† Înălțarea sfintei Cruci [duminică, 14 septembrie 2014] (omilie)

Isus cuprinde întreaga lume - 
de Maria Paola Nicolai

Evanghelia – Ioan 3,13-17: Şi nimeni nu a urcat la cer decât cel care a coborât din cer, Fiul Omului. Şi, după cum Moise a înălţat şarpele în pustiu, tot aşa trebuie să fie înălţat Fiul Omului, pentru ca oricine crede în el să aibă viaţa veşnică. Într-adevăr, atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unicul născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. Pentru că Dumnezeu nu l-a trimis pe Fiul său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin el.

 

Omilie

 

Pe 14 septebrie se celebrează sărbătoarea înălţării sfintei Cruci. Astăzi coincide cu duminica şi liturgia festivă se lasă inundată de iubirea infinită pe care Isus a arătat-o oferind viaţa sa pe lemnul Crucii. „Nu are nimeni iubire mai mare decât acela care-şi dă viaţa pentru persoana iubită”. „Dumnezeu a iubit atât de mult lumea încât l-a dat pe Fiul său!” Această sărbătoare îşi are originea în amintirea a două evenimente distanţate între ele în timp. Primul este inaugurarea de către împăratul Constantin a celor două bazilici, una pe Golgota şi una pe mormântul lui Cristos în 325, după ce regina Elena, mama sa, a fost vindecată de regăsirea crucii lui Isus. Alt eveniment, din secolul al VII-lea, este victoria creştinilor asupra perşilor, în urma căreia au fost recuperate relicviile sfintei Cruci, pe care perşii le furaseră, fiind purtate în triumf pe calea întoarcerii la Ierusalim.

 

Celebrarea de astăzi dobândeşte o semnificaţie şi mai mare decât toate acestea: este celebrarea misterului crucii lui Cristos, instrument de infamie şi de chin, transformat în instrument de mântuire.

 

Formularea cea mai profundă a acestui mister o avem în a doua lectură a sărbătorii de astăzi, luată din Scrisoarea sfântului Paul către Filipeni: „Cristos s-a umilit, făcându-se ascultător până la moarte şi încă moartea pe cruce. De aceea şi Dumnezeu l-a înălţat şi i-a dăruit un nume, care este mai presus decât orice alt nume”. La fel şi Ioan, în fragmentul evanghelic, ne dă o lectură preţioasă a misterului crucii, aceea a iubirii lui Dumnezeu: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât l-a dat pe Fiul său unul-născut, ca oricine crede în el să nu moară, dar să aibă viaţa veşnică”.

 

Glorificarea lui Cristos trece prin chinul crucii şi antiteza suferinţă-glorificare devine fundamentală în istoria mântuirii. Cristos s-a supus de bunăvoie condiţiei umilitoare de sclav (crucea, de la latinescul „crux”, adică chin, era rezervată sclavilor) şi acest supliciu infamant este schimbat în glorie veşnică. Astfel crucea devine simbolul şi compendiul religiei creştine.

 

Evanghelizarea, împlinită de apostoli, este prezentarea lui „Cristos răstignit”. Sfântul Paul afirmă: „îl predic pe Cristos şi acesta răstignit”. „Nu mă laud decât cu crucea lui Cristos”. Şi noi ne putem ruga împreună cu liturgia: „Iar noi se cuvine să ne mândrim în crucea Domnului nostru Isus Cristos, căci în el este mântuirea, viaţa şi învierea noastră şi prin el am fost mântuiţi şi eliberaţi”.

 

Iată credinţa noastră, iată mântuirea noastră! De aceea orice rugăciune, orice acţiune a noastră încep cu semnul crucii. El ne ajută să ne amintim, să celebrăm, să primim, să trăim iubirea infinită a lui Dumnezeu, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, aşa cum ne-a arătat-o Isus pe cruce. Iată apelul şi mărturia puternică a papei care continuă să încredinţeze crucea tinerilor. În cruce se află sensul adevărat al vieţii fiecăruia, şi al istoriei lumii. De aceea este semnul cel mai mare de speranţă. Devine atunci semnul şi forţa mărturiei creştine pe care tinerii ca şi adulţii, şi Biserica întreagă sunt chemaţi să-l ofere lumii în orice epocă a istoriei. Orice cruce sau suferinţă pe care noi le trăim şi pe care omenirea întreagă le trăieşte, sunt participare la crucea lui Cristos, pentru mântuirea lumii. Ne spune sfântul Paul: „Împlinesc în trupul meu ceea ce lipseşte pătrimirii lui Cristos în favoarea trupului său, care este Biserica”. Ceea ce este nebunie, devine înţelepciune; ceea ce este considerat nenorocire devine har şi binecuvântare.

 

Sfântul Ignaţiu din Antiochia scria înainte de a suferi martiriul: „Sunt grâul lui Cristos. Acum încep să fiu ucenic... prefer să mor în Isus Cristos decât să domnesc pe pământ. Pe el îl caut, pe el care a murit pentru noi; pe el îl vreau, pe el care a înviat pentru noi... Îngăduiţi-mi să fiu imitatorul pătimirii Dumnezeului meu, pentru a deveni părtaş la învierea sa”.

 

Putem încheia cu aclamaţia: „Te salut o sfântă cruce, care l-ai ţinut pe răscumpărătorul...” Este cântecul pascal ce îi însoţeşte pe credinioşi în timp ce adoră crucea. Acest salut devine astăzi sărbătoare şi o înălţare care îl priveşte în primul rând pe Acela care „umilindu-se pentru noi s-a făcut ascultător până la moarte şi încă moartea pe cruce. De aceea şi Dumnezeu l-a înălţat pentru ca în faţa lui să se plece tot genunchiul în cer şi pe pământ şi orice limbă să proclame că Isus este Domnul”. Celebrăm aşadar gloria lui Dumnezeu Tatăl, eliberarea noastră şi întreg acel măreţ eveniment salvific pe care îl numim răscumpărare, mântuire. Toate acestea ne dau speranţă, lumină şi forţă: şi noi legaţi strâns de cruce, de suferinţă, suntem preamăriţi pentru că suntem răscumpăraţi, pentru că şi noi suntem candidaţi la înviere cu Cristos.

(pr. Roberto Rossi [14.09.2003]; trad. pr. Isidor Chinez; sursă:

http://www.qumran2.net/parolenuove/commenti.php?mostra_id=1963).