† Duminica a 3-a de peste an (B): Chemarea de a trăi prezentul fără compromisuri (omilie)





Evanghelia – Marcu 1,14-20: După ce Ioan a fost închis, Isus a venit în Galileea, predicând evanghelia lui Dumnezeu şi spunând: “S-a împlinit timpul şi împărăţia lui Dumnezeu este aproape! Convertiţi-vă şi credeţi în evanghelie”. Trecând pe lângă Marea Galileii, i-a văzut pe Simon şi pe Andrei, fratele lui Simon, aruncând năvodul în mare, căci erau pescari. Isus le-a spus: “Veniţi după mine şi vă voi face pescari de oameni”. Lăsând îndată năvoadele, l-au urmat. Şi, mergând puţin mai departe, l-a văzut pe Iacob, fiul lui Zebedeu, şi pe Ioan, fratele lui, reparându-şi năvoadele în barcă. El i-a chemat îndată, iar ei, lăsându-l pe tatăl lor, Zebedeu, în barcă, împreună cu zilierii lui, s-au dus după el.

Omilie

Evanghelistul Marcu (Mc 1,14-20) îşi începe relatarea despre activitatea publică a lui Isus cu această adnotare cronoclogică („După ce Ioan a fost închis”) şi o specificare geografică („Isus a venit în Galileea”). Urmează câteva cuvinte care după Marcu sunt primele pe care Isus le-a pronunţat, cuvinte programatice şi rezumative, dense, pentru a explica ceea ce ar trebui să comenteze întreaga evanghelie. În sfârşit o scurtă povestire: chemarea primilor ucenici.

 

„S-a împlinit timpul și s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu”: aceste cuvinte nu sunt uşoare şi cu toate acestea evanghelistul nu a crezut că trebuie să întârzie ca să dea explicaţii. Este ca şi cum ar spune: ai tot restul evangheliei înainte pentru a înţelege: citeşte şi ai să înţelegi.

 

„Convertiţi-vă şi credeţi în evanghelie”: a se converti este o invitaţie la o adevărată răsturnare de mentalitate. Nu doar o răsturnare în modul obişnuit de organizare a vieţii, dar – şi mai profundă – o răsturnare teologică, adică a modului de a-l gândi despre Mesia, despre mântuire, despre manifestarea lui Dumnezeu.

 

În relatarea chemării primilor ucenici sunt câteva lucruri care trebuie subliniate.

 

Primul este că iniţiativa este în totalitate a lui Isus: „i-a văzut”, „le-a spus”, ”i-a chemat”. Iniţiativa este a sa, iar chemarea sa este gratuită.

 

Al doilea lucru este că chemarea lui Isus presupune o rupere aşa de radicală şi de profundă că evanghelistul vorbeşte despre faptul că l-au lăsat pe tatăl lor şi munca. A renunţa la meserie şi la familie este ca şi cum te-ai rupe de rădăcini.

 

Un al treilea lucru care aparţine esenţei urmării este urgenţa răspunsului: şi îndată  lăsând năvoadele, ei l-au urmat.

 

Un al patrulea lucru esenţial este indicat de verbul „a urma”. În loc să spună că ucenicul este chemat să înveţe, evanghelistul spune că e chemat să-l urmeze. Este un fel de abatere de la normă asupra căreia trebuie se reflectăm puţin. Verbul, care de obicei însoţeşte cuvântul ucenic este „a învăţa”. Folosind, în schimb, verbul a urma, evanghelia subliniază că pe primul loc nu este o doctrină, dar un mod de a trăi. Şi în sfârşit, în acest al patrulea aspect subliniat, se inserează o perspectivă de viitor: „vă voi face să deveniți pescari de oameni”.

 

Urmarea evanghelică nu este niciodată o chemare de a sta, dar de a merge. Chemarea evanghelică este o invitaţie de a ieşi, de a merge spre universalitate şi misiune. Dacă urmarea nu se încheie cu un mers înseamnă că s-a făcut un drum greşit. Nu l-am urmat pe Isus, dar pe noi înşine. Căci urmarea evanghelică este diferită de toate acele urmări care ne invită în schimb să ne separăm şi să ne închidem.

 

 

 

(pr. Bruno Maggioni [22.01.2006]; trad. pr. Isidor Chinez; sursă:

http://www.qumran2.net/parolenuove/commenti.php?mostra_id=6143).

 

 

 

Ziua Unirii Principatelor Române ale Moldovei și Valahiei (24 ianuarie 1859)

 

În urmă cu 156 de ani, la 24 ianuarie 1859,

adunarea electivă de la Bucureşti a decis

cu unanimitate de voturi să îl aleagă

pe domnitorul Moldovei,

Alexandru Ioan Cuza,

şi în Ţara Românească.

Dubla alegere a fost primul pas

spre Unirea celor două principate.

În anii imediat următori,

această unire personală s-a transformat

într-o Unire reală, cu instituţii comune,

o Unire recunoscută de puterile Europei.

Dar dubla alegere a domnitorului Cuza

nu a venit de la sine.

Elita politică românească a depăşit unul

câte unul obstacolele politice şi militare

şi a pus imperiile vecine, ostile Unirii,

în faţa faptului împlinit.

 

 

 

 

 

 

 

Hora Unirii (1857)


Hai să dăm mână cu mână
Cei cu inimă română,
Să-nvârtim hora frăţiei
Pe pământul României!

Iarba rea din holde piară!
Piară duşmănia-n ţară!
Între noi să nu mai fie
Decât flori şi omenie!

Măi muntene, măi vecine,
Vină să te prinzi cu mine
Şi la viaţă cu unire,
Şi la moarte cu-nfrăţire!

Unde-i unul, nu-i putere
La nevoi şi la durere.
Unde-s doi, puterea creşte
Şi duşmanul nu sporeşte!

Amândoi suntem de-o mamă,
De-o făptură şi de-o seamă,
Ca doi brazi într-o tulpină,
Ca doi ochi într-o lumină.

Amândoi avem un nume,
Amândoi o soartă-n lume.
Eu ţi-s frate, tu mi-eşti frate,
În noi doi un suflet bate!

Vin' la Milcov cu grăbire
Să-1 secăm dintr-o sorbire,
Ca să treacă drumul mare
Peste-a noastre vechi hotare,

Şi să vadă sfântul soare
Într-o zi de sărbătoare
Hora noastră cea frăţească
Pe câmpia românească!

 

de Vasile Alecsandri

 

 

 

 

Hora Unirii - Corul „Madrigal”

 

 

 

 

Sfântul Francisc de Sales (1567–1622), episcop, învăţător al Bisericii

“A trăi în lume şi, în această viaţă muritoare, împotriva tuturor opiniilor şi principiilor acestei lumi şi împotriva curentului printr-o viaţă de renunţare, abandon şi spirit de sacrificiu: aceasta nu este o viaţă pur umană, ci, mai degrabă, una supranaturală... nimeni nu poate trăi în acest fel dacă nu este atras de Tatăl veşnic: o atare viaţă este o răpire continuă şi un extaz continuu de acţiuni şi lucrări...“ (Francisc de Sales, Teotimo, c. 6. cit. in E. Harvey, I mistici e la mistica, Libreria Editrice Vaticana, 1995, p. 531).

Sfârşitul secolului al XVI-lea nu era un timp fericit pentru Biserica Catolică, îndeosebi pentru ţările unde ideea Reformei s-a răspândit rapid, câştigând mulţi adepţi şi accentuând ruptura dureroasă dintre creştini.

În Ducatul de Savoia se simţea foarte puternic influenţa lui Calvin şi a lui Zwingli. Criticile severe împotriva Bisericii rămase unite cu Roma erau foarte presante şi, în câmpul moral, erau chiar fondate.

“De ce – se spunea – să rămânem legaţi de un tip de Biserică unde cea mai mare parte a episcopilor nu sunt slujitori ai evangheliei, ci sunt ataşaţi de bunurile bisericeşti, ducând o viaţă de aristocratici mondeni, fără să se intereseze de turma lui Cristos? Şi câţi preoţi nu sunt din acelaşi material şi câţi alţii sunt atât de ignoranţi, încât nu sunt capabili să înveţe pe alţii nici măcar catehismul?”

Urmaşii reformei, în schimb, se reînnoiau privind spre Bisericile de la început şi se angajau într-o viaţă creştină mai severă. Nu era mai bine să aderi la ea, şi astfel, să-ţi asiguri mântuirea?

În acest climat, în 1567, s-a născut Francisc, fiu al domnului de Boisy din vechiul castel din Sales, un om dintr-o bucată, credincios Bisericii Catolice conform cu tradiţia familiei sale nobile şi a ducatului său. Francisc a fost educat creştineşte în ambientul nobil al familiei sale. Când a sosit timpul să-şi lase casa pentru a urma studiile superioare, ţinta a fost Parisul.

“Vreau să te iubesc acum”, şi lumina l-a cuprins...

Aici, în mijlocul atâtor noutăţi atrăgătoare, nu întotdeauna prea ortodoxe, tânărul din Savoia şi-i alege ca maeştri ai săi pe iezuiţi. Aceştia, cunoscuţi deja pentru competenţa lor în problema studiilor şi pentru comuniunea lor cu papa, l-au ajutat desigur să înţeleagă că nu tot ceea ce strălucea în cultura profană şi în cea teologică era aur.

Viaţa nu a curs însă aşa lin după cum sperase. La 16 ani, el se află cufundat într-o discuţie, pe atunci foarte vie, despre cei predestinaţi la infern. Un nor negru i-a acoperit sufletul şi un pesimism profund i-a tăiat avântul pentru viaţă, aruncându-l în disperare.

Norocul său a fost că educaţia primită în familie, într-un ambient senin şi optimist, l-a ajutat la luarea unei decizii mature: “Dacă nu-l voi putea iubi pe Dumnezeu în veşnicie, – şi-a spus el – vreau cel puţin să-l iubesc cu toată puterea mea, aici, pe pământ”.

Acest act eroic de voinţă i-a fost confirmat printr-o mângâietoare lumină pe care a primit-o într-o zi când se ruga înaintea imaginii sfintei Fecioare Maria. Experienţa luminii, făcută cu acea ocazie, se află la baza personalităţii sale senine şi pline de voioşie, şi care îi va permite să dezvolte o spiritualitate caracterizată de abandonarea la voinţa plină de iubire a lui Dumnezeu.

O dată regăsită seninătatea, Francisc nu a mai avut dubii în ceea ce priveşte credinţa şi s-a cufundat cu totul în studiile sale. De la Paris, a mers la Padova, unde a fost laureat în mod strălucit în jurisprudenţă. Reîntors în patrie, ducele l-a numit avocat al senatului din Chambéry. I se deschidea în faţă o carieră strălucită, spre satisfacţia familiei sale, dar el, văzând starea de abandonare în care trăiau, înainte de toate, creştinii din regiunea Chablais, la 26 de ani, a primit hirotonirea ca preot, punându-se la dispoziţia ducelui şi a episcopului pentru reevanghelizarea ţinutului Savoiei. 

Apostol în ţinutul său 

Părinţii săi, cunoscând situaţia religioasă dificilă a locului, s-au opus prin toate mijloacele ca nu cumva să-i fie pusă în pericol integritatea. Francisc, cunoscut până în acel moment ca un om blând şi ascultător, şi-a descoperit acum un alt aspect al caracterului său, fermitatea, nelăsându-se impresionat de cei care voiau să-i strecoare teama în faţa chemării lui Dumnezeu. Făcând apel la exemplul patronului său, sfântul Francisc din Assisi, care, pentru a-l urma pe Cristos, n-a ezitat să abandoneze casa părintească, şi-a urmat cu fermitate hotărârea.

În Savoia, regiunea Chablais trecuse aproape în totalitate la calvinism, dar ducele nu se resemna. El avea dreptul să facă respectat, chiar cu mijloace energice, principiul Cuius regio eius religio, conform căruia fiecare trebuia să urmeze religia propriului principe sau să plece de pe domeniile sale. Ca să nu se declanşase un război religios, aşa cum s-a întâmplat în Franţa vecină, Francisc i-a expus ducelui un plan diferit: în privinţa religiei, poporul nu se converteşte cu forţa, ci prin convingere, instruindu-l cu perseverenţă, luminându-l cu răbdare şi, mai presus de toate, arătându-i chipul plin de iubire al lui Dumnezeu. L-a convins astfel pe duce să-l lase să lucreze liber, cerându-i numai să-l ajute cu rugăciunea. Şi a fost ascultat.

S-a pus imediat pe treabă cu tot zelul său tineresc, călătorind şi predicând în toate Bisericile, cu zestrea sa intelectuală, cu cunoştinţele sale teologice şi cu figura sa blândă şi convingătoare, dar ambientul ostil nu permitea ca oamenii să se adune pentru a asculta un predicator catolic.

În faţa acestui prim insucces, el nu s-a pierdut cu firea, dar a inventat un nou stil de evanghelizare: tipărea predicile sale pe foi volante, folosindu-se de un limbaj simplu şi atrăgător, şi le lipea pe la porţile caselor. Această formă de răspândire, care mai târziu îi va merita titlul de patron al jurnaliştilor, în acei ani, a trezit mânia adversarilor săi, care au încercat chiar să-i ia viaţa.

El, însă, nu s-a lăsat antrenat în spirala violenţei şi mulţi, atraşi de cuvântul său simplu şi profund şi de personalitatea sa blândă şi înţelegătoare, şi-au regăsit seninătatea în credinţa părinţilor.

Episcop: “trăind pentru alţii” 

Faima sa era deja cunoscută tuturor celor din regiune şi chiar în afara ei, când episcopul de Geneva, înaintând în vârstă, l-a voit coadiutor. Din acest motiv, a fost chemat la Roma şi atunci a avut norocul să-l întâlnească pe Filip Neri, a cărui spiritualitate se apropia atât de mult de a sa. Pentru Francisc, această întâlnire a fost motiv de întărire şi încurajare. A acceptat episcopatul nu ca o onoare, ci ca o misiune: “Ziua consacrării mele episcopale a fost aceea în care Dumnezeu m-a sustras mie însumi şi m-a pus deoparte pentru sine; apoi m-a încredinţat poporului, ca să spun aşa, m-a convertit: de la a trăi pentru mine la a trăi pentru ei”.

Avea doar 32 de ani şi, după doi ani, la moartea episcopului titular, se afla la conducerea diecezei cu scaunul la Annecy.

Deşi absorbit de dificila activitate pastorală, în special, de reînnoirea clerului şi de vizitarea parohiilor, a continuat să scrie şi să conducă spiritual persoane excepţionale, ca Maria a Întrupării, Vincenţiu de Paul şi Ioana Francisca de Chantal.

Cu Ioana de Chantal, sfântul a cultivat o prietenie profundă, şi aşa a fondat Ordinul Vizitantinelor. Conform planurilor lor, nu era vorba despre un ordin religios tradiţional, ci de un grup de laice consacrate lui Dumnezeu în mijlocul lumii pentru a sluji cu multă dăruire Biserica după nevoile ei actuale ale bărbaţilor şi femeilor. Totuşi, timpurile nu erau pregătite pentru o asemenea inovaţie în câmpul feminin şi, la urmă, acestea au trebuit să accepte ca fundaţia lor să devină un ordin religios contemplativ.

O cale de sfinţenie pentru toţi 

De acum înainte, însă, spiritualitatea pe care Francisc o elaborase pentru persoane din toate grupurile sociale şi pentru numerosul grup de discipoli, bărbaţi şi femei, clerici şi laici, care îl urmau, făcea trimitere la o sfinţenie ce se realizează dincolo de zidurile mănăstirilor. El însuşi, în prefaţa operei sale, Filotea, scria: “Aproape toţi cei care au tratat despre sfinţenie au intenţionat să instruiască persoane retrase din angrenajul lumii, sau cel puţin au învăţat o sfinţenie care conduce la o fugă de lume. Intenţia mea este, însă, de a-i instrui pe cei care trăiesc în oraşe, în familie, la curte...“

Şi în capitolul al treilea al primei părţi din aceeaşi carte, spune: “Albinele extrag mierea din flori fără să le strivească, lăsându-le intacte şi proaspete, aşa cum le-au găsit. Adevărata sfinţenie lucrează şi mai bine, deoarece nu numai că nu aduce nici un prejudiciu nici unui tip de vocaţie şi de ocupaţie, ci, dimpotrivă, adaugă acestora frumuseţe şi prestigiu... E o eroare, ba chiar o erezie, a voi să excluzi exerciţiul sfinţeniei din ambientul militar, din prăvăliile comercianţilor, din curţile principilor, din casele celor căsătoriţi... Oriunde ne-am găsi, putem şi trebuie să aspirăm la viaţa desăvârşită”.

 

Francisc îşi încheia viaţa pământească la 28 decembrie 1622, la Lyon, unde se dusese pentru un colocviu cu Ioana de Chantal, şi, după doar treizeci şi trei de ani de la moarte, era proclamat sfânt. Ca urmare a difuzării scrierilor sale şi pentru influenţa lor în viaţa oamenilor, îi va fi atribuit şi titlul de învăţător al Bisericii. Sărbătoarea sa se celebrează la 24 ianuarie, data la care trupul său a fost mutat la Annecy.

(Enrico Pepe, Martiri şi sfinţi din calendarul roman, Sapientia, Iaşi 2007, p. 41-44).

Gândul zilei [Dostoievski]

Pentru Berdiaev

– acest mare analist al operei marelui scriitor rus –

Dostoievski

face lumină în adânc, limpezeşte principiile ultime;

nu se interesează de suprafaţa lucrurilor.

Principiile ultime trebuie să se reveleze în viitor;

de aceea Dostoievski este cu totul orientat

spre viitorul care se naşte din frământata

mişcare interioară pe care el a intuit-o:

este un revoluţionar al spiritului

în sensul cel mai profund.

 

„Orice idee a lui Dostoievski

este legată de destinul omului,

de destinul lumii, de destinul lui Dumnezeu.

 Opera sa este o ştiinţă a spiritului”

 

(Berdiaev Nicolai, L'esprit de Dostoievski, Paris 1976, p. 21).

Omul – o fiinţă care povesteşte

De ce povestim?  

 

Domnul Cristos îi învăţa pe ucenicii săi prin parabole şi asemănări pe care ai săi le ascultau cu plăcere, deşi uneori se arătau dezamăgiţi căci ar fi aşteptat de la Învăţătorul lor ceva mai profund. Dar Învăţătorul era de neclintit. La obiecţiile lor le răspundea: „Încă nu aţi înţeles, dragii mei, că drumul cel mai scurt între om şi adevăr este povestirea?” Într-o altă zi le spune: „Nu dispreţuiţi povestirile. Oare nu se caută o monedă de aur cu o lumânare de doi bani? Tot aşa şi adevărul cel mai profund nu poate fi descoperit decât prin povestiri simple”.

 

 

Această anecdotă, povestită de Anthony de Mello este desigur o „povestire simplă” care exprima un „adevăr profund”. Asta o ştiu foarte bine cei care au misiunea de „a vorbi” copiilor şi tinerilor. Ascultătorii lor sunt distraţi şi neastâmpăraţi când e vorba de cuvinte şi raţionamente, dar cad într-o atenţie tăcută, atunci când educatorul „începe o povestire”. Totuşi a povesti nu e un truc uşor pentru a atrage atenţia copiilor ca apoi să poată fi surprinşi de o avalanşă de cuvinte „importante”. Copiii şi tinerii sunt cuceriţi de povestiri, pentru că acesta este un mijloc minunat de comunicare.

 

Omul – o fiinţă care povesteşte

 

 

Aceasta este experienţa de fiecare zi: bărbaţi şi femei se întrec în povestiri. Se povesteşte pe stradă, în localuri, în tren, etc. Peste tot se aud povestiri: adevărate sau false, nu importă. Ziarele şi cărţile povestesc oferind „lărgiri” ale existenţei. Se povesteşte mult în familie: întâmplările de la şcoală şi de la serviciu, întâlniri, ceea ce s-a văzut pe stradă. Programele transmise de televiziune sunt în special povestiri: seriale, comedii, desene animate. Chiar şi emisiunile de actualităţi şi documentare sunt alcătuite din povestiri, tocmai pentru a atrage atenţia.

 

Povestirea permite trăirea vieţii „împreună”, revenirea din emoţii, ajută în gândire, în judecăţi, în decizii. Povestirea cimentează grupul. „Îţi aminteşti de ziua când ai păţit asta... când ne povesteai ceea ce ai văzut?; a povesti şi a asculta, înseamnă a comunica”.

 

„Copilul, în timpul zilei, oboseşte pe adulţi prin tot felul de întrebări ce nu se mai termină. Întrebările vizează formarea conceptelor: „Ce este?” De la întrebări de tipul „Ce este?” se trece la întrebări de tipul „Dacă este...?”, care dezvoltă judecata. Seara, înainte de a adormi, copilul cere să i se spună vreo poveste. Poveşti cu spiriduşi ori tigri ce sfâşie lumea, lupi îmbrăcaţi ca bunicile şi uriaşi ce trăiesc în vârful vrejilor de fasole; poveşti care toate se desfăşoară odată, într-un loc îndepărtat, peste ţări şi mări, aici şi acum, în patul cald şi plăcut.

 

Povestiri despre timpuri înfricoşătoare şi evenimente groaznice înconjoară patul cu o barieră pe care spiritele nu o pot trece. Toate acestea permit copilului să afirme, chiar dacă în mod inconştient, ca acest„acum şi aici” este sigur, că nu este vulnerabil din partea forţelor necunoscute şi ostile. Într-un cuvânt, povestirile pe care le spunem copiilor noştri înainte de a adormi exorcizează necunoscutului, ca să se poată afirma despre cunoscut că este bun şi sigur.

 

În acelaşi timp ele cheamă la o explorare ulterioarăîntrucât sugerează ca realitatea, lumea de „aici şi acum” a copilului, nu reprezintă toate posibilităţile a ceea ce ar putea să se întâmple.

 

Povestirile omeneşti exprimă modul de fi în lume şi felul de a trăi în realitate cu ea, proprii autorilor lor” (cf. Navone I. - Cooper T., Narratori della parola, Piemme, 1986, p. 50).

 

Tocmai pentru aceasta psihologii inconştientului recurg tot mai mult la povestiri despre viaţă pentru a-i înţelege şi a-i vindeca pe pacienţii lor.

 

Îngrijirile psihoterapeutice încep în general cu prezentarea istoriei vieţii pacientului. Psihanaliza freudiană cere în mare parte ca pacientul să-şi povestească viaţa. Capacitatea de organizare a propriilor amintiri şi de a se experimenta pe sine ca subiect unic al unei povestiri continue, pe scurt capacitatea de a-ţi povesti viaţa, e o condiţie absolută de sănătate mintală.

 

Freud a definit basmul: „o scară ce coboară în măruntaiele pământului”.

 

„Puterea de modificare pe care basmul o are este tot timpul surprinzătoare: văd persoane care după ce pleacă de la pătuc, scutură capul cu neîncredere la tot ceea ce au putut să născocească, la uşurătatea fanteziei şi a jocului ei.Şi la felul în care, e incredibil, acel basm stupid povestit a reuşit sărezolve acea întrebare, să restabilească acel echilibru dând informaţii esenţiale”. Aceasta este mărturia unui psiholog M. Cristina Koch Candela într-o carte publicată la Milano în 1988.

 

 

(Bruno Ferrero, Tutte storie, Elle Di Ci, 1989; Bruno Ferrero, Povestiri – pentru cateheză, omilii şi ora de religie; trad. de pr. Anton Budău).

 

Sfânta Agneza († 304), fecioară martiră

„Eu sunt logodită cu Cristos, cel care este mai frumos decât soarele şi decât luna, domn peste îngeri. Cu inelul său, a făcut să fiu a lui şi a pus pe capul meu coroana de mireasă. Bucuraţi-vă, faceţi sărbătoare împreună cu mine, acum eu trăiesc alături de el în strălucita locuinţă a sfinţilor. Eu te-am căutat atât de mult, şi acum contemplu chipul tău; atât de mult te-am dorit, şi acum eşti al meu; pe pământ te-am iubit fără măsură, şi acum sunt a ta pentru totdeauna”.

 

Această copilă, care nu avea încă 12 ani, trebuie să-i fi impresionat foarte mult pe contemporanii săi, lăsând o memorie nepieritoare. Despre ea, de fapt, vorbesc martirologiile cele mai vechi, părinţii Bisericii, cum sunt Ambroziu, Augustin, Ieronim, poetul Prudenţiu, care îi dedică un imn, şi chiar papa Damasus.

 

Pe Via Nomentana, pe locul martiriului ei, Constantina, fiica lui Constantin cel Mare, a ridicat o bazilică şi lângă aceasta a voit să fie mausoleul ei, voind să fie înmormântată alături de Agneza.

În privinţa existenţei sale istorice nu sunt deci dubii, chiar dacă nu ştim aproape nimic despre familia sa şi nu putem jura că unele detalii din relatarea pătimirii sale sunt adevărate în totalitate.

A fost martirizată în secolul al III-lea sau la începutul celui de-al IV-lea. Numele ei de origine orientală – Agneza înseamnă castă – nu trebuie să ne mire, deoarece cultura greacă era acasă la ea în cetatea Romei.

După persecuţii, viaţa ei atrăgea enorm de multe tinere creştine să urmeze exemplul fecioriei sale, şi aceasta se explică şi prin faptul că numele ei intrase în Liturghie şi sărbătoarea s-a răspândit pretutindeni, chiar şi în Africa şi la Constantinopol.

 

 

Elogiul scris de sfântul Ambroziu cu ocazia sărbătorii ei vorbeşte de la sine despre încântarea acestui învăţător al Bisericii în faţa acestei figuri feminine care la o vârstă atât de fragedă a dat mărturie despre credinţa ei prin cele două coroane: ale fecioriei şi martiriului.

 

Elogiul sfântului Ambroziu

 

„Este ziua naşterii pentru cer a unei fecioare: să o urmăm în integritatea ei. Este ziua de naştere a unei martire: să oferim, ca şi ea, propriul nostru sacrificiu. Este ziua de naştere a sfintei Agneza!

Se spune că a suferit martiriul la 12 ani. Cât de detestabilă este această barbarie, care nu a ştiut să cruţe nici măcar o vârstă aşa fragedă! Dar, desigur, cu atât mai mare a fost tăria credinţei, cu cât mărturia este dată de o viaţă abia la începutul ei. Un trup aşa de mic putea oare să fie un loc potrivit pentru loviturile de spadă? Şi totuşi, aceea care părea aşa de inaccesibilă fierului a avut atâta tărie să învingă fierul. Copilele de vârsta ei tremură până şi la privirea severă a părinţilor şi plâng şi urlă la cele mai mici înţepături, ca şi cum ar fi rănite în modurile cele mai oribile. Agneza, în schimb, rămâne neînfricată când se află în mâinile călăilor, mânjite de sângele ei. Ea stă neclintită sub greutatea lanţurilor şi îşi oferă toată fiinţa sa spre a fi străpunsă de sabia călăului, neştiind ce înseamnă moartea, dar fiind pregătită să moară. Târâtă cu forţa spre altarul zeilor şi pusă pe cărbuni aprinşi, ea îşi întinde mâinile spre Cristos, şi pe aceleaşi altare sacrilege înalţă stindardul Domnului victorios. Îşi pune gâtul şi mâinile în butuci de fier, chiar dacă nici un lanţ nu putea să strângă membre atât de fragile.

Un nou fel de martiriu! Încă nu era capabilă să suporte chinurile, şi totuşi, era deja matură pentru victorie. Lupta a fost dificilă, dar coroana uşoară. Vârsta tânără a dat o perfectă lecţie de tărie. O tânără mireasă nu ar merge aşa de repede la nuntă cum a mers ea la locul de supliciu: bucuroasă, energică, cu capul împodobit nu cu coroane, ci cu Cristos, nu cu flori, ci cu nobile virtuţi.

Toţi plâng, ea nu. Cei mai mulţi se minunează că, fascinată de o viaţă încă negustată, o dăruieşte ca şi cum s-ar fi bucurat de ea pe deplin. Toţi se miră că ea este deja martora divinităţii la o vârstă la care, de obicei, nu putea să dispună de sine. În sfârşit, ea face credibilă mărturia pe care o dă despre Dumnezeu, ea, care nu putea da încă mărturie în favoarea oamenilor. Într-adevăr, cel care trece dincolo de natură este Autorul însuşi al naturii.

La ce ameninţări teribile nu a recurs magistratul pentru a o înspăimânta, la ce dulci ademeniri pentru a o convinge, şi despre câţi aspiranţi la mâna ei nu i-a vorbit pentru a o face să cedeze în faţa propunerii sale! Dar ea a răspuns: «Este o ofensă adusă Mirelui să aştept un altul care să mă iubească. Mă va avea acela care m-a ales cel dintâi. Călăule, de ce zăboveşti? Să piară acest trup: el poate să fie iubit şi dorit, dar eu nu vreau aceasta».

A rămas fermă, s-a rugat, şi-a plecat capul. Dacă l-aţi fi putut vedea pe călău tremurând, ca şi cum el ar fi fost condamnatul, tremurându-i mâna dreaptă de ucigaş, chipu-i palid ca şi cum s-ar fi temut de vreun pericol, în timp ce copila nu se temea de nimic. Iată, deci, într-o singură victimă o de două ori martiră, a castităţii şi a credinţei. A rămas fecioară şi a primit coroana martiriului” (Sf. Ambroziu).

 

Relatarea „Pătimirii” sale

 

Ne place să cunoaştem însă şi ceea ce ne transmite scrierea passio. Ea ne relatează că Agneza, acuzată că este creştină, deoarece nu voia să se supună pretenţiilor fiului guvernatorului, a mărturisit nu numai că aderă la Cristos, dar chiar că-i aparţine lui pentru totdeauna.

I s-a oferit atunci posibilitatea de a alege: ori să intre în grupul vestalelor şi să păzească, împreună cu ele, focul, darul zeilor, ori să meargă şi să trăiască într-o casă de prostituate. Copila a refuzat amândouă posibilităţile, având oroare atât de idolatrie, cât şi de necurăţie. Au dus-o atunci în lupanar, dar nici unul nu a îndrăznit să se apropie de ea şi singurul bărbat care a îndrăznit a căzut mort pe loc înainte de a o atinge. Au despuiat-o de haine, dar ea se acoperea aşa cum putea cu mâinile şi cu părul lung al capului ei.

Dusă în tribunal, judecătorul i-a zis: „Voi crede în tine şi în Dumnezeul tău, dacă vei învia acest om mort din cauza ta”. Agneza l-a rugat pe Mirele ei şi defunctul a revenit la viaţă spre mirarea tuturor celor prezenţi. „Mare este Dumnezeul creştinilor!” – a exclamat atunci judecătorul. Şi se părea că de acum fetiţa, care redase viaţa celui mort, avea şi ea să rămână în viaţă. Dar după câteva zile, a fost acuzată de vrăjitorie şi condamnată definitiv.

