Luca 12,13-21 - În acel timp, 13 din mijlocul mulţimii, un om
l-a rugat pe Isus: "Învăţătorule, spune fratelui meu să împartă moştenirea cu
mine!" 14 Isus i-a răspuns: "Omule, cine m-a pus judecător sau
împăciuitor peste voi?" 15 Apoi s-a adresat mulţimii: "Fiţi atenţi şi
păziţi-vă de pofta de avere; căci viaţa unui om, oricât de bogat ar fi, nu
depinde de averea lui!" 16 Şi le-a spus această parabolă: "Era un om
bogat, căruia pământul i-a produs o recoltă bogată. 17 Atunci a
început să se frământe: «Ce să fac? N-am unde să-mi adun recolta». 18
În cele din urmă şi-a zis: «Aşa am să fac: am să dărâm hambarele mele şi am să
construiesc altele mai mari; acolo îmi voi aduna tot grâul şi toate bunurile.
19 Şi apoi îmi voi spune: Acum ai provizii din belşug pentru mulţi
ani. Odihneşte-te, mănâncă, bea şi bucură-te de viaţă!». 20 Dar
Dumnezeu i-a spus: «Nebunule! Chiar în această noapte ţi se va cere viaţa
înapoi! Şi cele adunate ale cui vor fi?» 21 Aşa se întâmplă cu acela
care îşi adună avere, dar nu se îmbogăţeşte în faţa lui Dumnezeu".
Omilie
Din mijlocul mulţimii care-l înconjura pe Isus se ridică o
rugăminte: „Învăţătorule, spune fratelui meu să împartă moştenirea cu mine!” Şi
el i-a răspuns: „Cine m-a pus judecător sau împăciuitor peste voi?” Isus refuză
să intervină într-o astfel de problemă. El nu-şi atribueşte sarcini străine
misiunii primite de la Tatăl: „Împărăţia mea nu este din această lume” (In
18,36), îi va spune lui Pilat.
Singularitatea lui Isus constă în „altă” privire, în a citi
sentimentele şi gândurile cele mai profunde care mişcă omul. Aici el descoperă
un risc prezent în raportul nostru cu bunurile: pofta de avere, avariţia.
Îndreptându-se spre cei care îl ascultau le-a spus: „Fiţi atenţi şi păziţi-vă
de pofta de avere, pentru că viaţa unui om, oricât de bogat ar fi, nu depinde
de averea lui!” Este un cuvânt care, în simplitatea şi în adevărul său, ne pune
pe toţi pe gânduri. În ce facem să consiste viaţa noastră? Pe ce o bazăm?
Adesea suntem tentaţi să o facem să depindă de bogăţii. Şi aşa ajungem să iubim
bunurile, fără să ţinem cont de alţii; mai mult, sfârşim prin a-i lipsi de ceea
ce le revine ca să aibă să trăiască, aşa cum se comportă bogatul din parabolă
faţă de Lazăr cel sărac. Mai mult, acest comportament este astăzi lăudat de
societate, care consideră o astfel de acaparare de bunuri nu un viciu, ci o
virtute publică.
Isus cunoştea bine inima omului, locul în care se naşte această dorinţă
nemăsăturată de a acapara bogăţii. Cine este stăpânit de această
„fixaţie” ajunge până la identificarea cu ceea ce posedă. Isus ştia că avariţia
„este rădăcina tuturor relelor” (1Tim 6,10), că „este idolatrie” (Col 3,5),
pentru că implică o adeziune plină de încredere în bunuri mai degrabă decât în
Dumnezeu. Iată de ce Isus a spus: „Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni... lui
Dumnezeu şi mamonei” (Lc 16,13); şi în faţa refuzării chemării sale din partea
unui om care avea multe bogăţii, Isus a comentat: „Cât este de greu pentru cei
care au bogăţii să intre în împărăţia lui Dumnezeu!” (Lc 18,24).
Cu o înţelepciune care îi vine din observarea realităţii,
psalmistul cântă: „Nu te nelinişti dacă se îmbogăţeşte omul şi dacă sporeşte
slava casei lui, căci la moarte nu va lua toate cu sine” (Ps 49,17-18). În
povestirea parabolei omului atât de bogat că nu mai ştie unde să-şi depoziteze
produsele muncii sale, Isus pare să facă trimitere la psalm. Celui „nesimţit”
care „în prosperitatea sa nu înţelege” (Ps 49,21) şi ar voi să dispună de
viitor („Am să construiesc alte hambare mai mari... apoi îmi voi spune: Acum ai
provizii din belșug pentru mulţi ani. Odihneşte-te, mănâncă, bea şi bucură-te
de viaţă”) Isus îi contrapune glasul lui Dumnezeu: „Nebunule! Chiar în această
noapte ţi se va cere viaţa înapoi. Şi cele adunate ale cui vor fi?”
Adesea acumulăm bogăţii pentru a ne apăra de frica de moarte, ca şi cum a avea multe bunuri ar putea să
împiedice acel eveniment. Şi aşa renunţăm la confruntarea cu moartea
noastră; meditând despre ea, am putea în schimb să recunoaştem ceea ce în viaţă
este cu adevărat esenţial: de fapt cel care are un motiv pentru care merită să
mori, să-ţi dai viaţa, are un motiv şi pentru a trăi. Încă o dată suntem
trimişi la cuvântul lui Isus: „Acolo unde este comoara ta, acolo este şi inima
ta” (Lc 12,34). Dacă tezaurul nostru este comuniunea cu Domnul Isus, atunci vom
fi capabili de împărtăşire fraternă, aceea trăită de Isus însuşi, el care „din
bogat s-a făcut sărac pentru noi” (2Cor 8,9). Împărtăşirea este adevăratul nume
al sărăciei creştine: cine practică împărtăşirea, cunoaşte bucuria care se
experimentează în a dărui şi în a trăi comuniunea, plecând de la împărtăşirea
bunurilor. (Enzo Bianchi [05.08.2007]; trad. pr. Isidor Chinez).
