Scriitorul francez Geroges Bernanos (1888-1948) [sau Gertrude von Le Fort (1876-1971)] în drama „Dialogul carmelitelor” povesteşte ultimele ore trăite de 16 călugăriţe carmelite desculțe de la Mănăstirea Întrupării din Compiegne care au fost ucise în timpul revoluţiei franceze la 4 august 1890. Toate au fost ridicate la cinstea altarelor de papa Pius al X-lea în 1906 şi sunt sărbătorite anual la 17 iulie.
Între ele se afla şi o călugăriţă foarte tânără dint-o familie nobilă. Era fricoasă din fire. În mănăstire îşi luase numele de „sora Bianca a Agoniei lui Isus”. Când ameninţările şi valurile persecuţiei s-au înteţit, înainte ca maicile să fie arestate, sora Bianca a fugit terorizată şi s-a ascuns. Celelalte maici au fost târâte la ghilotină. Scriitorul arată cum călugăriţele au urcat pe eşafod cântând în cor „Veni Creator”, un imn în cinstea Duhului Sfânt sau rostind cu glas tare o rugăciune.
Înainte de a fi ghilotinate superioara lor, maica Tereza a Sfântului Augustin, le-a încurajat şi a primit de la ele profesiunea reînnoită a vieţii lor călugăreşti. Pe măsură ce călugăriţele urcau şi cădeau pe rând, una după alta, corul se auzea tot mai slab. Se mai auzeau doar două voci, apoi una singură iar după penultima strofă s-a făcut tăcere. Dar iată, în tăcerea generală se ridică din mijlocul mulţimii o voce clară, curată ca de copil. Este sora Bianca a Agoniei lui Isus, care, simţind în inimă o tresărire de curaj, iese în faţă, urcă pe eşafod cântând ultima strofă a imnului „Veni Creator Spiritus” şi îşi prezintă şi ea capul sub cuţitul ghilotinei. Frica i-a făcut şi mai curat martirajul.
Trupurile lor au fost
aruncate apoi cu cel mai mare dispreț într-o groapă comună.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu