele 3 şi 5 sunt cele care ne interesează mai mult. Harul lui Dumnezeu, prin care omul este justificat prin Isus Cristosnu serveşte doar pentru iertarea păcatelor, dar şi pentru ca să nu se mai comită în viitor. Harul nu este doar pentru cunoaşterea binelui, dar şi pentru a urma ceea ce cunoaştem. Şi, în sfârşit, harul nu ne este dat doar pentru a face cu mai multă uşurinţă ceea ce s-ar putea face şi fără el, dar este absolut necesar pentru împlinirea poruncilor divine.