Banul muncit

 

Trăia odată un om tare harnic, pe nume Petcu. Avea Petcu şi un fecior, care se numea Iliuţa. Căt era ziua de mare, Iliuţa nu ştia altceva să facă decât să doarmă. Într-o zi, Petcu l-a chemat pe Iliuţa şi i-a zis:
— De mâine să mergi la lucru şi să nu te întorci până nu ai săa caştigi un galben.
A plecat Iliuţa. S-a făcut că munceşte un timp. Apoi i-a cerut mamei sale un galben.
— Iată, tată, banul muncit!
Părintele a luat banul şi l-a aruncat în foc spunând:
— Acesta nu e ban câştigat de tine!
A plecat Iliuţa. Era trist că îşi necăjise părinţii. S-a apucat de muncă. Pe la sfârşitul lunii se întoarce acasă.
— Te uită, tata! zice Iliuţa, şi îi întinde un galben cu zimţii noi. Tata îl cântăreşte în palmă şi îl azvarle în foc.
— Nu, tată, începu să strige Iliuţa, nu-l arunca! E galben muncit!
Se repede cu mâinile în flăcări, se frige, dar scoate galbenul. Se luminează faţa tatalui.
— Vezi, Iliuţa? Aşa e banul muncit. Îl preţuieşti cu adevarat!

 

de Alexandru Mitru

 

O lecție superba de viața (de Lev Tolstoy) [poveste]

Lev Tolstoy (1828-1910)
de Jan Styka

 

Un bătrânel impovărat de ani s-a dus să locuiască împreuna cu fiul și cu nora lui, care aveau un băiețel de 4 ani. Mâinile bătrânului tremurau tot timpul, ochii îi erau încețosați, iar pașii împleticiți.

 

Întreaga familie mânca împreuna la masă, însă mâinile nesigure ale bătrânului și vederea lui tot mai slăbită îl puneau mereu în încurcătură – boabele de mazăre i se rostogoleau din lingură pe covor, când întindea mâna dupa cana cu lapte, jumatate din lapte se vărsa pe fața de masă. Fiul și nora se simteau tot mai iritați de neajutorarea lui. Până într-o zi când... „Trebuie să facem ceva cu bunicu', a spus fiul. M-am săturat să tot văd lapte vărsat pe masă, să tot calc pe boabe de mazăre și să tot aud cum plescăie și troscăie în farfurie!”

 

Așa că soțul și soția au pus o măsuță în colțul camerei, după ușa. Acolo bunicu' mânca singur, în timp ce întreaga familie se bucura în jurul mesei. Și pentru că bunicu' reușise să spargă vreo 2-3 farfurii, i-au cumpărat un blid de lemn.

 

Uneori, când se uitau în direcția bunicului, familia putea să vadă o lacrimă stingheră în ochii lui slabiți și triști – singur, după ușa, bunicu' își mânca bucățica de pâine muiată în lapte. Cu toate acestea, singurele cuvinte pe care fiul și nora le aveau pentru el erau de mustrare cănd îi cădea furculița pe covor sau când se mai vărsa din lapte pe masă. Băiețelul se uita când la bunicu', când la mămica și la tăticu' lui, fără să spuna un singur cuvânt...

 

Apoi, într-o seară, chiar înainte de cină, tatăl a observat că băiețelul meșterește ceva pe covor. S-a apropiat și a vazut că încearcă să cioplească o bucată de lemn. „Ce faci tu acolo”, l-a întrebat tatăl duios.

 

Băiețelul și-a ridicat ochii mari spre tăticul lui și i-a răspuns la fel de duios: „O, am treabă, vreau să fac un blid de lemn din care să mănânci tu și mami când cresc eu mare...” A zambit și s-a întors la „treaba” lui.

 

De data aceasta a fost rândul părinților să rămână fără cuvinte. O liniște apăsătoare s-a așternut în cameră. Și lacrimi mari și curate au început să le tremure în ochi, să li se rostogolească peste obrajii care de-acum luaseră culoarea sângelui vărsat pe crucea de la Calvar. Nici un cuvânt, deplină tăcere, dar amândoi știau prea bine ce au de făcut.

 

În seara aceea, soțul l-a luat pe bunic de mâna și l-a condus cu grijă la masa mare din centrul camerei. Bunicu' urma să mănânce la masă împreună cu întreaga familie - în seara aceea și în fiecare seară de-atunci înainte, până la sfârșitul zilelor lui. Și, dintr-un motiv sau altul, nici fiul și nici nora nu mai păreau să fie deranjați dacă se vărsa din lapte pe fața de masă sau dacă mai cădea câte-o furculița pe covor.

 

Copiii sunt ca niște radare extrem de sensibile. Ochii lor nu lasă nimic neobservat, urechile lor sunt întotdeauna pe recepție, iar mintea lor prelucrează neobosită mesajele pe care le recepționează.

 

 Ce seamănă omul, aceea va şi secera.

 

 [dupa o poveștire de Lev Tolstoi].

Cinci pâni [anecdotă]

 

Doi oameni, cunoscuţi unul cu altul, călătoreau odată, vara, pe un drum. Unul avea în traista sa trei pâni, şi celalalt două pâni. De la o vreme, fiindu-le foame, poposesc la umbra unei răchiţi pletoase, lângă o fântână cu ciutură, scoate fiecare pânile ce avea şi se pun să mănânce împreună, ca să aibă mai mare poftă de mâncare.

 

Tocmai când scoaseră pânile din traiste, iaca un al treile drumeţ, necunoscut, îi ajunge din urmă şi se opreşte lângă dânşii, dându-le ziua bună. Apoi se roagă să-i deie şi lui ceva de mâncare, căci e tare flămând şi n-are nimica merinde la dânsul, nici de unde cumpăra.

— Poftim, om bun, de-i ospăta împreună cu noi, ziseră cei doi drumeţi călătorului străin; căci mila Domnului! unde mănâncă doi mai poate mânca şi al treilea.

 

Călătorul străin, flămând cum era, nemaiaşteptând multă poftire, se aşază jos lângă cei doi, şi încep a mânca cu toţii pâne goală şi a be apă rece din fântână, căci altă udătură nu aveau. Şi mănâncă ei la un loc tustrei, şi mănâncă, până ce gătesc de mâncat toate cele cinci pâni, de parcă n-au mai fost.

 

După ce-au mântuit de mâncat, călătorul străin scoate cinci lei din pungă şi-i dă, din întâmplare, celui ce avusese trei pâni, zicând:

— Primiţi, vă rog, oameni buni, această mică mulţămită de la mine, pentru că mi-aţi dat demâncare la nevoie; veţi cinsti mai încolo câte un pahar de vin, sau veţi face cu banii ce veţi pofti. Nu sunt vrednic să vă mulţămesc de binele ce mi-aţi făcut, căci nu vedeam lumea înaintea ochilor de flămând ce eram.

 

Cei doi nu prea voiau să primească, dar, după multă stăruinţă din partea celui al treilea, au primit. De la o vreme, călătorul străin şi-a luat ziua bună de la cei doi şi apoi şi-a căutat de drum. Ceilalţi mai rămân oleacă sub răchită, la umbră, să odihnească bucatele. Şi, din vorbă în vorbă, cel ce avuse trei pâni dă doi lei celui cu două pâni, zicând:

— Ţine, frate, partea dumitale, şi fă ce vrei cu dânsa. Ai avut două pâni întregi, doi lei ţi se cuvin. Şi mie îmi opresc trei lei, fiindc-am avut trei pâni întregi, şi tot ca ale tale de mari, după cum ştii.

— Cum aşa?! zise celălalt cu dispreţ! pentru ce numai doi lei, şi nu doi şi jumătate, partea dreaptă ce ni se cuvine fiecăruia? Omul putea să nu ne deie nimic, şi atunci cum rămânea?

— Cum să rămâie? zise cel cu trei pâni; atunci aş fi avut eu pomană pentru partea ce mi se cuvine de la trei pâni, iar tu, de la două, şi pace bună. Acum, însă, noi am mâncat degeaba, şi banii pentru pâne îi avem în pungă cu prisos: eu trei lei şi tu doi lei, fiecare după numărul pânilor ce am avut. Mai dreaptă împărţeală decât aceasta nu cred că se mai poate nici la Dumnezeu sfântul...

— Ba nu, prietene, zice cel cu două pâni. Eu nu mă ţin că mi-ai făcut parte dreaptă. Haide să ne judecăm, şi cum a zice judecata, aşa să rămâie.

— Haide şi la judecată, zise celălalt, dacă nu te mulţămeşti. Cred că şi judecata are să-mi găsească dreptate, deşi nu m-am târât prin judecăţi de când sunt.

 

Şi aşa, pornesc ei la drum, cu hotărârea să se judece. Şi cum ajung într-un loc unde era judecătorie, se înfăţoşează înaintea judecătorului şi încep a spune împrejurarea din capăt, pe rând fiecare; cum a venit întâmplarea de au călătorit împreună, de au stat la masă împreună, câte pâni a avut fiecare, cum a mâncat drumeţul cel străin la masa lor, deopotrivă cu dânşii, cum le-a dat cinci lei drept mulţămită şi cum cel cu trei pâni a găsit cu cale să-i împartă.

 

Judecătorul, după ce-i ascultă pe amândoi cu luare aminte, zise celui cu două pâni:

— Şi nu eşti mulţămit cu împărţeala ce s-a făcut, omule?

— Nu, domnule judecător, zise nemulţămitul; noi n-am avut de gând să luăm plată de la drumeţul străin pentru mâncarea ce i-am dat; dar, dac-a venit întâmplarea de-aşa, apoi trebuie să împărţim drept în două ceea ce ne-a dăruit oaspetele nostru. Aşa cred eu că ar fi cu cale, când e vorba de dreptate.

— Dacă e vorba de dreptate, zise judecătorul, apoi fă bine de înapoieşte un leu istuialalt, care spui c-a avut trei pâni.

 

— De asta chiar mă cuprinde mirare, domnule judecător, zise nemulţămitul cu îndrăzneală. Eu am venit înaintea judecăţei să capăt dreptate, şi văd că dumneata, care ştii legile, mai rău mă acufunzi. De-a fi să fie tot aşa şi judecata dinaintea lui Dumnezeu, apoi vai de lume!

— Aşa ţi se pare dumitale, zise judecătorul liniştit, dar ia să vezi că nu-i aşa. Ai avut dumneata două pâni?

— Da, domnule judecător, două am avut.

— Tovarăşul dumitale, avut-a trei pâni?

— Da, domnule judecător, trei a avut.

— Udătură ceva avut-aţi vreunul?

— Nimic, domnule judecător, numai pâne goală şi apă răce din fântână, fie de sufletul cui a făcut-o acolo, în calea trecătorilor.

— Dinioarea, parcă singur mi-ai spus, zise judecătorul, că aţi mâncat toţi tot ca unul de mult; aşa este?

— Aşa este domnule judecător.

— Acum, ia să statornicim rânduiala următoare, ca să se poată şti hotărât care câtă pâne a mâncat. Să zicem că s-a tăiat fiecare pâne în câte trei bucăţi deopotrivă de mari; câte bucăţi ai fi avut dumneata, care spui că avuşi două pâni?

— Şese bucăţi aş fi avut, domnule judecător.

— Dar tovarăşul dumitale, care spui că avu trei pâni?

— Nouă bucăţi ar fi avut, domnule judecător.

— Acum, câte fac la un loc şese bucăţi şi cu nouă bucăţi?

— Cincisprezece bucăţi, domnule judecător.

— Câţi oameni aţi mâncat aceste cincisprezece bucăţi de pâne?

— Trei oameni, domnule judecător.

— Bun! Câte câte bucăţi vin de fiecare om?

— Câte cinci bucăţi, domnule judecător.

— Acum, ţii minte câte bucăţi ai fi avut dumneta?

— Şese bucăţi, domnule judecător.

— Dar de mâncat, câte ai mâncat dumneta?

— Cinci bucăţi, domnule judecător.

— Şi câte ţi-au mai rămas de întrecut?

— Numai o bucată, domnule judecător.

 

— Acum să stăm aici, în ceea ce te priveşte pe dumneta, şi să luăm pe istalalt la rând. Ţii minte câte bucăţi de pâne ar fi avut tovarăşul d-tale?

— Nouă bucăţi, domnule judecător.

— Şi câte a mâncat el de toate?

— Cinci bucăţi, ca şi mine, domnule judecător.

— Dar de întrecut, câte i-au mai rămas?

— Patru bucăţi, domnule judecător.

 

— Bun! Ia, acuş avem să ne înţelegem cât se poate de bine! Vra să zică, dumneta ai avut numai o bucată de întrecut, iar tovarăşul dumitale, patru bucăţi. Acum, o bucată de pâne rămasă de la dumneta şi cu patru bucăţi de la istalalt fac la un loc cinci bucăţi?

— Taman cinci, domnule judecător.

— Este adevărat că aceste bucăţi de pâne le-a mâncat oaspetele dumneavoastră, care spui că v-a dat cinci lei drept mulţămită?

— Adevărat este, domnule judecător.

— Aşadar, dumitale ţi se cuvine numai un leu, fiindcă numai o bucată de pâne ai avut de întrecut, şi aceasta ca şi cum ai fi avut-o de vânzare, deoarece aţi primit bani de la oaspetele dumneavoastră. Iar tovarăşul dumitale i se cuvin patru lei, fiindcă patru bucăţi de pâne a avut de întrecut. Acum, dară, fă bine de înapoieşte un leu tovarăşului dumitale. Şi dacă te crezi nedreptăţit, du-te şi la Dumnezeu, şi las' dacă ţi-a face şi el judecată mai dreaptă decât aceasta!

 

Cel cu două pâni, văzând că nu mai are încotro şovăi, înapoieşte un leu tovarăşului său, cam cu părere de rău, şi pleacă ruşinat.

Cel cu trei pâni însă, uimit de aşa judecată, mulţămeşte judecătorului şi apoi iese, zicând cu mirare:

— Dac-ar fi pretutindene tot asemenea judecători, ce nu iubesc a li cânta cucul din faţă, cei ce n-au dreptate n-ar mai năzui în veci şi-n pururea la judecată.

 

Corciogarii, porecliţi şi apărători, nemaiavând chip de traiu numai din minciuni, sau s-ar apuca de muncă, sau ar trebui, în toată viaţa lor, să tragă pe dracul de coadă...

 

Iar societatea bună ar rămâne nebântuită.

 

de Ion Creangă

 

(Anecdotă publicată prima oară în Convorbiri literare, nr. 12, 1 martie 1883. Textul de faţă a fost reprodus după volumul Ion Creangă, Poveşti şi povestiri, Editura "Minerva", Bucureşti, 1987; sursă:

http://www.neamt.ro/cmj/Creanga/Cinci_pani.html).

 

Omul – o fiinţă care povesteşte

De ce povestim?  

 

Domnul Cristos îi învăţa pe ucenicii săi prin parabole şi asemănări pe care ai săi le ascultau cu plăcere, deşi uneori se arătau dezamăgiţi căci ar fi aşteptat de la Învăţătorul lor ceva mai profund. Dar Învăţătorul era de neclintit. La obiecţiile lor le răspundea: „Încă nu aţi înţeles, dragii mei, că drumul cel mai scurt între om şi adevăr este povestirea?” Într-o altă zi le spune: „Nu dispreţuiţi povestirile. Oare nu se caută o monedă de aur cu o lumânare de doi bani? Tot aşa şi adevărul cel mai profund nu poate fi descoperit decât prin povestiri simple”.

 

 

Această anecdotă, povestită de Anthony de Mello este desigur o „povestire simplă” care exprima un „adevăr profund”. Asta o ştiu foarte bine cei care au misiunea de „a vorbi” copiilor şi tinerilor. Ascultătorii lor sunt distraţi şi neastâmpăraţi când e vorba de cuvinte şi raţionamente, dar cad într-o atenţie tăcută, atunci când educatorul „începe o povestire”. Totuşi a povesti nu e un truc uşor pentru a atrage atenţia copiilor ca apoi să poată fi surprinşi de o avalanşă de cuvinte „importante”. Copiii şi tinerii sunt cuceriţi de povestiri, pentru că acesta este un mijloc minunat de comunicare.

 

Omul – o fiinţă care povesteşte

 

 

Aceasta este experienţa de fiecare zi: bărbaţi şi femei se întrec în povestiri. Se povesteşte pe stradă, în localuri, în tren, etc. Peste tot se aud povestiri: adevărate sau false, nu importă. Ziarele şi cărţile povestesc oferind „lărgiri” ale existenţei. Se povesteşte mult în familie: întâmplările de la şcoală şi de la serviciu, întâlniri, ceea ce s-a văzut pe stradă. Programele transmise de televiziune sunt în special povestiri: seriale, comedii, desene animate. Chiar şi emisiunile de actualităţi şi documentare sunt alcătuite din povestiri, tocmai pentru a atrage atenţia.

 

Povestirea permite trăirea vieţii „împreună”, revenirea din emoţii, ajută în gândire, în judecăţi, în decizii. Povestirea cimentează grupul. „Îţi aminteşti de ziua când ai păţit asta... când ne povesteai ceea ce ai văzut?; a povesti şi a asculta, înseamnă a comunica”.

 

„Copilul, în timpul zilei, oboseşte pe adulţi prin tot felul de întrebări ce nu se mai termină. Întrebările vizează formarea conceptelor: „Ce este?” De la întrebări de tipul „Ce este?” se trece la întrebări de tipul „Dacă este...?”, care dezvoltă judecata. Seara, înainte de a adormi, copilul cere să i se spună vreo poveste. Poveşti cu spiriduşi ori tigri ce sfâşie lumea, lupi îmbrăcaţi ca bunicile şi uriaşi ce trăiesc în vârful vrejilor de fasole; poveşti care toate se desfăşoară odată, într-un loc îndepărtat, peste ţări şi mări, aici şi acum, în patul cald şi plăcut.

 

Povestiri despre timpuri înfricoşătoare şi evenimente groaznice înconjoară patul cu o barieră pe care spiritele nu o pot trece. Toate acestea permit copilului să afirme, chiar dacă în mod inconştient, ca acest„acum şi aici” este sigur, că nu este vulnerabil din partea forţelor necunoscute şi ostile. Într-un cuvânt, povestirile pe care le spunem copiilor noştri înainte de a adormi exorcizează necunoscutului, ca să se poată afirma despre cunoscut că este bun şi sigur.

 

În acelaşi timp ele cheamă la o explorare ulterioarăîntrucât sugerează ca realitatea, lumea de „aici şi acum” a copilului, nu reprezintă toate posibilităţile a ceea ce ar putea să se întâmple.

 

Povestirile omeneşti exprimă modul de fi în lume şi felul de a trăi în realitate cu ea, proprii autorilor lor” (cf. Navone I. - Cooper T., Narratori della parola, Piemme, 1986, p. 50).

 

Tocmai pentru aceasta psihologii inconştientului recurg tot mai mult la povestiri despre viaţă pentru a-i înţelege şi a-i vindeca pe pacienţii lor.

 

Îngrijirile psihoterapeutice încep în general cu prezentarea istoriei vieţii pacientului. Psihanaliza freudiană cere în mare parte ca pacientul să-şi povestească viaţa. Capacitatea de organizare a propriilor amintiri şi de a se experimenta pe sine ca subiect unic al unei povestiri continue, pe scurt capacitatea de a-ţi povesti viaţa, e o condiţie absolută de sănătate mintală.

 

Freud a definit basmul: „o scară ce coboară în măruntaiele pământului”.

 

„Puterea de modificare pe care basmul o are este tot timpul surprinzătoare: văd persoane care după ce pleacă de la pătuc, scutură capul cu neîncredere la tot ceea ce au putut să născocească, la uşurătatea fanteziei şi a jocului ei.Şi la felul în care, e incredibil, acel basm stupid povestit a reuşit sărezolve acea întrebare, să restabilească acel echilibru dând informaţii esenţiale”. Aceasta este mărturia unui psiholog M. Cristina Koch Candela într-o carte publicată la Milano în 1988.

 

 

(Bruno Ferrero, Tutte storie, Elle Di Ci, 1989; Bruno Ferrero, Povestiri – pentru cateheză, omilii şi ora de religie; trad. de pr. Anton Budău).

 

Poveste de Crăciun (de Dino Buzzati)




Nașterea lui Isus Cristos - Carl Heinrich Bloch

Vechiul palat al episcopilor este întunecat şi de formă ogivală, picurând salpetru din ziduri; să rămâi acolo pe timp de iarnă este un adevărat supliciu. Iar catedrala adiacentă este imensă; ca s-o vizitezi nu ţi-ar ajunge o viaţă şi are o asemenea alternanţă de capele şi sacristii încât, după secole de părăsire, unele au rămas încă neexplorate. Ce va face în seara de Crăciun – se întreabă lumea – uscăţivul arhiepiscop de unul singur, în timp ce oraşul este în sărbătoare? Cum poate învinge melancolia? Toţi au câte o mângâiere: copilul are un trenuleţ și o mascotă, surioara lui are o păpuşă, mama îi are pe copii în jurul ei, bolnavul are o noua speranţă, vârstnicul holtei are un coleg de trândăvie, arestatul are glasul unui vecin de celulă. Cum se va descurca arhiepiscopul? Zelosul părinte Valentino, secretar al excelenţei sale, surâdea când auzea lumea vorbind astfel. Arhiepiscopul îl are pe Dumnezeu în seara de Crăciun. Îngenuncheat singur singurel în mijlocul catedralei îngheţate şi goale, la prima vedere ar putea produce milă, dar dacă s-ar şti de fapt cum stau lucrurile! Nu este defel singur, nici nu-i este frig şi nici nu se simte părăsit. În seara de Crăciun Dumnezeu se pogoară în biserică, pentru arhiepiscop; navatele se umplu până la refuz cu el, în aşa fel încât uşile nu se mai pot închide; şi, deşi lipsesc sursele de încălzire, e aşa de cald înăuntru încât bătrânii şerpi albi din mormintele vechilor stareţi se trezesc şi încep să urce prin răsuflătoarele subteranelor, plecând capul cu respect de pe balustradele confesionalelor.

Aşa era în acea seara Domul; umplut până la refuz cu Dumnezeu. Şi cu toate că ştia că nu era treaba sa, părintele Valentino zăbovea cu multa plăcere ca să pregătească scăunelul de îngenuncheat al prelatului. Cu totul altceva decât pomi de Crăciun, curcani şi vin spumant! Asta da, seară de Craciun. Însă în timp ce îi treceau prin minte aceste gânduri, auzi bătând la una dintre uşi. “Cine bate la porţile Domului în seara de Crăciun? Nu s-au rugat îndeajuns? Ce frământare i-a cuprins?” se întreba părintele Valentino. Gândind astfel, se duse să deschidă și împreună cu o rafală de vânt intră un biet om îmbrăcat în zdrenţe.