sâmbătă, 3 august 2013

XVIII TPA (C): Ce comoară ne foloseşte? (omilie)




 
Luca 12,13-21 - În acel timp, 13 din mijlocul mulţimii, un om l-a rugat pe Isus: "Învăţătorule, spune fratelui meu să împartă moştenirea cu mine!" 14 Isus i-a răspuns: "Omule, cine m-a pus judecător sau împăciuitor peste voi?" 15 Apoi s-a adresat mulţimii: "Fiţi atenţi şi păziţi-vă de pofta de avere; căci viaţa unui om, oricât de bogat ar fi, nu depinde de averea lui!" 16 Şi le-a spus această parabolă: "Era un om bogat, căruia pământul i-a produs o recoltă bogată. 17 Atunci a început să se frământe: «Ce să fac? N-am unde să-mi adun recolta». 18 În cele din urmă şi-a zis: «Aşa am să fac: am să dărâm hambarele mele şi am să construiesc altele mai mari; acolo îmi voi aduna tot grâul şi toate bunurile. 19 Şi apoi îmi voi spune: Acum ai provizii din belşug pentru mulţi ani. Odihneşte-te, mănâncă, bea şi bucură-te de viaţă!». 20 Dar Dumnezeu i-a spus: «Nebunule! Chiar în această noapte ţi se va cere viaţa înapoi! Şi cele adunate ale cui vor fi?» 21 Aşa se întâmplă cu acela care îşi adună avere, dar nu se îmbogăţeşte în faţa lui Dumnezeu".

Omilie
 
Din mijlocul mulţimii care-l înconjura pe Isus se ridică o rugăminte: „Învăţătorule, spune fratelui meu să împartă moştenirea cu mine!” Şi el i-a răspuns: „Cine m-a pus judecător sau împăciuitor peste voi?” Isus refuză să intervină într-o astfel de problemă. El nu-şi atribueşte sarcini străine misiunii primite de la Tatăl: „Împărăţia mea nu este din această lume” (In 18,36), îi va spune lui Pilat.
 
Singularitatea lui Isus constă în „altă” privire, în a citi sentimentele şi gândurile cele mai profunde care mişcă omul. Aici el descoperă un risc prezent în raportul nostru cu bunurile: pofta de avere, avariţia. Îndreptându-se spre cei care îl ascultau le-a spus: „Fiţi atenţi şi păziţi-vă de pofta de avere, pentru că viaţa unui om, oricât de bogat ar fi, nu depinde de averea lui!” Este un cuvânt care, în simplitatea şi în adevărul său, ne pune pe toţi pe gânduri. În ce facem să consiste viaţa noastră? Pe ce o bazăm? Adesea suntem tentaţi să o facem să depindă de bogăţii. Şi aşa ajungem să iubim bunurile, fără să ţinem cont de alţii; mai mult, sfârşim prin a-i lipsi de ceea ce le revine ca să aibă să trăiască, aşa cum se comportă bogatul din parabolă faţă de Lazăr cel sărac. Mai mult, acest comportament este astăzi lăudat de societate, care consideră o astfel de acaparare de bunuri nu un viciu, ci o virtute publică.
 
Isus cunoştea bine inima omului, locul în care se naşte această dorinţă nemăsăturată de a acapara bogăţii. Cine este stăpânit de această „fixaţie” ajunge până la identificarea cu ceea ce posedă. Isus ştia că avariţia „este rădăcina tuturor relelor” (1Tim 6,10), că „este idolatrie” (Col 3,5), pentru că implică o adeziune plină de încredere în bunuri mai degrabă decât în Dumnezeu. Iată de ce Isus a spus: „Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni... lui Dumnezeu şi mamonei” (Lc 16,13); şi în faţa refuzării chemării sale din partea unui om care avea multe bogăţii, Isus a comentat: „Cât este de greu pentru cei care au bogăţii să intre în împărăţia lui Dumnezeu!” (Lc 18,24).
 
Cu o înţelepciune care îi vine din observarea realităţii, psalmistul cântă: „Nu te nelinişti dacă se îmbogăţeşte omul şi dacă sporeşte slava casei lui, căci la moarte nu va lua toate cu sine” (Ps 49,17-18). În povestirea parabolei omului atât de bogat că nu mai ştie unde să-şi depoziteze produsele muncii sale, Isus pare să facă trimitere la psalm. Celui „nesimţit” care „în prosperitatea sa nu înţelege” (Ps 49,21) şi ar voi să dispună de viitor („Am să construiesc alte hambare mai mari... apoi îmi voi spune: Acum ai provizii din belșug pentru mulţi ani. Odihneşte-te, mănâncă, bea şi bucură-te de viaţă”) Isus îi contrapune glasul lui Dumnezeu: „Nebunule! Chiar în această noapte ţi se va cere viaţa înapoi. Şi cele adunate ale cui vor fi?”
 
Adesea acumulăm bogăţii pentru a ne apăra de frica de moarte, ca şi cum a avea multe bunuri ar putea să împiedice acel eveniment. Şi aşa renunţăm la confruntarea cu moartea noastră; meditând despre ea, am putea în schimb să recunoaştem ceea ce în viaţă este cu adevărat esenţial: de fapt cel care are un motiv pentru care merită să mori, să-ţi dai viaţa, are un motiv şi pentru a trăi. Încă o dată suntem trimişi la cuvântul lui Isus: „Acolo unde este comoara ta, acolo este şi inima ta” (Lc 12,34). Dacă tezaurul nostru este comuniunea cu Domnul Isus, atunci vom fi capabili de împărtăşire fraternă, aceea trăită de Isus însuşi, el care „din bogat s-a făcut sărac pentru noi” (2Cor 8,9). Împărtăşirea este adevăratul nume al sărăciei creştine: cine practică împărtăşirea, cunoaşte bucuria care se experimentează în a dărui şi în a trăi comuniunea, plecând de la împărtăşirea bunurilor. (Enzo Bianchi [05.08.2007]; trad. pr. Isidor Chinez).

vineri, 2 august 2013

Sărbătoarea Iertării - pe 2 august oraşul Assisi primește numeroşi credincioşi şi pelerini

Porţiuncula
Bazilica Sfânta Maria a Îngerilor de la Assisi,
în interiorul căreia este păzită mica bisericuţă Porţiuncula

 
Milioane de oameni, bărbaţi şi femei - cum amintesc fraţii minori din provincia ecleziastică locală - au trecut în decursul secolelor pragul bisericuţei „Porţiuncula” pentru a primi indulgenţa plenară „în dorinţa de a regăsi pacea şi trăi o experienţă profundă de credinţă”.

Pe scurt istoria Iertării de la Assisi

La poalele colinei de la Assisi la începutul anilor 1200 o mică biserică devine punctul de referinţă al Sfântului Francisc şi al primilor săi tovarăşi. Este Porţiuncula, unde Sfântul patron al Italiei trăieşte în sărăcie, întemeiază Ordinul franciscan şi trimite fraţii în toată lumea ca misionari de pace. Cere ca să i se dea „non anni ma anime”, adică nu ani de viaţă ci suflete. Francisc adaugă că nu cere el aceasta ci acela care l-a trimis, Domnul Isus Cristos. Atunci papa Onoriu al III-lea, fără nici o şovăială, îi zice de trei ori: „Poruncesc, să ai”.
 
Este anul 1216 iar papa Onoriu al III-lea acordă indulgenţa pentru toţi cei care pe 2 august vizitează Porţiuncula. Francisc, fericit, se îndreaptă spre uşă dar papa îl cheamă înapoi deoarece nu are documente care să ateste acordarea indulgenţei. Francisc zice că este de ajuns cuvântul papei. Dacă această indulgenţă este lucrarea lui Dumnezeu - adaugă - atunci Domnul va şti cum să manifeste opera sa. Nu e nevoie de nici un înscris: „acest document - afirmă Francisc - trebuie să fie Preasfânta Fecioara Maria, Cristos, notarul iar îngerii, martori”. Câteva zile mai târziu, adresându-se credincioşilor veniţi la Porţiuncula, le zice printre lacrimi: „Fraţii mei, vreau să vă duc pe toţi în Paradis!”

 
”Iertarea este o iniţiativa gratuită cu care Dumnezeu vine în ajutorul nostru pentru a ne elibera de păcat. Pentru Sfântul Francisc acest lucru era foarte clar: voia să răspundă nevoii omului de a dobândi îndurarea lui Dumnezeu şi a se salva pe deplin. Şi aceasta deoarece după iertare, e nevoie de o viaţă reînnoită. Indulgenţa pe care Francisc a cerut-o este acel har ulterior prin care Domnul, după ce ne-a oferit iertarea sa, ne dă şi condiţiile pentru a duce o viaţă cu adevărat reînnoită” (mons. Sorrentino).


Amintim tocmai întâlnirea Sfântului Francisc şi papa Onoriu al III-lea: Francisc cere papei o indulgenţă fără bani pentru cine vizitează Porţiuncula: să i se dea „nu ani de viaţă ci suflete”…


Este foarte frumos că Francisc simte mult aceasta şi o spune folosind o expresie pe măsura simplicităţii lui: „Vreau să vă duc pe toţi în Paradis”. Francisc făcuse opţiunea celor umili şi simţea în mod special această condiţie. În acea vreme pocăinţa, care era dată pentru iertarea păcatelor, era adesea şi una exigentă şi costisitoare, fizic şi pecuniar. Francisc simte nevoia de a se pune încă o dată de partea celor umili, a celor săraci şi cere de la papa această indulgenţă specială. Şi aceasta a fost o mare noutate. Şi societatea noastră de azi are nevoie mai mult ca oricând de experienţa milostivirii şi înainte de toate de îndurarea divină şi plecând de la Dumnezeu Tatăl, şi de îngăduinţa reciprocă, fraternă. Şi este ceea ce se întâmplă pe 2 august la Porţiuncula, la bazilica Sfânta Maria a Îngerilor cu această maree de lume.


Şi bisericuţa Porţiuncula, în simplicitatea ei, cucereşte. Vin mulţi tineri aici la poarta vieţii veşnice, nu doar din Italia ci şi din naţiunile vecine. Şi aceasta de secole. Amintim un fapt, relativ recent: în 1937 o filozofă a vizitat acest loc şi apoi a povestit cele petrecute aici într-o scrisoare trimisă unui preot. Este vorba de Simone Weil. Scrie: „Am vizitat o mică biserică medievală la Assisi, la Sfânta Maria a Îngerilor, şi eu, pentru prima dată în viaţa mea, m-am simţit obligată să îngenunchez”. Aici a început un parcurs, să spunem spiritual şi mistic al acestei filozofe, care a dus-o să se convertească la creştinism, ea care era franceză de origine ebraică. (Sursa:
Radio Vatican - 2 august 2010).


 

joi, 1 august 2013

Evanghelia și pofta de beție (exemple)




Căpitanul, uitându-se mirat, m-a întrebat:
- Aşa de mult îţi iubeşti Biblia?
De bucurie, nu eram în stare să răspund nimic, numai plângeam.
El continuă:
- Şi eu, frate, citesc în fiecare zi Evanghelia.
Zicând aceasta, şi-a desfăcut mantaua şi a scos o mică Evanghelie, tipărită la Kiev, îmbrăcată în argint.
- Şezi, şi am să-ţi povestesc ce m-a făcut să citesc Evanghelia. Să ni se aducă cina aici! ceru el.
Ne-am aşezat la masă, şi căpitanul a început să povestească:
- Din tinereţe am intrat în armată, dar nu în garnizoană. Îmi cunoşteam slujba şi eram iubit de şefii mei, fiind un locotenent corect. Dar eu eram tânăr, prietenii, de asemenea. Spre nenorocirea mea m-am deprins să beau, până am căpătat patima beţiei. Când nu eram beat, eram un ofiţer corect, dar când începeam să beau, câte şase săptămâni nu mă trezeam. Multă vreme comandanţii mei m-au răbdat, însă, pentru o insultă adusă şefului, am fost degradat pentru trei ani şi transferat ca soldat în altă garnizoană. Dacă nu mă îndreptam şi nu mălăsam de băut, mă aşteptau cele mai aspre pedepse.
Oricât mă sileam să mă înfrânez şi oricât căutam să mă tămăduiesc, nu puteam să mă las deloc de patima mea şi de aceea şefii mei căutau să mă transfere într-un batalion disciplinar. Auzind aceasta, nu mai ştiam ce să fac. Într-o zi şedeam pe gânduri în cazarmă. La un moment dat intră la noi un călugăr, care aduna bani pentru construirea unei biserici. Dădea fiecare cât putea. Monahul, apropiindu-se de mine, m-a întrebat: „De ce eşti atât de mâhnit?” Iar eu, intrând în vorbă cu el, i-am istorisit necazul meu. Monahul, înţelegând situaţia mea, mi-a zis: „Acelaşi lucru s-a întâmplat cu fratele meu şi iată ce l-a ajutat: duhovnicul i-a dat o Evanghelie, poruncindu-i cu străşnicie ca, atunci când îi va veni pofta de băutură, să citească de îndată un capitol din Evanghelie. Dacă din nou îi va veni pofta, să citească, mai departe, capitolul următor. Astfel, într-un timp destul de scurt, patima a dispărut şi, iată, sunt cincisprezece ani de când nu ia în gură nici o picătură de băutură. Fă şi tu aşa! Eu am o Evanghelie, dacă vrei, ţi-o aduc”.

miercuri, 31 iulie 2013

Logodnicii, „o carte ce s-ar putea citi într-un cor de fecioare condus de Preacurata"

Alessandro Manzoni - 
Francesco Hayez (1791–1881)
 

Alessandro Manzoni (1785-1873), scriitor italian; a scris I Promessi Sposi (Logodnicii), roman istoric considerat capodopera inegalabilă a literaturii  italiene.
 
Giuseppe Verdi îl stima într-atât, încât i-a dedicat Missa Requiem, scrisă la moartea scriitorului, în 1873, şi interpretată un an mai târziu, pe 22 mai 1874, în biserica Sfântul Marcu din Milano, orchestra fiind condusă chiar de compozitor.
 
Într-o scrisoare din 7 iulie 1868, maestrul Verdi scria despre Manzoni contesei Clara Maffei, patroana celor mai râvnite saloane culturale milaneze din acea epocă: „Cum aş putea să vă explic acea senzaţie extrem de plăcută, indefinibilă, nouă, ivită în mine în prezenţa acelui sfânt, cum îl numiţi voi?”, scria compozitorul italian referindu-se la Manzoni.

 
 
Nu este de mirare că autorul romanului I Promessi Sposi a suscitat în conaţionalii săi, mai ales în cei dotaţi cu sensibilitate intelectuală şi artistică, aprecieri hiperbolizate cu privire la trăsăturile sale sufleteşti.

marți, 30 iulie 2013

Doamne, când...




 
Doamne,
- când mi-e foame, trimite-mi pe cineva care are nevoie de hrană;
- când mi-e sete, trimite-mi pe cineva care are nevoie de apă;
- când mi-e frig, trimite-mi pe cineva care trebuie încălzit;
- când sufăr, trimite-mi pe cineva pe care să-l mângâi;
- când crucea mea începe să fie prea grea, dă-mi crucea altuia s-o împart cu el;
- când sunt sărac, adu-mi pe cineva care e-n nevoie;
- când nu am timp, dă-mi pe cineva pe care să-l ajut o clipă;
- când mă simt descurajat, trimite-mi pe cineva pe care să-l încurajez;
- când simt nevoia de a fi înțeles, dă-mi pe cineva care să aibă nevoie de înțelegerea mea;
- când aș vrea ca cineva să aibă grijă de mine, trimite-mi pe cineva de care să am grijă;
- când mă gândesc la mine, îndreaptă-mi gândurile către alții. (don Bruno Ferrero).

luni, 29 iulie 2013

Viaţa şi suferinţele pr. Alexandru Nicula, secretarul ep. Iuliu Hossu


Ep. Iuliu Hossu
 
Surprinzător, la cei 99 de ani ai săi, Alexandru Nicula - fost protopop unit de Cluj in anul 1946 şi secretar al cardinalului Iuliu Hossu – arată cu cel puţin douăzeci de ani mai tânăr. După o discuţie purtată iniţial pe fereastra de la parterul imobilului său din Dej, acesta ne invită în locuinţa bătrânească, ticsită cu cărţi, icoane şi tablouri provenind din epoci demult apuse. Totul printr-o mare şansă, în prezenţa unui strănepot de-al său, fiindcă părintele se află într-o dispoziţie excelentă. Ne-a explicat, uşor stânjenit că, datorită sănătăţii sale precare, în ultima perioadă nu mai primeşte decât arareori pe cineva.

duminică, 28 iulie 2013

Ziua Mondială a Tineretului (World Youth Day) - Liturghia de la Rio de Janeiro (28 iulie 2013)

 
Trei milioane de tineri pe plaja de la
Copacabana strânși împrejurul Papei.

Cantate Domino - gregorian

 
 
Cantate Domino - Gregorian Chant by:
Choir of the Benedictine Nuns of Sainte Marie de Maumont
Track Listings:

1. Et nunc sequor - Antiphon
2. Posuit - Antiphon 7th Mode
3. Annulo suo - Antiphon 7th Mode
4. Ecce quod - Antiphon 1st Mode
5. Tibi dixit - Introit 3rd Mode
6. Exaudi, Domine - Introit 1st Mode
7. Adjuvabit eam - Gradual 5th Mode
8. Exsulta satis - Offertory 3rd Mode
9. Exsulta - Communion 4th Mode
10. Hodie Nobis - Christmas Responsory 8th Mode
11. Verbum - Christmas Responsory 8th Mode
12. Adorate Deum - Introit 7th Mode
13. Recordare - Offertory 1st Mode
14. Deus, vitam - Gradual 8th Mode
15. Sciant gentes - Gradual 1st Mode
16. Audi filia - Gradual 7th Mode
17. Cognovi, Domine - Introit 3rd Mode
18. Me exspectaverunt - Introit 2nd Mode
19. Principes - Communion 1st Mode
20. Confundantur - Communion 1st Mode
21. Ego Autem - Introit 1st Mode
22. Confortamini - Offertory 4th Mode
23. Dicite - Communion 7th Mode
24. Caligaverunt - Good Friday Responsory 5th Mode
25. Plange quasi - Holy Saturday Responsory 5th Mode
26. Ecce quomodo - Holy Saturday Responsory 4th Mode
27. Pacha nostrum - Alleluia 7th Mode