sâmbătă, 2 februarie 2013
IV TPA (C): Divinitatea lui Isus este universală
Luca 4,21-30: În acel timp, 21 în sinagoga din Nazaret, Isus a
spus: "Aceste cuvinte ale Scripturii pe care le-aţi auzit acum s-au împlinit
astăzi". 22 Toţi îl încuviinţau şi se mirau de cuvintele pline de
har, care ieşeau din gura lui. Ei se întrebau: "Nu este el oare fiul lui Iosif?"
23 Însă el le-a zis: "Desigur, îmi veţi spune zicala: «Doctore,
vindecă-te pe tine însuţi». Noi am auzit tot ce s-a petrecut la Cafarnaum. Fă la
fel şi aici, în cetatea ta natală". 24 Apoi a adăugat: "Vă spun
adevărul: nici un profet nu este bine primit în locul său de baştină.
25 Vă spun adevărul că multe văduve erau în zilele lui Ilie în
Israel, când s-a închis cerul trei ani şi şase luni, încât a venit o foamete
mare peste toată ţara, 26 dar la nici una dintre ele nu a fost trimis
Ilie; în schimb a fost trimis la o văduvă străină în Sarepta Sidonului.
27 Şi mulţi leproşi erau în Israel, pe vremea profetului Elizeu, dar
nici unul nu a fost curăţit; în schimb a fost curăţit Naaman, un sirian".
28 Când au auzit aceste lucruri, toţi cei din sinagogă s-au umplut de
mânie. 29 Ridicându-se, l-au scos afară din localitate şi l-au dus la
un povârniş al colinei pe care era clădită cetatea lor, ca să-l arunce în
prăpastie. 30 Dar el, trecând prin mijlocul lor, a plecat de acolo.
OMILIE
Luca începe povestirea sa despre ministerul public al lui Isus înregistrând un refuz. În mod inteligent, însă, nu se limitează la a-l pune imediat pe cititor în faţa nodului crucial al vieţii lui Isus, dar are grijă să-i ofere între timp două indicaţii care să-l poarte la o corectă interpretare a sa.
OMILIE
Luca începe povestirea sa despre ministerul public al lui Isus înregistrând un refuz. În mod inteligent, însă, nu se limitează la a-l pune imediat pe cititor în faţa nodului crucial al vieţii lui Isus, dar are grijă să-i ofere între timp două indicaţii care să-l poarte la o corectă interpretare a sa.
Prima: „Nici un profet nu este bine primit în patria sa”.
Refuzul pe care acum îl întâlneşte Isus la Nazaret, şi pe care mai târziu îl va
întâlni la poporul său, nu trebuie să fie văzut ca un fapt izolat: s-a
întâmplat deja mai înainte şi se va întâmpla şi după. Nici un fapt izolat, nici
doar un fapt al trecutului, dar un fapt contemporan fiecărei generaţii.
Constatarea istorică, şi anume, că poporul evreu l-a refuzat pe Mesia după ce
l-a aşteptat îndelung trezeşte în mulţi nelinişte şi scandal. Dar nu este
cazul, pare să spună evanghelia: este soarta normală a profeţilor, de la care
Cristos însuşi – cel mai mare dintre toţi profeţii – nu a voit să se sustragă.
Crucea nu trebuie imputată unei răutăţi aparte a acelei generaţii sau acelor
iudei, dar mai degrabă acelei împietriri a inimii comune, care se întâlneşte
peste tot: tocmai acea orbire, sau indiferenţă, ai cărei reprezentanţi noi
suntem primii.
Şi a doua indicaţie: „Isus, însă, trecând prin mijlocul lor,
a plecat”. Isus nu fuge, dar se îndepărtează cu o libertate suverană („trecând
prin mijlocul lor”). Este ca un simbol, aproape o anticipaţie a viitoarei
învieri. Nu opoziţia oamenilor este aceea care învinge. Opoziţia locuitorilor
din Nazaret nu a reuşit să oprească istoria lui Isus, aşa cum nu vor reuşi –
mai târziu – cei care l-au răstignit. Profeţii ucişi sunt mai vii ca niciodată,
iar Mesia răstignit a înviat. După uimirea iniţială („Toţi se mirau de
cuvintele de har care ieşeau din gura lui”), un refuz categoric. Cum se explică
această trecere bruscă de la admiraţie la refuz?
Pentru Luca motivul este dat de cuvintele nazarinenilor:
„Ceea ce am auzit că ai făcut la Cafarnaum, fă şi aici în patria ta”. Isus
deziluzionează patria sa, pentru că a împlinit minuni în altă parte. Consătenii
săi ar fi vrut ca el să facă minuni acolo, în patria sa. Dar Isus este universal
şi patria sa este lumea. Nu permite ca divinul prezent în el să devină un fapt
local, o istorie a unei părţi, şi nu intenţionează să se facă disponibil în
avantajul unora. (don Bruno
Maggioni; trad. pr. Isidor Chinez).
Astăzi s-a-nălţat o lumină
Astăzi s-a-nălţat o lumină,
E lumina Domnului.
Ea hotare nu va cunoaşte,
Va fi-n toate inimile.
Veţi vedea mărirea lui
Şi puterea Domnului.
Spuneţi tuturor
El este Domnul, nu vă temeţi.
Căci el vine să vă salveze,
Să deschidă inimile
Către dragostea lui,
Care v-a răscumpărat.
Să tresalte şi deşertul
Şi să strige de bucurie
Apa a izvorât
Până şi în pustiu.
vineri, 1 februarie 2013
2 februarie: Prezentarea Domnului la templu
.jpg)
Domnul
vizitează templul său. El nu vine să judece călcarea legii, dar pentru a se
supune ca om ascultării Tatălui faţă de care oamenii nu au fost ascultători.
Dumnezeu nu cere sacrificiul omului
în faţa maiestăţii sale, dar cere recunoaşterea sa ca dar şi izvor de viaţă ca
noi să putem să avem viaţa din plin.
Prezentându-se lui Dumnezeu, omul
este restituit sie însuşi. Recunoscând că viaţa omului este dată de Dumnezeu,
noi descoperim marele dar al vieţii.
Simeon înseamnă: „Dumnezeu a
ascultat”. Duhul Sfânt era peste el: de aceea asculta şi observa Cuvântul.
Numai oamenii luminaţi de Duh ştiu să explice exact Scriptura şi să judece
evenimentele mântuirii. Braţele bătrânului Simeon reprezintă braţele bimilenare
ale Israelului care primesc floarea noii vieţi, promisiunea lui Dumnezeu.
Cântecul lui Simeon este pe linea
marii tradiţii a Slujitorului lui Jahweh: „Te voi face lumină pentru popoare ca
să porţi mântuirea mea până la marginile pământului” (Is 49,6). Acum se
împlineşte ceea ce a fost prezis: „Scoală-te, îmbracă-te în lumină, gloria
Domnului străluceşte asupra ta. Pentru că, iată, întunericul acoperă pământul,
ceaţa deasă învăluie popoarele; dar asupra ta străluceşte Domnul, gloria sa
apare în tine. Popoarele vor merge la lumina ta, regii în splendoarea
strălucirii tale” (Is 60,1-3).
Numai cel care-l vede pe Isus
salvator poate trăi şi muri în pace. Numai întâlnirea cu Dumnezeu poate vindeca
viaţa de veninul fricii de moarte şi vindeca omul de falsa imagine a lui
Dumnezeu. În spatele porţii morţii nu ne aşteaptă abisul întunericului, dar
sala iluminată a ospăţului vieţii veşnice.
La mântuirea şi pacea prezente în
cântecul lui Zaharia, aici se adaugă lumina cu o conotaţie clară de
universalism: mântuirea este pentru toate popoarele.
Simone, mişcat de Duhul sfânt, l-a
recunoscut pe Isus; acum prezice Mariei destinul fiului. Persoana lui Isus ne este
explicată şi astăzi nouă de Vechiul Testament. Isus va fi în acelaşi timp cauză
de cădere şi de înviere pentru mulţimile lui Israel, pentru că poartă o
mântuire „scandaloasă” pe care nimeni nu este în stare să o accepte. Isus
contrazice orice gând al omului. Este scandal şi nebunie. De aceea toţi îl
contrazis, se scandalizează de el şi cad. Este aici ascuns deja misterul morţii
şi învierii Domnului care ca o spadă pătrunde inima fiecărui ucenic şi a
întregii Biserici, a cărei figură este Maria.
La cuvântele dure de condamnare, de
contradicţie şi de sabie, se adaugă cuvinte de felicitare, de întărire şi
sprijin. Numele profetesei şi al strămoşilor săi înseamnă mântuire şi
binecuvântare: Ana înseamnă Dumnezeu dă
har, Fanuel înseamnă Dumnezeu este
lumină, Asher înseamnă fericire.
Numele nu sunt lipsite de
semnificaţie. Iar aici semnificaţia lor luminează şi poartă totul în
splendoarea bucuriei, a harului şi a bunăvoinţei lui Dumnezeu. Timpul mesianic
este timpul luminii depline. Ana este ca un exemplu luminos al văduvelor creştine:
„cea care este cu adevărat văduvă şi a rămas singură, şi-a pus speranţa în
Dumnezeu şi se dedică rugăciunii zi şi noapte” (1Tim 5,5). Luminată de Duhul
Sfânt, Ana îl recunoaşte pe Mesia în copilul pe care Maria îl poartă la templu.
Mergând după Simeon, îl laudă pe Dumnezeu şi vorbeşte continuu despre Isus
tuturor celor care aşteptau „mântuirea Ierusalimului” (v. 38).
În templul din Ierusalim se
descoperă două aspecte: contradicţia faţă de Isus şi primirea în credinţă,
condamnarea şi mântuirea, căderea şi ridicarea. Din Ierusalim în al cărui
templu este ridicat semnul, iradiază lumina care străluceşte asupra păgânilor
şi se manifestă gloria lui Israel. (don Lino
Pedron; trad. pr. Isidor Chinez).
Gândul zilei
Până în epoca modernă, „informarea”
minţii şi „inspiraţia” inimii în
orizontul culturii
şi civilizaţiei europene s-a făcut plecând
de la un anumit
ideal de „Om”
şi anume „Omul sfânt”,
Omul care
şi anume „Omul sfânt”,
Omul care
prin lumina „harului”
şi a iubirii lui Cristos,
şi a iubirii lui Cristos,
Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Omului,
şi-a actualizat „chipul”
său dumnezeiesc.
Întreaga cultură şi spiritualitate europeană
poartă pecetea acestui ideal uman.
Întreaga cultură şi spiritualitate europeană
poartă pecetea acestui ideal uman.
Toate catedralele europene,
toată sculptura religioasă din
Răsăritul
şi Apusul Europei reprezintă expresia
obiectivă a efortului pe care
obiectivă a efortului pe care
fiecare generaţie de creştini
l-a făcut pentru a-şi actualiza
l-a făcut pentru a-şi actualiza
chipul său
dumnezeiesc
şi a-şi transforma fiinţa
într-o „catedrală” vie.
(Gh. POPA,
„Teologie şi ideologie.
Tentaţia interpretării ideologice
în cadrul discursului
teologic”,
în Studii teologice.
Revista
Facultăţilor de Teologie
din Patriarhia Română, 1 [2005] 23).
joi, 31 ianuarie 2013
Sf. Ioan Bosco, preot
 |
| Sf. Ioan Bosco |
Don Bosco este numele familiar pe care i-l dădeau copiii, colaboratorii, cunoscuţii, autorităţile bisericeşti şi civile chiar de pe cea mai înaltă treaptă, deoarece dorinţa lui de a face bine oamenilor l-a condus până la tronul Pontifical şi în birourile ministeriale; şi toţi câţi l-au întâlnit şi l-au cunoscut l-au respectat şi l-au iubit. Victor Hugo, după o îndelungată conversaţie cu el, mărturisea că a întâlnit omul cu adevărat om.
La Botez primise numele Ioan; Bosco este numele de familie, iar Don este o prescurtare familiară pentru dominus-domnul, apelativ ce se acorda şi preoţilor, în semn de respect şi afecţiune.
Ioan Bosco s-a născut în ziua de 16 august 1816, în cătunul Becchi, comuna Castelnuovo d'Asti din părţile oraşului Torino - Italia. Mama, Margareta Occhiena, rămasă văduvă cu patru copii, i-a dat o solidă educaţie umană şi creştină. Înzestrat cu inteligenţă deosebită, memorie, voinţă, agilitate corporală puţin comună, chiar de mic copil îi aduna în jurul său pe cei de o vârstă cu el şi organiza cu ei jocuri copilăreşti distractive; când, însă, auzea clopotul sunând pentru slujbă, năvăleau cu toţii în biserică. Sfinţit preot la Torino, în anul 1841, şi-a început activitatea preoţească sfătuindu-se cu Fericitul Iosif Cafasso, om cu o viaţă spirituală excepţională.
Gândul zilei
„Veacul nostru are
profeţi
care vorbesc despre viaţă
care vorbesc despre viaţă
cu entuziasmul unor bolnavi.
Puterea ce
pulsează în opera lor
nu seamănă cu vigoarea omului sănătos,
ci cu forţa
nebunului delirant”
(l. blaga, Zări şi etape, 14).
miercuri, 30 ianuarie 2013
Gândul zilei
„Reîncreştinarea Franţei prin decrete-lege este evident o soluţie destul
de tentantă. Faimosul paroh de Ars, sfântul Ioan Vianney, a predicat cândva, a
postit, a ispăşit douăzeci de ani, ca să obţină ca parohienii săi să meargă la
liturghie, s-a cruţat aşa puţin pe sine încât trecu mult timp drept un nebun pe
lângă confraţii săi, evident puţin dispuşi să-l imite. Ar fi putut să-şi spună
că asigurând concursul Domnului primar şi a puterii publice reprezentate de
paznicul de câmp ar fi obţinut acelaşi rezultat, cel puţin în aparenţă. Dar
sfinţii nu se mulţumesc cu aparenţele. Doresc mai mult ca orice
«reîncreştinarea Franţei». Este adevărat că nu dau acestor cuvinte acelaşi sens
ca cei mai mulţi dintre «bine-gânditori». Cred că cei mai mulţi din poporul
nostru au rămas profund creştini, că sunt fără să îndrăznească să o spună, şi
poate fără să o creadă ei înşişi. Sunt creştini care ar avea nevoie să se
«reîncreştineze», adică de a trăi credinţa lor, de a trăi în mod real,
substanţial, eroic, în locul compromisului în toate felurile de combinaţii
politice, aşa cum ar dori să fie slujiţi în loc de a sluji. Legea poate foarte
bine să ne facă să respectăm, sau chiar să ne temem, nu ne revine decât nouă de
a face să iubim” (G. Bernanos, Le Chemin de marți, 29 ianuarie 2013
Gândul zilei
„Căci sfinţenia, atâta vreme
cât nu a realizat
unitatea totală a omului,
implică totdeauna un fel de
dedublare
– o luptă între centrul divin al sufletului
şi pasiunile cărnii şi
ale eului.
Dar dacă această dedublare se face rău,
dacă – precum în operaţia
unui cancer –
câteva celule impure (orgoliu, resentiment,
dispreţ pentru
oameni)
rămân amestecate cu sâmburele divin,
atunci, dualismul «sfântului»
devine
cel al unui actor care joacă un rol eroic,
iar cultul perfecţiunii
degenerează
în reprezentaţi teatrală”
(G. Thibon, Ignoranţa înstelată, 65).
luni, 28 ianuarie 2013
Sf. Toma de Aquino, preot și învățător
 |
| Sf. Toma de Aquino |
Toma s-a născut spre sfârşitul anului 1225, în familia contelui de Aquino, în castelul Roccasecca. La vârsta de 18 ani, a intrat în Ordinul Predicatorilor al Sfântului Dominic; şi aceasta împotriva voinţei tatălui său şi a fraţilor săi, care au încercat chiar să-l răpească din mănăstire. Şi-a completat formaţia culturală la Colonia, la şcoala Sfântului Albert cel Mare şi la Paris. În centrul universitar parizian, a devenit docent în filozofie şi teologie; a mai predat la Orvieto, Roma, şi Neapole.
Liniştit şi tăcut (la Paris era poreclit „boul mut"), cu o constituţie de obez, fire contemplativă şi dăruit rugăciunii, respectuos faţă de toţi şi iubit de toţi, Toma era, mai presus de toate, un intelectual. Fără încetare cufundat în studiu, adesea pierdea noţiunea timpului şi a spaţiului.
Odată, pe când traversa marea într-o corabie, nu şi-a dat seama nici de furtuna teribilă ce se iscase, nici de legănarea primejdioasă a corăbiei, atât era de cufundat în lectură. Lecturile pe care le făcea nu au rămas sterile, nici nu au format un scop în sine. Deviza lui: „contemplata alis tradere" - „să împărtăşeşti altora rodul reflexiilor tale" s-a concretizat într-un număr mare de cărţi, realizate aproape în mod miraculos, dacă ţinem seama că moartea l-a cules încă tânăr, la vârsta de 48 de ani.
A murit în dimineaţa zilei de 7 martie 1274, în mănăstirea cisterciană din Fossanova, în drum spre Conciliul Ecumenic din Lyon, convocat de Papa Grigore al X-lea. Opera lui cea mai însemnată este Summa Theologica - „Enciclopedia teologiei", scrisă într-un stil simplu şi precis, cu o limpezime de cristal, susţinută de o extraordinară putere de sinteză. Când, în anul 1323, Papa Ioan al XXII-lea l-a înscris în catalogul sfinţilor, s-au găsit unii care să obiecteze că Toma nu a făcut minuni nici în viaţă, nici după moarte; Papa le-a răspuns cu o frază rămasă celebră: „câte propoziţii teologice a scris, tot atâtea minuni a săvârşit".
duminică, 27 ianuarie 2013
Abonați-vă la:
Postări (Atom)