“A trăi în lume şi, în această
viaţă muritoare, împotriva tuturor opiniilor şi principiilor acestei lumi şi
împotriva curentului printr-o viaţă de renunţare, abandon şi spirit de sacrificiu:
aceasta nu este o viaţă pur umană, ci, mai degrabă, una supranaturală... nimeni
nu poate trăi în acest fel dacă nu este atras de Tatăl veşnic: o atare viaţă
este o răpire continuă şi un extaz continuu de acţiuni şi lucrări...“ (Francisc de
Sales, Teotimo, c. 6. cit. in E. Harvey, I mistici e la mistica,
Libreria Editrice Vaticana, 1995, p. 531).
Sfârşitul secolului al XVI-lea nu
era un timp fericit pentru Biserica Catolică, îndeosebi pentru ţările unde
ideea Reformei s-a răspândit rapid, câştigând mulţi adepţi şi accentuând
ruptura dureroasă dintre creştini.
În Ducatul de Savoia se simţea
foarte puternic influenţa lui Calvin şi a lui Zwingli. Criticile severe
împotriva Bisericii rămase unite cu Roma erau foarte presante şi, în câmpul
moral, erau chiar fondate.
“De ce – se spunea – să
rămânem legaţi de un tip de Biserică unde cea mai mare parte a episcopilor nu
sunt slujitori ai evangheliei, ci sunt ataşaţi de bunurile bisericeşti, ducând
o viaţă de aristocratici mondeni, fără să se intereseze de turma lui Cristos?
Şi câţi preoţi nu sunt din acelaşi material şi câţi alţii sunt atât de
ignoranţi, încât nu sunt capabili să înveţe pe alţii nici măcar catehismul?”
Urmaşii reformei, în schimb, se
reînnoiau privind spre Bisericile de la început şi se angajau într-o viaţă
creştină mai severă. Nu era mai bine să aderi la ea, şi astfel, să-ţi asiguri
mântuirea?
În acest climat, în 1567, s-a
născut Francisc, fiu al domnului de Boisy din vechiul castel din Sales, un om
dintr-o bucată, credincios Bisericii Catolice conform cu tradiţia familiei sale
nobile şi a ducatului său. Francisc a fost educat creştineşte în ambientul
nobil al familiei sale. Când a sosit timpul să-şi lase casa pentru a urma
studiile superioare, ţinta a fost Parisul.
“Vreau să te iubesc acum”, şi
lumina l-a cuprins...
Aici, în mijlocul atâtor noutăţi
atrăgătoare, nu întotdeauna prea ortodoxe, tânărul din Savoia şi-i alege ca
maeştri ai săi pe iezuiţi. Aceştia, cunoscuţi deja pentru competenţa lor în
problema studiilor şi pentru comuniunea lor cu papa, l-au ajutat desigur să
înţeleagă că nu tot ceea ce strălucea în cultura profană şi în cea teologică
era aur.
Viaţa nu a curs însă aşa lin după
cum sperase. La 16 ani, el se află cufundat într-o discuţie, pe atunci foarte
vie, despre cei predestinaţi la infern. Un nor negru i-a acoperit sufletul şi
un pesimism profund i-a tăiat avântul pentru viaţă, aruncându-l în disperare.
Norocul său a fost că educaţia
primită în familie, într-un ambient senin şi optimist, l-a ajutat la luarea
unei decizii mature: “Dacă nu-l voi putea iubi pe Dumnezeu în veşnicie, – şi-a
spus el – vreau cel puţin să-l iubesc cu toată puterea mea, aici, pe pământ”.
Acest act eroic de voinţă i-a
fost confirmat printr-o mângâietoare lumină pe care a primit-o într-o zi când
se ruga înaintea imaginii sfintei Fecioare Maria. Experienţa luminii, făcută cu
acea ocazie, se află la baza personalităţii sale senine şi pline de voioşie, şi
care îi va permite să dezvolte o spiritualitate caracterizată de abandonarea la
voinţa plină de iubire a lui Dumnezeu.
O dată regăsită seninătatea,
Francisc nu a mai avut dubii în ceea ce priveşte credinţa şi s-a cufundat cu
totul în studiile sale. De la Paris, a mers la Padova, unde a fost laureat în
mod strălucit în jurisprudenţă. Reîntors în patrie, ducele l-a numit avocat al
senatului din Chambéry. I se deschidea în faţă o carieră strălucită, spre
satisfacţia familiei sale, dar el, văzând starea de abandonare în care trăiau,
înainte de toate, creştinii din regiunea Chablais, la 26 de ani, a primit hirotonirea
ca preot, punându-se la dispoziţia ducelui şi a episcopului pentru
reevanghelizarea ţinutului Savoiei.
Apostol în ţinutul său
Părinţii săi, cunoscând situaţia
religioasă dificilă a locului, s-au opus prin toate mijloacele ca nu cumva să-i
fie pusă în pericol integritatea. Francisc, cunoscut până în acel moment ca un
om blând şi ascultător, şi-a descoperit acum un alt aspect al caracterului său,
fermitatea, nelăsându-se impresionat de cei care voiau să-i strecoare teama în
faţa chemării lui Dumnezeu. Făcând apel la exemplul patronului său, sfântul
Francisc din Assisi, care, pentru a-l urma pe Cristos, n-a ezitat să abandoneze
casa părintească, şi-a urmat cu fermitate hotărârea.
