Bucuria inimii de a trăi evanghelia mântuirii
Lecturi biblice: Faptele Apostolilor 2,1-11; 1Corinteni 12,3b-7.12-13; Evanghelia Ioan 20,19-23; lecturi biblice
Omilie
Misterul Rusaliilor este rezumat în textele Scripturii de azi. Relatarea din Faptele Apostolilor, din fragmentul lui Paul și Evanghelia după Ioan vorbesc despre proiectul divin pentru omenire și despre chemarea Bisericii ca model și martor a ceea ce este chemată lumea să fie. Faptele Apostolilor deschide liturgia de astăzi: „Când a sosit ziua Rusaliilor, toţi erau adunaţi împreună în acelaşi loc. Şi, dintr-o dată, s-a iscat din cer un vuiet, ca la venirea unei vijelii puternice, şi a umplut întreaga casă în care stăteau. Atunci le-au apărut nişte limbi ca de foc […]. Toţi au fost umpluţi de Duhul Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi” (Fap 2,1-4). A doua lectură este reflecția apostolului Paul care prezintă acțiunea Duhului în Biserică ca comuniune, adică unitate în diversitate: „Există diferite daruri, dar este acelaşi Duh. Sunt diferite slujiri, dar este acelaşi Domn. […] Fiecăruia îi este dată manifestarea Duhului spre binele comun” (1Cor 12,4-5.7). În Evanghelia după Ioan ni se relatează unul dintre momentele în care apostolii l-au primit pe Duhul Sfânt, iar acest lucru se întâmplă tocmai într-una dintre aparițiile Domnului înviat în Cenacol, când ușile erau închise: „În seara aceleiaşi zile, prima a săptămânii, deşi uşile locului în care erau discipolii, de frica iudeilor, erau încuiate, a venit Isus, a stat în mijlocul lor şi le-a zis: «Pace vouă!» […]. A suflat asupra lor şi le-a zis: «Primiţi-l pe Duhul Sfânt!»” (In 20,19.22), și i-a comunicat puterea de a ierta păcatele. E puterea preoțească, căci primim pe Duhul Sfânt spre iertarea păcatelor: este semnul mântuirii!
Lectura întâia (Fap 2,1-11) prezintă Ziua Rusalilor: este o sărbătoarea evreiască care era una dintre cele trei importante ale poporului: e o sărbătoare agricolă [Shavuot, în ebraică] care celebra recolta grâului și oferirea a două pâini ca „primiție” pentru Templu [cf. Ex 32-34] și o sărbătoare religioasă care celebra darul Legii lui Dumnezeu pe muntele Sinai, la 50 de zile după Paște. Erau toți împreună în același loc, în Cenacol. Deodată s-a auzit din cer un vuiet ca un vânt. E Duhul Sfânt: ruàh în ebraică. „Îi auzi sunetul, dar nu ştii de unde vine, nici încotro merge” (In 3,8), spune Isus. „Atunci le-au apărut nişte limbi ca de foc împărţindu-se şi aşezându-se asupra fiecăruia dintre ei” (v. 3). O flacără mare care s-a împărțit în limbi de foc! Odată, Dumnezeu luase Duhul ce se odihnise peste Moise pentru a-l pune peste cei 70 de bătrâni și ei au profețit (cf. Num 11,25). În noul popor al lui Dumnezeu, discipolii primesc Duhul lui Isus, „noul Moise”. Duhul Sfânt ia în stăpânire Biserica ce se naște din Duhul Sfânt. Trebuie să facem loc Duhului pentru a ne face disponibili, mereu pregătiți și receptivi la darurile de sus.
În lectura a doua (1Cor 12,3b-7.12-13), sfântul Paul prezintă corintienilor un nou model de umanitate – e o comunitate în care sunt diverse funcții, carisme, slujbe ce coexistă în unitatea Duhului care este respirația noastră: „Nimeni nu poate să spună «Isus este Domnul”» decât prin Duhul Sfânt. Există diferite daruri, dar este acelaşi Duh. Sunt diferite slujiri, dar este acelaşi Domn” (v. 3-5), Cristos. Din el tragem lumina pentru a-l cunoaște pe Isus și pe Tatăl; din el scoatem iubirea cu care putem spune: „Isus este Dumnezeu”. Informat despre tulburările care au izbucnit în anumite întâlniri carismatice din Corint, apostolul face o precizare și dă un avertisment: „noi toţi am fost botezaţi într-un singur Duh spre a forma un singur trup, fie iudei, fie greci, fie sclavi, fie liberi, şi toţi am fost adăpaţi într-un singur Duh” (v. 13). Prin botez, Duhul ne așază într-un trup bine organizat în care fiecare persoană are o misiune specifică. Toți am fost botezați într-un singur Duh pentru a forma un singur trup. În apostolul Paul, termenul „carismă” are o semnificație foarte largă: indică toate harurile acordate pentru binele Bisericii, „trupul lui Cristos” – sunt darurile de guvernare, de asistență, de învățătură și alte carisme vizibile, cum ar fi vindecarea sau vorbirea în limbi. E darul împărtășit de Duhul Sfânt. Discursul lui Paul pornește de la o situație de divizare a comunității din cauza „competiției” și a căutării obsesive a darurilor extraordinare. La Corint se crease astfel o dorință înclinată să facă rău – e concurența pentru cele mai senzaționale și impresionante carisme, cum ar fi vorbirea în limbi [glossolalia]. Aceasta a provocat multe probleme în raporturile reciproce, atât prin disprețului celor care le lipsea, cât și pentru neînțelegerea lucrării Duhului, care se baza mai mult pe natura spectaculoasă a darurilor decât pe simplitatea credinței. Intervenția lui Paul subliniază că a căuta Duhul lui Dumnezeu în mod senzațional demonstrează o profundă neînțelegere a credinței, deoarece un simplu act de credință este deja lucrarea Duhului. Mai mult, competiția dintre credincioși în căutarea celor mai impresionante carisme dăunează comuniunii. Duhul creează unitate, nu competiție, respect pentru diversitate și nu dispreț, căutând ceea ce este fundamental și nu a ceea ce apare.
În mod obișnuit credem că Biserica a început în ziua de Rusalii, când Duhul Sfânt a fost revărsat asupra discipolilor… Totuși, Evanghelia după Ioan (In 20,19-23) ne invită să contemplăm încă din seara Paștelui, când Isus cel înviat li se arata la ai „săi”, chiar la cei care îl abandonaseră și nu cu mustrări, ci le dăruiește pace și viață nouă. În a patra evanghelie, darul Duhului este prezentat în seara zilei de Paște. Apostolul spune de două ori, în câteva versete, că Isus înviat vine atunci când „ușile erau închise”: „În seara aceleiaşi zile, prima a săptămânii, deşi uşile locului în care erau discipolii, de frica iudeilor, erau încuiate, a venit Isus, a stat în mijlocul lor şi le-a zis: «Pace vouă!» Zicând aceasta, le-a arătat mâinile şi coasta. […] Atunci, Isus le-a zis din nou: «Pace vouă!» […] Şi, spunând aceasta, a suflat asupra lor şi le-a zis: «Primiţi-l pe Duhul Sfânt!»” (v. 19-20.21.22]. „A suflat asupra lor”… În acea „suflare”, se reînnoiește gestul creator când Dumnezeu l-a modelat pe om și i-a dat viață; acum, în Cel Înviat, prinde contur noua creație: e o umanitate reînnoită, nu marcată de păcat și de frică, ci „locuită” de însăși puterea lui Dumnezeu. Biserica se naște astfel, nu ca o simplă „organizație”, ci ca o realitate vie, născută de suflarea Duhului, care este sufletul și principiul său vital. „Cărora le veţi ierta păcatele, le vor fi iertate” (v. 23). Prin Duhul Sfânt, Domnul rămâne prezent și acționează printre oameni, prin apostoli și preoți, pentru a trăi împreună cu ei o istorie nouă într-o lume nouă. Darul Duhului este dat Bisericii în mod explicit pentru ca aceasta să poată șterge păcatele. Reconcilierea sunt în centru evanghelizării. Odată cu sosirea Domnului, totul se schimbă, datorită „suflării” Duhului Sfânt: e verbul folosit de Ioan pentru a prezenta „suflarea” vieții, ce revine adesea în traducerea greacă a Vechiului Testament – Septuaginta [LXX] – pentru a desemna suflarea vitală a lui Dumnezeu. E actul cu care el dă viață creației și umanității. Misiunea discipolilor, în Ioan, începe cu această intervenție dătătoare de viață a Duhului, capabilă să deschidă „ușile încuiate”, să depășească temeri înrădăcinate și să creeze drumuri noi pentru evanghelizare, de neimaginat pentru mintea omenească. Astfel, Rusaliile devin o realitate prezentă, căci alegând pacea, iertarea, comuniunea, se naște o umanitate nouă și Biserica se întoarce să fie ea însăși dătătoare de iertare și de mântuire!
Să ne rugăm Duhului dătător de viață: să ne inspire bucuria inimii
de a trăi și a mărturisi evanghelia mântuirii!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu