 |
| Isus cuprinde întreaga lume - de Maria Paola Nicolai |
Evanghelia – Ioan 3,13-17: Şi nimeni nu a urcat la cer decât cel care a coborât din cer, Fiul Omului. Şi, după cum Moise a înălţat şarpele în pustiu, tot aşa trebuie să fie înălţat Fiul Omului, pentru ca oricine crede în el să aibă viaţa veşnică. Într-adevăr, atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unicul născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. Pentru că Dumnezeu nu l-a trimis pe Fiul său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin el.
Omilie
Pe 14
septebrie se celebrează sărbătoarea înălţării sfintei Cruci. Astăzi coincide cu
duminica şi liturgia festivă se lasă inundată de iubirea infinită pe care Isus
a arătat-o oferind viaţa sa pe lemnul Crucii. „Nu are nimeni iubire mai mare
decât acela care-şi dă viaţa pentru persoana iubită”. „Dumnezeu a iubit atât de
mult lumea încât l-a dat pe Fiul său!” Această sărbătoare îşi are originea în
amintirea a două evenimente distanţate între ele în timp. Primul este
inaugurarea de către împăratul Constantin a celor două bazilici, una pe Golgota
şi una pe mormântul lui Cristos în 325, după ce regina Elena, mama sa, a fost
vindecată de regăsirea crucii lui Isus. Alt eveniment, din secolul al VII-lea,
este victoria creştinilor asupra perşilor, în urma căreia au fost recuperate
relicviile sfintei Cruci, pe care perşii le furaseră, fiind purtate în triumf
pe calea întoarcerii la Ierusalim.
Celebrarea
de astăzi dobândeşte o semnificaţie şi mai mare decât toate acestea: este
celebrarea misterului crucii lui Cristos, instrument de infamie şi de chin,
transformat în instrument de mântuire.
Formularea
cea mai profundă a acestui mister o avem în a doua lectură a sărbătorii de
astăzi, luată din Scrisoarea sfântului
Paul către Filipeni: „Cristos s-a umilit, făcându-se ascultător până la
moarte şi încă moartea pe cruce. De aceea şi Dumnezeu l-a înălţat şi i-a dăruit
un nume, care este mai presus decât orice alt nume”. La fel şi Ioan, în
fragmentul evanghelic, ne dă o lectură preţioasă a misterului crucii, aceea a
iubirii lui Dumnezeu: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât l-a dat pe
Fiul său unul-născut, ca oricine crede în el să nu moară, dar să aibă viaţa
veşnică”.
Glorificarea
lui Cristos trece prin chinul crucii şi antiteza suferinţă-glorificare devine
fundamentală în istoria mântuirii. Cristos s-a supus de bunăvoie condiţiei
umilitoare de sclav (crucea, de la latinescul „crux”, adică chin, era rezervată
sclavilor) şi acest supliciu infamant este schimbat în glorie veşnică. Astfel
crucea devine simbolul şi compendiul religiei creştine.
Evanghelizarea,
împlinită de apostoli, este prezentarea lui „Cristos răstignit”. Sfântul Paul
afirmă: „îl predic pe Cristos şi acesta răstignit”. „Nu mă laud decât cu crucea
lui Cristos”. Şi noi ne putem ruga împreună cu liturgia: „Iar noi se cuvine să
ne mândrim în crucea Domnului nostru Isus Cristos, căci în el este mântuirea,
viaţa şi învierea noastră şi prin el am fost mântuiţi şi eliberaţi”.
Iată
credinţa noastră, iată mântuirea noastră! De aceea orice rugăciune, orice
acţiune a noastră încep cu semnul crucii. El ne ajută să ne amintim, să
celebrăm, să primim, să trăim iubirea infinită a lui Dumnezeu, Tatăl, Fiul şi
Duhul Sfânt, aşa cum ne-a arătat-o Isus pe cruce. Iată apelul şi mărturia
puternică a papei care continuă să încredinţeze crucea tinerilor. În cruce se
află sensul adevărat al vieţii fiecăruia, şi al istoriei lumii. De aceea este
semnul cel mai mare de speranţă. Devine atunci semnul şi forţa mărturiei
creştine pe care tinerii ca şi adulţii, şi Biserica întreagă sunt chemaţi să-l
ofere lumii în orice epocă a istoriei. Orice cruce sau suferinţă pe care noi le
trăim şi pe care omenirea întreagă le trăieşte, sunt participare la crucea lui
Cristos, pentru mântuirea lumii. Ne spune sfântul Paul: „Împlinesc în trupul
meu ceea ce lipseşte pătrimirii lui Cristos în favoarea trupului său, care este
Biserica”. Ceea ce este nebunie, devine înţelepciune; ceea ce este considerat
nenorocire devine har şi binecuvântare.
Sfântul
Ignaţiu din Antiochia scria înainte de a suferi martiriul: „Sunt grâul lui
Cristos. Acum încep să fiu ucenic... prefer să mor în Isus Cristos decât să
domnesc pe pământ. Pe el îl caut, pe el care a murit pentru noi; pe el îl vreau,
pe el care a înviat pentru noi... Îngăduiţi-mi să fiu imitatorul pătimirii
Dumnezeului meu, pentru a deveni părtaş la învierea sa”.
Putem
încheia cu aclamaţia: „Te salut o sfântă cruce, care l-ai ţinut pe
răscumpărătorul...” Este cântecul pascal ce îi însoţeşte pe credinioşi în timp
ce adoră crucea. Acest salut devine astăzi sărbătoare şi o înălţare care îl
priveşte în primul rând pe Acela care „umilindu-se pentru noi s-a făcut
ascultător până la moarte şi încă moartea pe cruce. De aceea şi Dumnezeu l-a
înălţat pentru ca în faţa lui să se plece tot genunchiul în cer şi pe pământ şi
orice limbă să proclame că Isus este Domnul”. Celebrăm aşadar gloria lui
Dumnezeu Tatăl, eliberarea noastră şi întreg acel măreţ eveniment salvific pe
care îl numim răscumpărare, mântuire. Toate acestea ne dau speranţă, lumină şi
forţă: şi noi legaţi strâns de cruce, de suferinţă, suntem preamăriţi pentru că
suntem răscumpăraţi, pentru că şi noi suntem candidaţi la înviere cu Cristos.
(pr. Roberto
Rossi [14.09.2003];
trad. pr. Isidor Chinez; sursă:
http://www.qumran2.net/parolenuove/commenti.php?mostra_id=1963).
%2B-%2B0.jpg)
.jpg)
