Un apel la convertire (VI TPA [A] - 12 februarie 2017)

Un apel la convertire

[anul A]

pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS] ora 8:00 (12 februarie 2017)

Lecturi: Sir 15,15-20; 1Corinteni 2,6-10; Evanghelia Matei 5,17-37.

În duminica de astăzi, se amintește că toată creația, ființele umane, sunt făcute după „chipul lui Dumnezeu”, capabile să aleagă și să invoce înțelepciunea care vine de sus și să încerce să intre în relație cu Dumnezeu.

Idealul religios al evreului pios constă în observarea legii datorită căreia se realiza împlinirea voinței lui Dumnezeu. Meditarea, împlinirea legii, este pentru israelit „lumină pentru pașii săi”, „moștenirea” sa, „refugiul” și „pacea” sa (cf. psalmul responsorial Ps 118 [119]). Cuvântul din cartea înțeleptului, fiul lui Sirah (Sir 15,15-20), ne prezintă învățătura – Torah a lui Dumnezeu. Înțelepciunea se dă celor care se tem de Dumnezeu și îi păzesc poruncile ca un dar: „îi vei ţine poruncile” (v. 15). În aceste condiții, înțelepciunea vine în întâmpinarea prietenilor săi cu toată delicatețea unei mame care oferă celor dispuşi să primească învăţătura sa. Ben Sirah nu ignoră drama păcatului. Dar se încrede în înțelepciune. Dumnezeu a creat omul liber. Libertatea sa îl pune în fața a două căi, atât de dragi literaturii sapiențiale: „El a pus alături de tine focul şi apa […]; în faţa oamenilor sunt viaţa şi moartea (vv.16-17). Omul păstrează libertatea sa și îl face responsabil de actele sale bune și rele. E liber să aleagă. Este o alegere grea. Ce vei alege? „Focul sau apa”, „viața sau moartea”. În realitate, libertatea omului este darul infinitei înțelepciuni a lui Dumnezeu: „Mare este înţelepciunea Domnului!” (v. 18). Cuvintele înțelepciunii sunt o chemare la alegerea binelui.

Despre această înțelepciune creștină ne vorbește sfântul Paul în Scrisoarea către Corintieni (1Cor 2,6-10), în care ne invită să facem „alegerea lui Dumnezeu”. Dacă voi optați pentru fidelitatea lui Dumnezeu, intrați într-un nou mod de a vedea lucrurile: acelea a profunzimilor lui Dumnezeu. Refuzând această înțelepciune devenim și noi ca aceia care l-au „răstignit pe Domnul gloriei” (v. 8). Credința și refuzul se întâlnesc pentru chemarea la o hotărâre profundă și totală pentru Dumnezeu, pentru bine și pentru înțelepciune.

Isus este în fața noastră în această liturghie. În Evanghelia de astăzi (Mt 5,17-37) ne spune: Voi nu vă mulțumiți cu puțin, cu minimum. Dreptatea voastră să o depășească pe aceea a cărturarilor și fariseilor. Trăiți credința voastră până la sfârșit. Isus, în loc să desființeze Legea Vechiului Testament, el o conduce spre plinătatea ei. Îi smulge din caracterul legalist pentru a o cunduce într-o dimensiune calitativă, actualizând-o în dăruire. Verbul în greacă este expresia plinătății, mai mult decât împlinire.

Pe buze lui Isus este un apel la convertire, în viaţa reală, la fericire, fericirea inimii. Cristos îi cheamă să observe legea Domnului nu din pură ascultare și nici printr-un ritualism formal, ci din iubire și cu o inimă nouă. Mai este nevoie de solidaritate. Învăţăturile lui sunt un izvor de reînnoire spirituală şi umană. Viaţa nu este mortificată de poruncile lui Dumnezeu, dar ea are posibilitatea de a fi realizată pe deplin, în mod profund.

Astăzi Cristos ne invită să mergem mai departe: „Aţi auzit că s-a spus… Eu însă vă spun...”. Revine expresia de şase ori. Astăzi am auzit de patru ori. Duminica viitoare încă de două ori. Sunt celebrele antitezele a lui Matei. Vechea lege a fost un ghid. Cuvintele „dar eu vă spun” nu privesc cantitatea. Isus nu adaugă alte porunci pentru a caracteriza noutatea sa. Nu este vorba de obligaţii sau interdicţii. El eliberează, simplifică desişul, vegetaţia abundentă pe tărâmul moral, astfel încât să deschidă deasupra capului celui care crede o fâşie de cer senin. Nu este vorba de o mai mare severitate sau de noi norme pentru a strivi şi mai mult, ci este noutate interioară, cuvântul lui Isus însuşi: „dreptate superioară”. „Căci vă spun: dacă dreptatea voastră nu o va întrece cu mult pe cea a cărturarilor şi a fariseilor, nu veţi intra în împărăţia cerurilor” (v. 20). O dreptate superioară care sălăşluieşte în inima omului şi nu doar în formalităţile sale exterioare.

Antiteza omuciderii și a împăcării are în centru preocuparea pentru iertare și iubire frățească (vv. 21-26). „Aţi auzit că s-a spus celor din vechime: «Să nu ucizi!»… Eu însă vă spun că oricine se mânie pe fratele său va fi condamnat la judecată” (vv. 21-22). Isus cere paradoxal creștinului să nu se apropie de cult dacă mai întâi nu a refăcut pe deplin armonia cu aproapele său.

A doua antiteză se referă la adulter. „Aţi auzit că s-a spus: «Să nu comiţi adulter!» Eu însă vă spun că oricine priveşte o femeie dorind-o a şi comis adulter cu ea în inima lui” (vv.27-28). Reducând căsătoria la dăruire, Isus pune accent pe conștiință și hotărâre. Rădăcinile răului care se află în conștiința care „vede”, alege, înfăptuiește, trebuie să fie tăiate cu hotărâre.

A treia antiteză se referă la divorț. „S-a spus: «Dacă cineva îşi lasă femeia, să-i dea act de despărţire!» Eu însă vă spun: oricine îşi lasă femeia, în afară de caz de desfrânare, o face să comită adulter şi oricine se căsătoreşte cu una lăsată, comite adulter” (vv. 31-32). Isus vorbeşte despre căsătorie.  Învaţă şi susține, cu harul său, iubirea fidelă, sinceră, constantă, „pentru totdeauna”. Isus vrea să redea căsătoriei toată splendoarea sa de dăruire totală și bucuroasă ca semn al iubirii lui Dumnezeu.

Ultima antiteza se referă la jurăminte (vv. 33-37). „S-a spus celor din vechime: «Să nu faci jurământ fals, ci să ţii jurămintele făcute înaintea Domnului!» Eu însă vă spun: să nu juri deloc!” (vv. 33-34). Ipocrizia, răutatea, falsificările sunt elemente față de care Isus s-a arătat întotdeauna alergic. Este invitaţia la sinceritate, transparenţă, iubire de adevăr, pentru alţii, înaintea lui Dumnezeu. Trebuie să fim bărbaţi şi femei de cuvânt.

Cine caută să urmeze aceste datorii de iubire, onestitate, adevăr, va fi pe deplin fericit dacă se va strădui să le trăiască şi să le împlinească în viaţa sa. Isus ne spune că vom obţine fericirea pe care o căutăm cu toţii.

Binecuvântat este cel care umblă în legea Domnului!

---

[bibliografia (anul A): Bianchi E. (http://www.monasterodibose.it); Cantalamessa R. (http://www.qumran2.net); Compazieu J. (http://dimancheprochain.org); Lucaci A. (http://ro.radiovaticana.va); Lasconi T. (http://www.paoline.it/blog/liturgia); Ludmann R., Parole pour ta route, Paris 1986; Maggioni B. (http://www.qumran2.net); Ravasi G., Celebrarea și trăirea Cuvântului, Sapientia, Iași 2014].

---

† Duminica a 6-a de peste an (A): „Lumina oamenilor…” [12.02.2017]

Evanghelia Matei 5,17-37: În acel timp, Isus îi învăţa pe discipolii săi, zicând: „Să nu socotiţi că am venit să desfiinţez Legea sau Profeţii! Nu am venit să desfiinţez, ci să împlinesc. Căci, adevăr vă spun, mai înainte de a trece cerul şi pământul, nicio iotă şi nicio linioară nu va trece din Lege, până ce nu se vor împlini toate. Aşadar, cel care va încălca una dintre aceste porunci mai mici şi-i va învăţa astfel pe oameni, va fi numit cel mai mic în împărăţia cerurilor. Dar dacă cineva le va împlini şi va învăţa astfel, acesta va fi numit mare în împărăţia cerurilor. Căci vă spun: dacă dreptatea voastră nu o va întrece cu mult pe cea a cărturarilor şi a fariseilor, nu veţi intra în împărăţia cerurilor. Aţi auzit că s-a spus celor din vechime: «Să nu ucizi!» Dacă cineva comite o crimă, va fi condamnat la judecată. Dar eu vă spun că oricine se mânie pe fratele său va fi condamnat la judecată. Dacă cineva îi spune fratelui său «prostule!», va fi condamnat de Sinedriu. Dacă cineva îi spune «nebunule!», va fi condamnat la focul Gheenei. Aşadar, dacă îţi aduci darul la altar şi acolo îţi aminteşti că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă acolo, darul tău, în faţa altarului, du-te, împacă-te mai întâi cu fratele tău şi apoi, venind, oferă-ţi darul! Pune-te de acord cu duşmanul tău repede, cât timp mai eşti cu el pe drum, ca nu cumva duşmanul să te dea pe mâna judecătorului, iar judecătorul gardianului şi să fii aruncat în închisoare! Adevăr îţi spun, nu vei ieşi de acolo până când nu vei fi restituit ultimul ban. Aţi auzit că s-a spus: «Să nu comiţi adulter!» Eu însă vă spun că oricine priveşte o femeie dorind-o a şi comis adulter cu ea în inima lui. Dacă ochiul tău drept te scandalizează, scoate-l şi aruncă-l de la tine, căci este mai bine pentru tine să piară unul dintre membrele tale decât să-ţi fie aruncat în Gheenă tot trupul! Şi, dacă mâna dreaptă te scandalizează, taie-o şi arunc-o de la tine, pentru că este mai bine pentru tine ca să piară unul dintre membrele tale, decât tot trupul tău să ajungă în Gheenă! S-a spus: «Dacă cineva îşi lasă femeia, să-i dea act de despărţire!» Eu însă vă spun: oricine îşi lasă femeia, în afară de caz de desfrânare, o face să comită adulter şi oricine se căsătoreşte cu una lăsată, comite adulter. Din nou aţi mai auzit că s-a spus celor din vechime: «Să nu faci jurământ fals, ci să ţii jurămintele făcute înaintea Domnului!» Eu însă vă spun: să nu juri deloc! Nici pe cer, pentru că este tronul lui Dumnezeu. Nici pe pământ, pentru că este scăunelul picioarelor sale. Nici pe Ierusalim, pentru că este cetatea marelui rege. Nici pe capul tău să nu juri, căci nu poţi face niciun fir de păr alb sau negru. Deci cuvântul vostru să fie: da, da; nu, nu. Ceea ce este în plus faţă de acestea este de la Cel Rău.

Omilie

Textele biblice din această duminică ne dezvăluie un „Dumnezeu care vrea să locuiască în inimile drepte şi sincere”. Acestea sunt cuvinte rugăciunii zilei de la începutul liturghiei. Este adevărat, Domnul și-a făcut locuință printre cei care păzesc Cuvântul său. Sfântul Paul ne spune în felul său: suntem templul Domnului. Textele din această duminică ne spune cum să ne păstrăm o „inima dreapta și sincera”.

Prima lectură este luat din cartea înțeleptului Ben Sirah. El nu ignoră drama păcatului; dar se încrede în Înțelepciune. Ea se oferă ca o mama la cei care sunt dispuşi să primească învăţătura sa. Avem de a alege: pe o parte viaţă care rezultă din observarea poruncilor, pe de altă parte moartea, pedeapsa mândriei care respinge învățătura. Omul este liber să aleagă. Dar el nu este singur, în el însuşi. Întotdeauna putem conta pe sprijinul Domnului.

Când moartea fizica nu putea să ia decât un trup deteriorat, uzat, îmbătrânit sau bolnav: aceasta nu poate prinde nimic din esenţial. În schimb, dacă ea pune mâna pe o viață dominată de ură, dispreţ pentru alţii, căutare de profit, atunci moartea este victorioasă. Ea îl umileşte pe om şi libertatea sa; îl ucide de două ori; ia totul.

În a doua lectură, sfântul Paul, ne invită să facem „alegerea lui Dumnezeu”. Noi vorbim nu despre „prestigiul limbii şi înţelepciunii”. Şi totuşi, este înţelepciunea care le vorbeşte. Dar aceasta este foarte departe de cea a lumii: „înțelepciunea lui Dumnezeu este o nebunie în ochii oamenilor”. În această înţelepciune putem găsi adevărata viaţă. Este Duhul Sfânt care ne face adulţi în credinţă. El este cel care ne face să devenim capabili de a spune „nu” spiritului dominaţiei. Dacă alegem să-l urmăm pe Cristos, vom lua aceeaşi cale ca și el: de slujire, cea a dăruirii de noi înșine, de deschidere lui Dumnezeu şi altora. Vom fi recunoscuți ca discipoli al lui Cristos.

Evanghelia ne spune clar că Isus a întărit vechea alianță în integritatea sa. Poruncile nu sunt depăşite. Nimic nu ar trebui să fie suprimat, dimpotrivă. Dar aceste porunci nu au fost decât o etapă în educaţia poporului lui Dumnezeu. Astăzi ne invită să mergem mai departe: „Aţi auzit că s-a spus… Eu însă vă spun...”. Vechea lege a fost un ghid. Dar ştim bine că practica scrupuloasă a reglementărilor interne nu este suficientă pentru o familie fericită. Mai este nevoie de solidaritate, de iubire.

A ascultă de porunci nu ne face „drepți” (ajustate de Dumnezeu). Cu Cristos, învăţăm să facem un pas mai departe. Suntem invitaţi să tindem spre cel mai bun, spre Dumnezeu. Nu este vorba despre obligaţii sau interdicţii. Ceea ce Isus aşteaptă de la noi este că viaţa noastră să fie umplută de iubirea care este în Dumnezeu: „Să fii desăvârșit după cum Tatăl vostru în ceruri este desăvârșit!”

Cine poate iubi cu această iubire de care ne spune Evanghelia astăzi? După ce a citit aceasta, un preot a pus o întrebare adunării. Un copil a ridicat mâna și a spus: „Isus poate să ne iubească în felul acesta!” Și a avut dreptate. În celebrarea Euharistiei, astfel i-am cerut Domnului: ajută-ne în fiecare zi pentru a trăi această iubire al cărei Izvor ești tu. Fiecare poate să se întrebe în fiecare zi modul în care a trăit Cristos.

Citind Evanghelia în fiecare zi, luăm o fărâmă mai mult din conştientizare iubirii sale: i-a iertat lui Zacheu privindu-l din copacul său şi s-a invitat la el acasă; nu a nesocotit rugăciunea femeii adultere, dar i-a dat putere de a continua drumul său; l-a iertat pe Petru care tocmai îl trădase; i-a iertat pe cei care l-au făcut să moară pe cruce. El a împărțit prin multe parabole care ne spun și astăzi despre iubirea adevărată. Cunoaștem cele despre oaia pierdută, despre fiul risipitor...

Această cale pe care Isus ne-o arată este dificilă. Dar el nu ne lasă singuri: ne dă puterea necesară pentru a ne angaja în această direcţie. El nu se mulțumește doar să ne dea porunci: ne oferă harul său; Duhul său cel Sfânt își desfășoară activitatea în slăbiciunea noastră. Ne permite să mergem pe calea Iubirii sale.

Mai mult decât oricând, putem face propriile noastre cuvinte din acest cântec:
„În inima lumii acesteia, este suflarea Duhului
Răsună strigătul de Vestea Bună!
În inima lumii acesteia, este suflarea Duhului
Puneți la munca azi energiile noi”.

(pr. Jean Compazieu [2017]; traducător din limba franceză de pr. Isidor Chinez; sursă:

http://dimancheprochain.org/6663-homelie-du-6eme-dimanche-du-temps-ordinaire-2/).

„Predestinarea” în viziunea sfântul Augustin

Sfântul Augustin 

de Giovanni Domenico Tiepolo.

Termenul praedestinatio este luat de sfântul Augustin din Sfânta Scriptură, mai concret de la sfântul Paul, care îl utilizează de cinci ori şi totdeauna pentru a indica planul lui Dumnezeu atât în privinţa lui Cristos, cât şi în privinţa mântuirii oamenilor.

Trebuie spus încă de la început că acest argument nu este atât de central în gândirea lui Augustin. El dezvoltă acest argument în momentul în care trebuie să vorbească despre har. Doctrina predestinării depinde în întregime de două adevăruri: eficacitatea şi gratuitatea harului.

Definiţia predestinării: predestinarea este preştiinţa şi pregătirea binefacerilor lui Dumnezeu, acele binefaceri eficace şi gratuite care îl conduc pe om la mântuire. Augustin face de la început distincţia între preştiinţa divină şi predestinare şi între ceea ce Dumnezeu face şi ceea ce El nu face dar permite.

În privinţa raportului dintre preştiinţă şi predestinare au existat în decursul istoriei trei posibile curente de gândire:

1. Primul reconduce predestinarea la preştiinţă şi bazează pe el doctrina mântuirii (este cel al pelagienilor şi al semipelagienilor).

2. Al doilea curent reconduce preştiinţa la predestinare (este cel al predestinaţioniştilor de la Lucid la Janseniu).

3. Al treilea curent face distincţie între preştiinţă şi predestinare, atribuind numai preştiinţei păcatele oamenilor (şi al îngerilor), preştiinţei şi predestinaţiei operele mântuirii (este ceea ce Augustin învaţă şi apără). Augustin apără deschis această distincţie pentru că păcatul este obiectul preştiinţei, niciodată al predestinaţiei. De aceea preştiinţa divină cunoaşte mai înainte, dar nu face ca omul să fie păcătos. Acest principiu este absolut esenţial şi fundamental în rezolvarea augustiniană a problemei răului.

În altă ordine de idei, predestinarea nu poate să existe fără preştiinţă, în timp ce preştiinţa poate să existe fără predestinare. Cu predestinarea Dumnezeu a prevăzut ceea ce ar fi făcut El însuşi... Dar El poate să ştie în precedenţă chiar şi acele lucruri pe care nu le face El, adică păcatele oamenilor. Deci, predestinaţiei îi aparţine ceea ce Dumnezeu face (darul harului), în timp ce preştiinţei îi aparţine ceea ce Dumnezeu nu face (chiar dacă face ca şi acestea să intre în ordinea voită de El), dar permite (păcatul).

Distincţiei dintre preştiinţă şi predestinaţie trebuie adăugată încă ceva, care nu este mai puţin important şi anume legătura care există între acţiunea divină şi permisiunea. Răul există: deci Dumnezeu îl permite. Dacă nu l-ar permite n-ar exista. Motivul acestei permisiuni este ascuns pentru noi în adâncul misterului, dar nu se poate nega că răul nu ar exista dacă Dumnezeu nu l-ar permite. Deci: Dumnezeu permite răul numai din cauza unei drepte judecăţi, şi este fără îndoială bun tot ceea ce este drept.

Citește în continuare:
http://sfintisisfinte.blogspot.ro/2011/05/predestinarea-in-viziunea-sf-augustin.html

Ne vom întoarce într-o zi

(sursă:http://www.rostonline.ro/2016/02/poezia-lui-radu-gyr-considerata-instigatoare-de-institutul-wiesel/)

Ne vom întoarce într-o zi,
Ne vom întoarce neapărat.
Vor fi apusuri aurii,
Cum au mai fost când am plecat.

Ne vom întoarce neapărat,
Cum apele se-ntorc din nori,
Sau cum se-ntoarce, tremurat,
Pierdutul cântec, pe viori.

Ne vom întoarce într-o zi…
Și cei de azi cu paşii grei
Nu ne-or vedea, nu ne-or simţi,
Cum vom intra încet în ei.

Ne vom întoarce ca un fum,
Uşori, ţinându-ne de mâini,
Toţi cei de ieri în cei de-acum,
Cum trec fântânile-n fântâni.

Cei vechi ne-om strecura, tiptil,
În toate dragostele noi
Și-n cântecul pe care şi-l
Vor spune alţii, după noi.

În zâmbetul ce va miji,
Și-n orice geamăt viitor,
Tot noi vom sta, tot noi vom fi,
Ca o sămânţă-n taina lor.

Noi cei pierduţi, re-ntorşi din zări,
Cu vechiul nostru duh fecund,
Ne ‘napoiem şi-n disperări
Și-n răni ce-n piepturi se ascund.

Și-n lacrimi ori în mângâieri,
Tot noi vom curge zi de zi.
În tot ce mâine, ca şi ieri,
Va sângera sau va iubi…

de Radu Gyr

Suntem creaţi după chipul lui Dumnezeu...

Émile Munier (1840-1895), pictor francez.

“Dacă este adevărat că suntem creaţi după chipul lui Dumnezeu,

cum dispreţuim una dintre cele mai înalte facultăţi ale omului?

Îmi veţi răspunde că fără să o dispreţuiesc,

eu tocmai am declarat-o neputincioasă.

Nu. Nu neputincioasă.

Nu neputincioasă de a lua parte la creaţie,

dar incapabilă de a-i pătrunde sensul,

de a o înţelege, în sensul exact al cuvântului.

[...] Inteligenţa, redusă la propriile putere,

nu crede să găsească în natură

decât indiferenţă şi cruzime,

dar tocmai propria sa cruzime a descoperit-o acolo”.

(Bernanos G., La liberte, EEC II, 1378). 

Resemnarea creştină este o alegere între refuz şi acceptarea nedreptăţii

„Resemnarea creştină este

o virtute plin de forță,

care presupune o alegere raţională

între refuz şi acceptarea nedreptăţii”.

(Bernanos G., La liberte, EEC II, 1314).