Parabola lucrătorilor în vie.
Dumnezeu nu „știe” să facă matematică
Lecturi biblice: Isaia 55,6-9; Filipeni 1,20c-24.27a; Evanghelia Matei 20,1-16a; lecturi biblice
Omilie
Oamenii și instituțiile au căutat adesea să-l definească pe Dumnezeu, modelându-I după „chipul” lor. De-a lungul istoriei, Israel a făcut experența unui Dumnezeu existent și liber. Credința Vechiului și Noului Testament nutrește aceeași convingere. Mărturia pe care Isus o oferă despre Dumnezeu în evanghelii este aceea a unui Dumnezeu care ne eliberează din cercul închis al condiției istorice a momentului, pentru a ne deschide spre orizonturi ce sunt dincolo de percepțiile și limitările umane. Astăzi în Liturgia Cuvântului, gândurile lui Dumnezeu și judecățile sale sunt prezentate ca fiind inatingibile inteligenței umană și insuficiente pentru a le cuprinde. Prima lectură compară măreața gândurilor lui Dumnezeu cu înălțimile cerurilor: „gândurile mele nu sunt gândurile voastre şi căile voastre nu sunt căile mele […]; cât de înălţate sunt cerurile faţă de pământ, la fel de înălţate sunt căile mele faţă de căile voastre şi gândurile mele faţă de gândurile voastre” (Is 55,8-9). Evanghelia după Matei conține o parabolă în care „stăpânul”, aplicând o logică diferită de cea a bunului simț, îi derutează pe „angajații” din „via” sa în ziua răsplății: „Prietene, nu te nedreptăţesc. Oare nu ne-am înţeles cu un dinar? Ia ceea ce este al tău şi du-te! Eu vreau să dau acestuia din urmă ca şi ţie” (Mt 20,13-14). A doua lectură arată cum gândurile omului sunt „mișcate” de Duhul Sfânt și se distanțează semnificativ de orice logică comună: „să fie preamărit Cristos în trupul meu, fie prin viaţă, fie prin moarte, căci pentru mine a trăi este Cristos, iar a muri este un câştig” (Fil 1,20-21). Dumnezeu nu „știe” să facă matematică! Este o metaforă legată de limitele cunoașterii umane și divine.
În lectura întâia (Is 55,6-9), profetul Isaia – al Doilea-Isaia – spune: „căutaţi-l pe Domnul!” (v. 6). Este o chemare la convertire! În noaptea îngrozitoare a deportării, profetul – în capitolul final al cărții Mângâierea lui Israel [„mângâiați, mângâiați-l pe poporul meu” (Is 40,1)] – își invită compatrioții să-l caute pe Dumnezeu, adică să se convertească. Oamenii recurg la această logică: dacă Dumnezeu ar fi grijuliu și puternic, Ierusalimul nu ar fi fost distrus de păgâni și nu ne-am fi aflat în exil, într-o țară străină. Al Doilea-Isaia pare să ofteze. Profetul spune: „logica voastră este pur și simplu incapabilă să înțeleagă adevărul și veți continua să vă poticniți în întunericul soartei pe care voi înșivă ați adus-o; nu puteți înțelege, prin credință, adevărul proclamat de Dumnezeu prin profeți”. Mai expresiv: „gândurile mele nu sunt gândurile voastre şi căile voastre nu sunt căile mele […]; cât de înălţate sunt cerurile faţă de pământ, la fel de înălţate sunt căile mele faţă de căile voastre şi gândurile mele faţă de gândurile voastre” (v. 8-9). Chemarea la convertire devine impresionantă: căutați-l pe Domnul în timp ce el se lasă găsit, este aproape – „să se întoarcă la Domnul şi el se va îndura de ei, la Dumnezeul nostru, căci el este mărinimos în iertare” (v. 7). Trebuie să profităm în timp ce Dumnezeu este aproape, trece și se îndepărtează de noi. „Timeo Deum transeuntem” [în limba latină], spunea sfântul Augustin, adică „mă tem de Dumnezeu trece”. Apoi „gândurile mele nu sunt gândurile voastre şi căile voastre nu sunt căile mele” (v. 8), adică, chiar și atunci când nu înțelegem proiectul, gândurile și acțiunile Domnului, rămânem pierduți și neliniștiți, căcă trebuie să ne amintim că Dumnezeu este întotdeauna prezent, că el realizează planul său de mântuire și că el iartă păcatele cu generozitate.
Scrisoarea către Filipeni este scrisă de Paul ca prizonier în Roma (Fil 1,20c-24.27a). Epafrodit și Timotei îi aduc vești despre noile situații din comunitatea din Filipi. În această scrisoare îi încurajează în suferințe și persecuții din partea păgânilor și a iudeilor care negau autoritatea sa și ne arată că singura sa „pasiune” – iubire foarte puternică – este Isus: „să fie preamărit Cristos în trupul meu, fie prin viaţă, fie prin moarte, căci pentru mine a trăi este Cristos, iar a muri este un câştig” (v. 20-21). Domnul este în viața lui Paul. Când cineva este îndrăgostit și nebun după Cristos, așa cum era apostolul, atunci totul devine un câștig. Paul în închisoare privește cu seriozitate la moarte. Ce este mai valoros: să mori pentru a fi cu Cristos sau să continui să trăiești pentru a anunța evanghelia? Apostolul a făcut deja alegerea: nevoia de a evangheliza învige în preferințele sale, dar un strigăt iese din inima sa ce îi dezvăluie întregul secret: „pentru mine a trăi este Cristos!” Întăriți de această decizie, Paul îi îndeamnă pe filipeni să continue să trăiască și să mărturisească cu curaj evanghelia: ‘comportați-vă ca cetățeni vrednici de evanghelie’, adică „cuvântul” trebuie să pătrundă și să „îmbibe” întreaga viață socială.
Parabola „lucrătorilor din vie” prezintă o problemă dificilă ce caracterizează creștinismul de astăzi fiind recunoscut printr-un semn care distinge: sunt două grupuri de credincioși care concurau la primatul chemării și privilegiul de a fi primii înaintea altora. Nu este greu să-i recunoști pe primii lucrători trimiși să lucreze în vie, adică creștinii evrei – e grupul care în biserica lui Matei trebuie să fi fost nu doar numeros, ci și puternic din punct de vedere cultural și religios. Dumnezeu nu și-a renegat niciodată poporul și alianța pe care a stabilit cu evreii [afirmă Paul către romani (cf. Rom 11,29)]. Această conștientizare trebuie să fi fost un izvor de mândrie pentru creștinii proveniți din iudaism. Evanghelia după Matei (Mt 20,1-16a) prezintă un alt grup format atât din Israel [ce nu era cea mai reprezentativă, deoarece era compusă din vameși, păcătoși publici, prostituate], cât și din păgâni ce nu aparțineau poporului ales. Lucrătorii din parabolă, angajați în ultimul moment pentru a lucra în via Domnului, amintesc de aceste categorii de oameni care intraseră și ei în Biserica lui Cristos, dar nu fuseseră primiți cu brațele deschise de grupul care respectă cu strictețe – cel „ortodox”. Învățătura parabolei – „Prietene, nu te nedreptăţesc. Oare nu ne-am înţeles cu un dinar? Ia ceea ce este al tău şi du-te! Eu vreau să dau acestuia din urmă ca şi ţie” (v. 13-14) – răstoarnă convențiile și ierarhiile stabilite. Conform dreptății umane, exprimarea protestului motivat și a învinovățirii pentru o nedreptate suferită pe care primii lucrători o adresează stăpânului par impecabile: „cei din urmă au lucrat doar un ceas și i-ai făcut egali cu noi, care am purtat povara zilei și arșița!” Într-adevăr, nu este nici logic și nici just să-i plătim pe cei din urmă la fel ca pe cei dintâi. Dar șocul pe care parabola încearcă să-l provoace constă tocmai în răsturnarea criteriului logicii retributive [do ut des – în latină; e o formulă din dreptul roman referitoare la echivalența prestațiilor în cazul schimbului; în sens larg, serviciu contra serviciu]. Toți – fără excepție – am fost făcuți „obiect” al generozității lui Dumnezeu care ne-a chemat. Meritocrația nu aparține limbajul iubirii, ci al salariului. Înaintea lui Dumnezeu, care i-a ales pe toți, pur și simplu gratuit, nu există mari și mici, primi și ultimi, merituoși și nedemni... Fiecare este chemat să se implice și să răspundă la situația și starea de viață în care se află. Restul este har! Dumnezeu nu „știe” să facă matematică!...

Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu