Să crești îți ia o viață...

Ignazio Silone (1900-1978).

„Să crești îți ia o viață, dar pentru a îmbătrâni ajunge o noapte”. (Ignazio Silone).

Ignazio Silone este un pseudonim a lui Secondo Tranquilli.  A fost scriitor, ziarist, politician, eseist și dramaturg italian. S-a numărat printre intelectualii italieni mai cunoscuți și citiți în Europa și în lume. Romanul său celebru este Fontamara, emblematic pentru denunțarea condiției sărăciei, a nedreptății și opresiunii sociale. 

 

Sfântul Grigore cel Mare (540-604), papă, doctor al Bisericii

 

Sfântul Grigore cel Mare de Francisco Goya.

„E sigur că funcţiile nu trebuie să fie căutate cu toată inima, dar e la fel de adevărat că trebuie să le acceptăm, dacă nu noi suntem cei care le căutăm. Când este vorba apoi de persoane supuse planurilor lui Dumnezeu şi care nu sunt atinse de păcatul încăpăţânării, răspunsul la chemarea responsabilităţii dă semnificaţie şi finalitate darurilor primite. Ţine de natura darului ca el să fie de folos mai mult pentru alţii decât pentru sine” [1].

Grigore, întotdeauna atent la planurile pe care Dumnezeu le are cu sine, a exercitat funcţiile cele mai înalte în Biserică şi, suplinind carenţele altora, a intervenit chiar şi în sectorul civil, dar cu conştiinţa clară că îşi împlineşte o datorie şi că este un simplu „slujitor al slujitorilor lui Dumnezeu”.

Creştin încă de la naştere

S-a născut la Roma, în jurul anului 440, din familia nobilă Anici. Tatăl său, Gordoniu, senator, şi mama sa, Silvia, se bucurau de respectul comunităţii creştine şi, după moarte, au fost trecuţi în rândul sfinţilor. Două mătuşi, Tarsilla şi Emiliana, s-au consacrat ca fecioare, şi printre înaintaşii săi puteau fi număraţi doi papi, Felix al III-lea şi Agapit. S-ar putea spune foarte bine că micul Grigore a băut creştinismul o dată cu laptele matern. A frecventat cu mult folos şcoala, studiind literele şi specializându-se, apoi, în drept. Datorită poziţiei speciale sociale a familiei sale, el a fost destinat carierei, pe atunci prestigioase, de funcţionar imperial.

Rugă pentru timp

Timpule, rebelă clipă,
Cetineşte zborul tău
Că mi se deşiră ghemul
Răscolind păreri de rău!
Tu nu oboseşti vreodată?
Vino, stai pe prispa mea,
Odihnește-te oleacă,
Vreau a te-ntreba ceva:
Ce să-ţi dau spre mulțumirea-ţi
Ce oare te-ar mângaia,
Să-ţi întorci o vreme roata,
În copilaria mea...?
Că-mi doream cu foc şi-ardoare
Mult prea repede să cresc,
Nu știam că dorul doare
Şi că oamenii rănesc...
Şi credeam c-orice iubire-i
Sincera ca cea de mamă
Şi tradarea-i doar o vorba,
Nu un fapt, de buna seama...
Du-mă, hai și mă ascunde
La capița cea de fân
Din casa copilariei,
Unde raiul e stăpân...
Şi-am să las de bucurie
Doar o lacrimă să cadă
Poate o veni și mama,
Lângă mine ca să șadă...
Timpule, hai, fie-ți milă,
Dacă vrei, te şi plătesc,
Du-mă în copilărie,
N-am să vreau mare să cresc...

de Licuţa Pântia (sursă: www.citatepedia.ro)

Să murim împreună cu Cristos, ca să trăim împreună cu el

Cristos înviat apare la cei din limb 

 [locul unde stau sufletele drepților decedați înainte de Cristos].

 Din cartea Despre moartea fratelui Satir a sfântului Ambroziu, episcop  

(Cartea 2, 40.41.46.47.132.133: CSEL 73, 270-274.323-324)

Trebuie să recunoaștem că și moartea poate fi un câștig, iar viața, o pedeapsă. De aceea, și sfântul Paul spune: Pentru mine, a trăi este Cristos, iar a muri este un câștig (Fil 1,21). Ce este Cristos, dacă nu moartea trupului și duhul vieții? De aceea, să murim împreună cu el, ca să trăim împreună cu el. Să avem în noi, în fiecare zi, obiș­nuința și dispoziția de a muri așa încât sufletul nostru să învețe să se dezlipească de poftele trupului, și, ca și cum ar plana în înălțimi, departe de a se atinge de plăce­rile josnice ale lumii, care tind mereu să ademenească spiritul, să accepte imaginea morții, ca să nu îndure apoi moartea ca pe o pedeapsă. De fapt, legea trupului repugnă legii spiritului și încredințează sufletul legii păcatului. Dar care va fi remediul? Cine mă va elibera de acest trup al morții? Harul lui Dumnezeu prin Isus Cristos, Domnul nostru (cf. Rom 7,24 ș.u.).

Avem medicul, să acceptăm medicamentul. Medica­mentul nostru este harul lui Cristos, iar trupul muritor este trupul nostru. Așadar, să ne exilăm din trup pentru a nu fi exilați din Cristos. Chiar dacă suntem în trup, să căutăm să nu urmăm dorințele trupului. Este adevărat, nu trebuie să renegăm drepturile legitime ale naturii, dar trebuie să dăm mereu preferință darurilor harului.

Sfântul Francisc de Assisi (1181-1226), călugăr [4 octombrie]

„Nimeni nu mă învăţa ceea ce trebuia să fac; dar însuşi Cel Preaînalt mi-a revelat că trebuie să trăiesc conform sfintei evanghelii” [1].

Aceste cuvinte, scrise de Francisc cu puţin timp înainte de a muri, revelează faptul că această carismă a sa vine de la Dumnezeu. Pentru aceasta, este cel mai mare sfânt de la sfârşitul evului mediu, o „figură apărută complet din har şi din interioritatea sa, fără a putea fi explicată prin ambientul spiritual din care provenea. Şi totuşi, tocmai el, într-un mod care se poate defini providenţial, a dat răspunsul la întrebările cele mai profunde ale timpului său”[2].

Şi nu numai, dar punând într-o lumină clară în viaţa sa principiile universale ale evangheliei, prin amabilitatea şi simplitatea sa dezarmantă, fără să impună vreodată ceva cuiva, a avut o influenţă extraordinară, care durează nu numai în lumea creştină, dar şi în afara ei. Se poate spune că Francisc face parte din patrimoniul umanităţii.

Regele tineretului uşuratic

S-a născut la Assisi, în jurul anului 1182, în familia lui Petru Bernardone, un comerciant bogat ce se afla ocazional la Provenza într-una dintre călătoriile sale de afaceri, şi a Ioanei numită donna Pica. A fost botezat cu numele de Ioan în cinstea Botezătorului, dar tatăl, la rândul său, i-a adăugat numele de Francisc, adică „francez”, pentru a onora acel ţinut pe care el îl admira aşa de mult şi de la care provenea atâta bogăţie pentru casa lui.

Stați uniți...

„Stați uniți, dar nu prea aproape; 

coloanele din templu s-au clădit distanțate 

și stejarul și chiparosul nu cresc unul la umbra altuia”. 

(Kahlil Gibran, Profetul). 

Eu voi fi iubirea pentru Biserică

Sfânta Tereza a Pruncului Isus (1873-1897).

„În ciuda micimii mele, aș vrea să luminez sufletele precum profeții, doctorii Bisericii, am vocația de a fi apostol… aș vrea să străbat pământul, să predic numele tău și să înfig în pământ necredincios Crucea ta slăvită, dar, o, preaiubitul meu, o singură misiune nu mi-ar ajunge, aș vrea în același timp să vestesc Evanghelia în cele cinci părți ale lumii și până în insulele cele mai îndepărtate. Aș vrea să fiu misionar nu numai pentru câțiva ani, ci aș vrea să fi fost de la facerea lumii până la sfârșitul veacurilor… Aș voi, mai presus de toate, o, preaiubitul meu Mântuitor, aș voi să îmi vărs sângele pentru tine până la ultima picătură. […]

Iubirea mi a dăruit cheia vocaţiei mele. Am înţeles că dacă Biserica are un trup alcătuit din mădulare diferite, cel mai necesar, cel mai nobil dintre toate nu-i lipseşte, am înţeles că Biserica are o inimă şi că această inimă arde în iubire. Am înţeles că numai iubirea lucrează în mădularele Bisericii... Am înţeles că iubirea cuprinde toate vocaţiile, că iubirea este totul, că ea îmbrăţişează toate timpurile şi toate locurile... într-un cuvânt, că este eternă!... O, Isuse, iubirea mea... mi-am găsit în sfârşit vocaţia, vocaţia mea este iubirea! În inima Bisericii, voi fi iubirea... astfel voi fi totul!”

(Sfânta Tereza de Lisieux, Istoria unui suflet).

Lumină în durere...

Fabio Salvatore - scriitor, actor și regizor.

„Credința este lumina mea în durere!”

„Eu am o idee simplă despre durere: se întâmplă. Nu o alegi tu și nimeni nu ți-o trimite. Simplu, se întâmplă, deoarece viața este făcută și din suferință”.

Fabio Salvatore s-a născut la Castellaneta [Otranto] în 1976. A debutat în teatru 1995, la Teatru Nou din Milano. După ce s-a îmbolnăvit de cancer la 22 de ani, după o recidivă de 10 ani distanță, a început să scrie. Printre cărțile sale de mare succes este Cancro, non mi fai paura [De cancer nu mi-e teamă] (2008), La paura non esiste [Frica nu există] (2010) și Il tuo nome è Francesco [Numele tău e Francisc] (2014), Ti cerco da sempre [Te căutam dintotdeauna], Buio e luce. Alzate gli occhi al cielo  [Întuneric și lumină. Ridicați-vă ochii spre cer] (2018). Între timp a fost prezent la diferite activități de teatru și televiziune. 

Buio e luce [Întuneric și lumină]

Marele Pescar - de Lloyd C. Douglas

https://antropologieteologicabiblioteca.files.wordpress.com/2018/04/marele-pescar-de-lloyd-c-douglas.pdf

MARELE PESCAR

Capitolul I.

Era pe la ameaza zilei liniştite de vară timpurie, în munţii din miazăzi ai Arabiei. Peste domeniul bine păzit al regelui, aflat la o milă deasupra Mării Moarte şi la vreo douăsprezece mile depărtare de aceasta, se adunaseră de prin împrejurimi mase de nori alburii ce atârnau neclintiţi dintr-un plafon azuriu de cer îndepărtat. Fusese o iarnă neobişnuit de grea, cu căderi masive de zăpadă, nu doar peste pământurile regelui, dar şi pretutindeni în ţară. Avea să fie un sezon îmbelşugat pentru toată lumea, ciondănelile inter-tribale şi nemulţumirile fiind astfel reduse la minimum. Arabia anticipa o vară relativ paşnică.

Privit de la intrarea principală a taberei regale, platoul vălurit oferea o păşune bogată pe care vreo mie de oi proaspăt tunse, nepăsătoare la încercările zadarnice şi supărătoare ale mieluşeilor flămânzi de a mai stoarce un strop de lapte, păşteau cu sârg, ca şi când un oarecare instinct le avertiza că următorul sezon avea să fie secetos şi deci aducător de foamete.

Pe Cruce, Dumnezeu a ales tragicul

Cristos pe cruce - de Peter Paul Rubens.

De multe ori, creştinismul a fost asociat cu filozofia stoică din Antichitate. În fapt, se pot stabili anumite corespondenţe între terapia filozofică prin „exerciţii spirituale“ a lui Epictet şi Marc Aureliu şi versiunea creştină a exerciţiilor spirituale, canonizată în Occident de către sfântul Ignaţiu de Loyola. Detaşarea „filozofică“ faţă de propria viaţă, în perspectiva imensităţii lumii, antrenarea atenţiei pentru a rămâne concentrată asupra clipei de faţă, meditaţia in articulo mortis pentru dobândirea discernământului asupra celor mai înţelepte alegeri, practica examenului de conştiinţă pentru obţinerea auto-controlului, exerciţiul meditativ cu sprijinul imaginaţiei şi al reflecţiei discursive – toate aceste practici sunt comune atât tradiţiei stoice, cât şi spiritualităţii creştine (aceste practici au fost răspândite în creştinismul occidental mai ales datorită Exerciţiilor spirituale ale sfântul Ignaţiu de Loyola, fondatorul ordinului iezuit).

Cu toate acestea, intuim că există în creştinism şi un element de noutate, în raport cu practicile „terapiei prin filozofie“ ale stoicilor – şi această noutate constă tocmai în aceea că Dumnezeul creştin nu seamănă deloc cu universul indiferent al stoicilor sau cu Destinul implacabil, ce nu lasă loc decât pentru o înţelepciune dobândită prin seninătate şi detaşare pesimistă, purtate cu mândria celui care nu se plânge niciodată de nimic. Dumnezeul creştin „s-a făcut om“ şi a ales să trăiască o viaţă plină de lipsuri, să fie dispreţuit şi detestat de oamenii importanţi ai timpului său şi să fie, în final, ucis ca un tâlhar, pentru crima de a fi mărturisit că imaginea legalistă a unui Dumnezeu care pune formalismul şi puritatea rituală mai presus de milă, de iubire şi de iertare este falsă. Dumnezeul creştin iese din paradigma stoică, pentru că a ales suferinţa şi tragicul – înţelepciunea Crucii – şi nu indiferenţa senină şi apatică.

Sufletul meu suferă și așteaptă cu nerăbdare pe Domnul

Ajută-ne, o Doamne, să purtăm înainte lumea și înăuntru nostru învierea ta.

Dă-ne putere de a zdrobi toate mormintele în care aroganța, nedreptatea, bogăția, egoismul, păcatul, solitudinea, boala, trădarea, mizeria, indiferența i-au zidit pe oamenii vii.

Pune marea speranță în inimile oamenilor, în special al celor care plâng.

Privește cu bunăvoință spre cei care nu cred în tine, care înțeleg că Paștele tău este unica forță a istoriei veșnice ce caută să evadeze.

Și apoi, în cele din urmă, Doamne, restitu-i-ne și nouă, credincioșilor tăi, condiția noastră de oameni.

(don Tonino Bello; trad. din limba italiană de pr. Isidor Chinez).

Rugăciunea săracului de Mariei Noël

Mariei Noël (1883-1967).

(În seara unei perioade din viaţă unde făcea experienţa mizeriei, a sărăciei sale…).

Comuniunea săracului

Dumnezeul meu, eu nu te iubesc,

chiar nu te doresc, sunt plictisit cu tine
poate chiar că nu cred în tine.
Dar uită-te la mine în treacăt.
Fii tu într-un moment refugiul sufletului meu,
pune-l în ordine dintr-o suflare,
fără a părea, fără să-mi spui nimic.
Dacă vei considera că eu cred în tine, atunci poartă-mi credința.
Dacă vei considera că eu te iubesc, poartă-mi iubirea.
Eu nu am și nu pot face nimic.
Mă dăruiesc ție cu tot ce am: slăbiciunea, durerea mea.

Și această sensibilitate care mă chinui și pe care o vezi atât de bine…

Și această disperare… Și această rușine îngrozitoare…
Răul meu, greșeala mea…
E tot!
Și speranța mea!

Uneori mă prezint lui Dumnezeu ca un purtător încărcat

de toată povoara vecinătății și îi spun:
„Nu-ți fă griji cu mine. Eu nu pot să-ți plac.
Uită-te doar la suferința pe care ți-o aduc
ca pe o sărmană intermediară care vine din partea altora:
Iată răul tatălui meu, iată pe cel al prietenului meu,
a aceluia sau a altuia…”

Comuniunea

Iată, Dumnezeul meu. Mă cauți?

Ce vrei de la mine? Nu am nimic să-ți dau.
De când ne-am întâlnit ultima dată,
eu nu am pus deoparte nimic pentru tine.
Nimic… nu fapte bune. Eram prea obosită.
Nimic… nu un cuvânt bun. Eram prea tristă.
Nimic decât dezgustul de a trăi, plictiseala, sterilitatea.
– Dă-mi-le!  
– Graba, în fiecare zi, de a vedea terminată ziua, fără să servească la nimic;     
dorința de repaus departe de datorii și de fapte,
detașarea de binele făcut, dezgustul după tine, o, Dumnezeul meu!
– Dă-mi-le! 
– Toropeala sufletului, remușcările slăbiciunii mele
și slăbiciunea care este mai puternică decât remușcările…
– Dă-mi-le! 
– Nevoia de a fi fericit, tandrețea care obosește peste măsură,
durerea fără scăpare în mine.
– Dă-mi-le!
– Tulburările, înspăimântările, dubiile…
– Dă-mi-le!

– Doamne! Iată că umbli ca un cerşetor

strângând lucruri murdare, dezgustătoare.
Ce vrei să faci cu ele, Doamne?
– Împărăţia Cerurilor!

(Noël Marie, Notes intimes, Editions Stock 1984, Paris, 41-42; tradus din limba franceză de pr. Isidor Chinez).

Marie Noël (1883-1967) este un pseudonim a lui Marie Rouget, zis „Pitulicea de la Auxerre”. Este un poet și un scriitor francez. S-a născut la 16 februarie 1883 la Auxerre într-o familie cultivată și puțin religioasă. Nu s-a îndepărtat de orașul natal decât foarte puțin. Viața sa nu a fost așa de roz: după o iubire din tinerețe dezamăgită (și așteptarea marii iubiri va avea loc într-o zi...), moartea fratelui a doua zi de Crăciun [se spune Noël] (de unde și pseudonimul său), crizele de credință în Dumnezeu… O femeie înflăcărată și chinuită nu a cunoscut decât „chanson traditionnelle” [cântec tradițional]. A murit în 23 decembrie 1967 unde este înhumată tot la Auxerre. Episcopii francezi, în decembrie 2017, reuniți pentru o săptămână la Lourdes, într-o sesiune plenară, s-au plecat pe mai multe subiecte asupra Bisericii Franceze, între care eventuala beatificare a poetei Marie Noël. Cauza s-a deschis în 23 decembrie 2017 la catedrala din Auxerre.

A răsărit „Luceafărul” poeziei românești

Mihai Eminescu (15 ianuarie 1850 - 15 iunie 1889).

În Romanul lui Eminescu de Cezar Petrescu este o pagină sugestivă a întâlnirii dintre învățătorul Aron Pumnul, preot greco-catolic,[prigonit în Transilvania ajunge la Cernăuți] și tânărul său elev.

„Căută ochii elevului. Îl privi lung în tăcere. Târziu de tot spuse:

— Eminovici… tu știi… Eu te-am iubit cu simțăminte părintești… Poate că o dată și peste măsură… Durere!… Am văzut că drumul tău este altul. Nu este al meu; este al tău… Dar pe drumul acesta, al său, trebuie să meargă fiecarele, care vrea să pășească către ajungăciunea meniciunii sale, care este cultural dezvoltăciunea, învățătura și deplinăciunea sufletească morală… Dorindu-ți tot binele de-n inimă curată, îți spun pre patul de moarte: de învățăciunea mea poți să te lepezi!… Aceasta este soarta învățăciunilor, să urmeze neapărat o schimbăciune răspunzătivă schimbăciunii împregiurărilor… Dar să nu-mi părăsești îndreptarul carele l-am urmat în viață… Să nu uiți onoarea precumpătivă pentru națiune… Pentru asta am trăit din copilărie… Pentru aceasta am suferit la Blaj… Acolo e Roma noastră… La Blaj, la Câmpia jurămintelor de la 1848”. (Cezar Petrescu, Romanul lui Eminescu, vol. I, Luceafărul, E.P.L., 1968, p. 306).

Există Dumnezeu

Sfânta Treime (1620) - by Hendrick van Balen. 

Nu, nu suntem un vis, o întâmplare, 

un lut de sine însuși frământat.
Ci ne-a zidit o Forță creatoare,
o-Nțelepciune fără de hotare.
Există Dumnezeu cu-adevărat! 

Nu, nu suntem jivine-ntunecate,
gonite de un bici ne 'nduplecat.
Ci noi avem un duh și-o libertate
Și-o inima ce pentru ceruri bate.
Există Dumnezeu cu-adevărat! 

N-ar fi simțit în veci de veci țarina
Surâsul unui crin imaculat,
de n-ar fi-ntins Atotstăpânul mâna
să umple-n noi de simțământ fântâna-
Există Dumnezeu cu-adevărat! 

Avem cu noi Scriptura ca dovadă,
avem minuni și semne ne 'ncetat.
Iar cine vrea pe Dumnezeu să-l vadă
să stea în fața lui pe baricadă!
Există Dumnezeu cu-adevărat! 

Nu-i calea noastra veșnic însorită,
nu-i viața totdeauna un palat.
Dar o trăim, căci merită trăită,
când, peste lumea asta mărginită,
Există Dumnezeu cu-adevărat! 

Nu, nu suntem neant! Ce fericire!
Supremul adevăr s-a revelat.
Isus e-n noi, lumini și iubire.
Iar moartea e un sbor spre nemurire.
Există Dumnezeu! Ce minunat!

Costache Ioanid (1912-1987)

(sursă: http://www.romanianvoice.com/poezii/poeti/ioanid.php).

Zbor de cocori

Toamnă mă conjuga la timpul trecut
mă întreabă de tata, de mama,
eu îi spun că din mers i-am pierdut,
c-am trait fără băgare de seamă.

Toamna m-a închis în hotarele ei,
mă număra printre frunzele moarte,
ascunsă e cu legătura de chei
prizonier să fiu slavei deșarte.

Adâncă e taina în umbrele sale
și-n noaptea ce mă poartă pe drum.
Din întâmplarea postata în cale
a început să iasă o dâră de fum.

Dă Doamne veacul mai tare
să-și bată răbdarea tobele-n mine,
căci Adevărul a fost dat la casare
și-nlocuit cu un urlet de câine!

Victor Munteanu

(sursă:http://www.onestiexpres.ro/actualitatea-literara-tacerea-si-cuvantul.html).

Omul din afară

Dacă omul dinafară trece, nu ne înspăimântă,
Căci în omul dinlăuntru noi purtăm nădejdea sfântă,
Este-adevărat, căci corpul, ca şi frunza vestejeşte,
Cât ar fi de fin şi fraged, orice om îmbătrâneşte.

Omul este ca şi ceasul care merge automat,
Însă după multe zile vezi că toate s-au uzat.
Nu demult treceai pe stradă, erai tânăr şi frumos,
Ca un arbore cu ramuri, ca un falnic chiparos.

Dar atâtea vânturi iată, şi a timpului tărie,
Şi-a lăsat pe chip amprenta şi culoarea argintie.
Unde-s dinţii de vedetă? Unde-i părul de artist?
Unde-i chipul plin de farmec şi de zâmbet optimist?

Ieri era o domnişoară suplă ca o rândunică,
Iar acum când bagi de seamă, vezi o biată bătrânică.
Şi ţi-e şi frică şi ruşine ca să-i spui că-i moş sau babă,
Dar îmbătrânirea vine, vrei nu vrei, ea nu te-ntreabă.

Soarta libertăţii

„Cine va salva libertatea, va salva Europa.

Cine va pierde libertatea, va pierde Europa... [...]

Soarta libertăţii este legată de soarta omului liber,

libertatea este omul liber”.

(Bernanos G., La liberte, în Bernanos Georges, Essais et écrits de combat, II, Gallimard, Paris 1995, 1360).

Miracolul mereu reînnoit

Cristos a înviat din morți!

Dumnezeu nu va muri în ziua în care

nu vom mai crede într-o divinitate personală,
dar noi vom muri în ziua când viaţa noastră
nu va fi pătrunsă de splendoarea miracolului mereu reînnoit,
al căror izvor sunt dincolo de orice raţiune.

(D. Hammarskjold; trad. I.C.).

Chipul lui Isus în agonie: plin de tristeţe, sfâşiat de durere, devastat de părăsire...

Agonia lui Cristos pe Muntele Măslinilor (1919) -

de Gyula Benczúr.

Georges Bernanos a fost „sedus” de chipul lui Isus în agonie: plin de tristeţe, sfâşiat de durere, devastat de părăsire. Într-adevăr, părăsirea pe care a experimentat-o Fiul veşnic al lui Dumnezeu a atins o aşa dimensiune că nici un muritor nu va putea să cunoască una la fel. Divina Agonie ne aminteşte că „Dumnezeu doreşte creatura sa cu o dorinţă a cărei minimă reprezentare ne-ar face praf. Exact pentru aceasta a ascuns o astfel de dorinţă în cea mai mare profunzime a Inimii dulci suferinde a lui Isus Cristos” (ultima agendă, 18 ianuarie 1948. Textul este în Beguin A., Bernanos, Seuil, Paris 1954, 146).

(Castelli F., „Georges Bernanos, Il Cristo della Santa Agonia” în Volti di Gesù nella letteratura moderna. 1. Edizioni Paoline, Cinisello Balsamo 1991³, 149).