Nu se ştie la ce fel de moarte a fost supusă: după spusele lui Damasus şi după tradiţia greacă, Agneza ar fi fost arsă de vie, după Prudenţiu şi după tradiţia latină, ea a fost decapitată.

Celebrul scriitor Piero Bargellini comenta că, în imnul de la liturgia ambroziană, „poetul îşi imaginează copila înjunghiată tocmai ca un miel adevărat, blând şi nevinovat. Şi astfel, copila martiră, albă şi roşie, a rămas pentru Mielul divin cea mai tânără şi cea mai mişcătoare mireasă”.

În fiecare an, în liturgia din sărbătoarea sa, sunt binecuvântaţi doi mieluşei albi, a căror lână este destinată pentru a se ţese paliul pe care papa îl dă arhiepiscopilor pentru a transmite mesajul cum că şi ei, asemenea Agnezei, trebuie să fie gata să-şi dea viaţa pentru Biserică, mireasa lui Cristos.

 

(Sursă: http://www.calendarcatolic.ro/Sfinti/tabid/66/articleType/ArticleView/articleId/75/Sfanta-Agneza-fc-m-.aspx).

Sfântul Sebastian († 288), martir

San Sebastiano — de Antonio Giorgetti presso Basilica di San Sebastiano fuori le Mura, Roma.

„Nu există iubire mai mare decât aceea de a primi moartea pentru fraţii tăi. La această şcoală, Sebastian, discipolul adevărat şi credincios, prin martiriul său, a dat înaintea oamenilor suprema mărturie de iubire” (MA II,1031).

Împăratul Galienus, în 260, abrogase legile de persecuţie împotriva creştinilor. Urma o perioadă de pace, în timpul căreia creştinii, deşi nefiind oficial recunoscuţi, erau totuşi respectaţi ba chiar unii dintre ei ocupau posturi de vârf în administraţia publică. Acest climat a favorizat foarte mult dezvoltarea şi organizarea Bisericii.

 

Diocleţian, care a guvernat din 284 până în 305, dorea să continue pe această linie a păcii, dar optsprezece ani mai târziu, la instigarea cezarului Galeriu, a dat cale liberă pentru una dintre cele mai crunte persecuţii din întreg imperiul.

 

Date istorice certe

Sebastian, după mărturia sfântului Ambroziu, s-a născut şi a crescut la Milano, dintr-un tată narbonez şi o mamă milaneză. Aici a fost educat în credinţa creştină şi a început cu succes cariera militară, prin anul 283 ajungând să fie numit şef al grupului de pază imperial la Roma.

Când era în desfăşurare persecuţia lui Diocleţian, el a putut să ajute mulţi creştini, până ce el însuşi a fost descoperit, condamnat la martiriu şi înmormântat pe Via Appia, în catacombele care mai târziu vor lua numele său.

Relatările lui Arnobiu

Acestea sunt câteva informaţii istorice sigure, dar passio, scrisă de monahul Arnobiu cel Tânăr, ne oferă alte câteva date ce înfrumuseţează istoria atât de sobră.

Sebastian, pentru meritele sale militare, a fost onorat de împărat cu „conducerea primei formaţii” şi, pentru asistenţa pe care a dat-o creştinilor persecutaţi, a fost numit de papa Caius „apărător al Bisericii”.

Zelul său întru ajutorarea creştinilor închişi şi încurajarea pe care le-o adresa de a fi credincioşi lui Cristos până la martiriu nu au trecut neobservate şi, poate din invidie, cineva a făcut cunoscute acestea împăratului.

Chemat la raport, el s-a auzit interpelat de însuşi împăratul: „Te-am aşezat printre cei mari, dându-ţi acces liber în palatul meu, şi tu unelteşti împotriva mea şi aduci injurii zeilor statului?” Sebastian a răspuns: „Eu întotdeauna m-am rugat lui Cristos pentru sănătatea şi pentru siguranţa statului şi a imperiului şi întotdeauna l-am adorat pe Dumnezeu care este în ceruri”.

Diocleţian l-a condamnat la moarte, poruncind unui grup de arcaşi să execute sentinţa în afara zidurilor Romei, în câmp deschis. Legat de un copac şi străpuns de nenumărate săgeţi, el a fost lăsat ca hrană animalelor sălbatice.

Irene, o matroană creştină, s-a dus cu servitoarele sale, ca să adune resturile ce ar mai fi rămas din trupul său dar, găsindu-l pe Sebastian încă viu, l-a dus acasă şi l-a vindecat.

După ce şi-a recuperat sănătatea, Sebastian a mers la palatul imperial şi i s-a prezentat lui Diocleţian. Împăratul, forte surprins, l-a ascultat pe cel „înviat” care îi arăta grava eroare şi marea nedreptate pe care el o comitea împotriva creştinilor, slujitori credincioşi ai lui Cristos, dar şi ai imperiului.

Diocleţian, de această dată, nu l-a mai încredinţat arcaşilor, ci persoanelor care pedepseau cu biciul, şi aceştia l-au lovit de moarte şi l-au aruncat într-o cloacă a cetăţii. O altă matroană, Lucina, i-a recuperat corpul şi i-a adus cinstea unei înmormântări creştine.

Dincolo de aspectul credibilităţii acestei relatări, se întrevăd practicile creştine ale timpului. Comunitatea valorifica toate resursele pentru susţinerea fraţilor persecutaţi, vizitându-i în închisori, asistându-i în tribunale, îngrijindu-se de înmormântări şi venerându-le memoria.

Şi, de asemenea, este admirabil cum personalităţi de înalt rang îşi riscau poziţia, ba chiar şi viaţa, pentru a veni în ajutorul celor care erau candidaţi la martiriu, chiar şi atunci când aceştia nu erau decât nişte simpli sclavi.

(Enrico Pepe, Martiri şi sfinţi din calendarul roman, Sapientia, Iaşi 2007, 36-37).

Papa Francisc a învățat să spună „te iubesc” în limbajul semnelor

În timpul vizitei sale în Filipine,

Papa Francisc a învățat să spună

“te iubesc” în limbajul semnelor

datorită Arhiepiscopul de Manila,

Cardinalul Luis Antonio Tagle.

 

[The „I Love You” (ILY) sign from

American Sign Language].

(Filipine - 15-19 ian. 2015).



„Messiah” - de George Frideric Handel [The Choir of King's College - Cambridge]

 

 

 

 

PART I

Scene 1: Isaiah's prophecy of salvation

1:46 : 1. Ouverture
5:34 : 2. Comfort ye my people (Tenor)
8:30 : 3. Ev'ry valley shall be exalted (tenor)
11:50 : 4. And the glory of the Lord (chorus)

Scene 2: The coming judgment

14:48 : 5. Thus saith the Lord of hosts (bass)
??:?? : 6. But who may abide the day of His coming (bass)
20:45 : 7. And he shall purify the sons of Levi (chorus)

Scene 3: The prophecy of Christ's birth

23:25 : 8. Behold, a virgin shall conceive (alto)
23:49 : 9. O thou that tellest good tidings to Zion (alto and chorus)
29:24 : 10. For behold, darkness shall cover the earth (bass)
31:22 : 11. The people that walked in darkness have seen a great light (bass)
34:55 : 12. For unto us a child is born (chorus)

Scene 4: The annunciation to the shepherds

39:03 : 13. Pifa ("pastoral symphony": instrumental)
41:46 : 14a. There were shepherds abiding in the fields (soprano)
42:03 : 14b. And lo, the angel of the Lord (soprano)
42:25 : 15. And the angel said unto them (soprano)
43:06 : 16. And suddenly there was with the angel (soprano)
43:23 : 17. Glory to God in the highest (chorus)

Scene 5: Christ's healing and redemption

45:22 : 18. Rejoice greatly, O daughter of Zion (soprano)
49:55 : 19. Then shall the eyes of the blind be opened (alto)
50:28 : 20. He shall feed his flock like a shepherd (alto and soprano)
55:42 : 21. His yoke is easy (chorus)


PART II

Scene 1: Christ's Passion

58:17 : 22. Behold the Lamb of God (chorus)
1:01:08 : 23. He was despised and rejected of men (alto)
1:12:50 : 24. Surely he has borne our griefs and carried our sorrows (chorus)
1:14:32 : 25. And with his stripes we are healed (chorus)
1:16:24 : 26. All we like sheep have gone astray (chorus)
1:20:11 : 27. All they that see him laugh him to scorn (tenor)
1:20:52 : 28. He trusted in God that he would deliver him (chorus)
1:23:19 : 29. Thy rebuke hath broken his heart (tenor)
1:25:10 : 30. Behold and see if there be any sorrow (tenor)

Scene 2: Christ's Death and Resurrection

1:26:18 : 31. He was cut off (tenor)
1:26:48 : 32. But thou didst not leave his soul in hell (tenor)

Scene 3: Christ's Ascension

1:29:04 : 33. Lift up your heads, O ye gates (chorus)

Scene 4: Christ's reception in Heaven

1:34:20 : 34. Unto which of the angels (tenor)
1:34:35 : 35. Let all the angels of God worship Him (chorus)

Scene 5: The beginnings of Gospel preaching

1:36:07 : 36. Thou art gone up on high (alto)
1:39:18 : 37. The Lord gave the word (chorus)
1:40:24 : 38. How beautiful are the feet (soprano)
1:42:48 : 39. Their sound is gone out (chorus)

Scene 6: The world's rejection of the Gospel

1:44:21 : 40. Why do the nations so furiously rage together (bass)
1:47:16 : 41. Let us break their bonds asunder (chorus)
1:49:00 : 42. He that dwelleth in heaven (tenor)

Scene 7: God's ultimate victory

1:49:12 : 43. Thou shalt break them with a rod of iron (tenor)
1:51:17 : 44. Hallelujah (chorus)


PART III

Scene 1: The promise of eternal life

1:55:20 : 45. I know that my Redeemer liveth (soprano)
2:01:30 : 46. Since by man came death (chorus)

Scene 2: The Day of Judgment

2:03:40 : 47. Behold, I tell you a mystery (bass)
2:04:14 : 48. The trumpet shall sound (bass)

Scene 3: The final conquest of sin

2:13:06 : 49. Then shall be brought to pass (alto)
2:13:23 : 50. O death, where is thy sting (alto and tenor)
2:15:21 : 51. But thanks be to God (chorus)
2:17:45 : 52. If God be for us, who can be against us (soprano)

Scene 4: The acclamation of the Messiah

2:23:05 : 53. Worthy is the Lamb (chorus)