În Savoia, regiunea Chablais
trecuse aproape în totalitate la calvinism, dar ducele nu se resemna. El avea
dreptul să facă respectat, chiar cu mijloace energice, principiul Cuius
regio eius religio, conform căruia fiecare trebuia să urmeze religia
propriului principe sau să plece de pe domeniile sale. Ca să nu se declanşase
un război religios, aşa cum s-a întâmplat în Franţa vecină, Francisc i-a expus
ducelui un plan diferit: în privinţa religiei, poporul nu se converteşte cu
forţa, ci prin convingere, instruindu-l cu perseverenţă, luminându-l cu răbdare
şi, mai presus de toate, arătându-i chipul plin de iubire al lui Dumnezeu. L-a
convins astfel pe duce să-l lase să lucreze liber, cerându-i numai să-l ajute
cu rugăciunea. Şi a fost ascultat.
S-a pus imediat pe treabă cu tot
zelul său tineresc, călătorind şi predicând în toate Bisericile, cu zestrea sa
intelectuală, cu cunoştinţele sale teologice şi cu figura sa blândă şi
convingătoare, dar ambientul ostil nu permitea ca oamenii să se adune pentru a
asculta un predicator catolic.
În faţa acestui prim insucces, el
nu s-a pierdut cu firea, dar a inventat un nou stil de evanghelizare: tipărea
predicile sale pe foi volante, folosindu-se de un limbaj simplu şi atrăgător,
şi le lipea pe la porţile caselor. Această formă de răspândire, care mai târziu
îi va merita titlul de patron al jurnaliştilor, în acei ani, a trezit mânia
adversarilor săi, care au încercat chiar să-i ia viaţa.
El, însă, nu s-a lăsat antrenat
în spirala violenţei şi mulţi, atraşi de cuvântul său simplu şi profund şi de
personalitatea sa blândă şi înţelegătoare, şi-au regăsit seninătatea în
credinţa părinţilor.
Episcop: “trăind pentru alţii”
Faima sa era deja cunoscută
tuturor celor din regiune şi chiar în afara ei, când episcopul de Geneva,
înaintând în vârstă, l-a voit coadiutor. Din acest motiv, a fost chemat la Roma
şi atunci a avut norocul să-l întâlnească pe Filip Neri, a cărui spiritualitate
se apropia atât de mult de a sa. Pentru Francisc, această întâlnire a fost
motiv de întărire şi încurajare. A acceptat episcopatul nu ca o onoare, ci ca o
misiune: “Ziua consacrării mele episcopale a fost aceea în care Dumnezeu m-a
sustras mie însumi şi m-a pus deoparte pentru sine; apoi m-a încredinţat
poporului, ca să spun aşa, m-a convertit: de la a trăi pentru mine la a trăi
pentru ei”.
Avea doar 32 de ani şi, după doi
ani, la moartea episcopului titular, se afla la conducerea diecezei cu scaunul
la Annecy.
Deşi absorbit de dificila
activitate pastorală, în special, de reînnoirea clerului şi de vizitarea
parohiilor, a continuat să scrie şi să conducă spiritual persoane excepţionale,
ca Maria a Întrupării, Vincenţiu de Paul şi Ioana Francisca de Chantal.
Cu Ioana de Chantal, sfântul a
cultivat o prietenie profundă, şi aşa a fondat Ordinul Vizitantinelor. Conform
planurilor lor, nu era vorba despre un ordin religios tradiţional, ci de un
grup de laice consacrate lui Dumnezeu în mijlocul lumii pentru a sluji cu multă
dăruire Biserica după nevoile ei actuale ale bărbaţilor şi femeilor. Totuşi,
timpurile nu erau pregătite pentru o asemenea inovaţie în câmpul feminin şi, la
urmă, acestea au trebuit să accepte ca fundaţia lor să devină un ordin religios
contemplativ.
O cale de sfinţenie pentru
toţi
De acum înainte, însă,
spiritualitatea pe care Francisc o elaborase pentru persoane din toate
grupurile sociale şi pentru numerosul grup de discipoli, bărbaţi şi femei,
clerici şi laici, care îl urmau, făcea trimitere la o sfinţenie ce se
realizează dincolo de zidurile mănăstirilor. El însuşi, în prefaţa operei sale,
Filotea, scria: “Aproape toţi cei care au tratat despre sfinţenie au
intenţionat să instruiască persoane retrase din angrenajul lumii, sau cel puţin
au învăţat o sfinţenie care conduce la o fugă de lume. Intenţia mea este, însă,
de a-i instrui pe cei care trăiesc în oraşe, în familie, la curte...“
Şi în capitolul al treilea al
primei părţi din aceeaşi carte, spune: “Albinele extrag mierea din flori fără
să le strivească, lăsându-le intacte şi proaspete, aşa cum le-au găsit.
Adevărata sfinţenie lucrează şi mai bine, deoarece nu numai că nu aduce nici un
prejudiciu nici unui tip de vocaţie şi de ocupaţie, ci, dimpotrivă, adaugă
acestora frumuseţe şi prestigiu... E o eroare, ba chiar o erezie, a voi să
excluzi exerciţiul sfinţeniei din ambientul militar, din prăvăliile
comercianţilor, din curţile principilor, din casele celor căsătoriţi... Oriunde
ne-am găsi, putem şi trebuie să aspirăm la viaţa desăvârşită”.
Francisc îşi încheia viaţa
pământească la 28 decembrie 1622, la Lyon, unde se dusese pentru un colocviu cu
Ioana de Chantal, şi, după doar treizeci şi trei de ani de la moarte, era
proclamat sfânt. Ca urmare a difuzării scrierilor sale şi pentru influenţa lor
în viaţa oamenilor, îi va fi atribuit şi titlul de învăţător al Bisericii.
Sărbătoarea sa se celebrează la 24 ianuarie, data la care trupul său a fost
mutat la Annecy.
(Enrico Pepe, Martiri şi sfinţi din calendarul roman, Sapientia, Iaşi 2007, p. 41-44).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu