Lecturi biblice: Înţelepciune 6,12-16; 1Tesaloniceni 4,13-18; Evanghelia Matei 25,1-13; lecturi biblice
Omilie
Liturgia Cuvântului prezintă întâlnirea dintre creștin și Dumnezeu sub imaginea întâlnirii dintre mire și mireasă. Verbul care leagă textele biblice este „a căuta”, „a porni la drum”, „a ieși să-l întâlnești” așteptând. Lecturile acestei duminici prezintă căutarea Domnului ca o caracteristică esențială a credinciosului. Imaginea Vechiului Testament este aceea a înțelepciunii care „umblă căutându-i pe cei vrednici de ea, li se face văzută cu bunăvoinţă pe căi şi în orice gând le iese în întâmpinare” (Înț 6,16). Necesită un anumit grad de adeziune umană la valorile „împărăției lui Dumnezeu”. Suntem în ultimele duminici ale anului liturgic. Cuvântul Domnului ne invită să fim pregătiți pentru venirea lui Isus de la sfârșitul lumii. Dumnezeu va veni cu siguranță și îi va primi la ospățul nunții doar pe cei care l-au așteptat cu candelele aprinse, așa spune parabola celor zece tinere care veghează, așteptându-l pe mire: „Iată mirele! Ieşiţi-i în întâmpinare!” (Mt 25,6). În lectura a doua, sfântul Paul le spune tesalonicenilor, care așteaptă cu nerăbdare sfârșitul timpurilor, cuvinte de mângâiere, fondate pe învierea lui Isus: „însuşi Domnul […] va coborî din ceruri şi cei morţi în Cristos vor învia […] ca să-l întâmpinăm pe Domnul […] astfel, vom fi cu Domnul pentru totdeauna” (1Tes 4,16.17). Este chemarea la întâlnirea cu Isus pentru a trăi veșnic cu el. E speranța noastră!
În prima lectură (Înț 6,12-16), este dezvăluită voința și intențiile lui Dumnezeu: „înţelepciunea este strălucitoare şi incoruptibilă; uşor de contemplat de către cei care o iubesc şi este găsită de către cei care o caută” (v. 12). Este izvorul oricărei științe și cunoașteri. Înțelepciunea tinde să se identifice cu toată revelația lui Dumnezeu din creație și din istoria lui Israel. Se oferă să ne călăuzească pe căile fericirii, să ne orienteze viața și să o împlinească. Prin mijlocul ei, învățăm să descifrăm și să citim existența noastră. Dumnezeu nu așteaptă ca omul să vină la el: însăși înțelepciunea este prima care se îndreaptă spre om. Înțelepciunea așteaptă ca oamenii să-iși deschidă inimilor lor. Autorul sacru vrea să ne dea gustul și dorința după această înțelepciune. În fiecare dimineață, ea este aici, discretă, delicată, oferindu-și serviciile sale în favoarea altora cu afecțiune și respect, „așezată” la poarta inimii, precum Isus: „stau la uşă şi bat; dacă cineva ascultă glasul meu şi-mi deschide uşa, voi intra la el şi voi sta la masă cu el şi el cu mine” (Ap 3,20), spune Apocalipsul. Dacă o primim cu brațele deschise, dacă o ascultăm, totul se luminează la zâmbetul de pe fața ei. „A reflecta la ea este desăvârşirea priceperii, iar cel care veghează prin ea va fi îndată fără griji” (v. 15), căci ea găsește bucuria, curând.
Creștinii din Tesalonic credeau că întoarcerea triumfală a lui Isus era iminentă. În tulburarea lor este soarta decedaților: ce se întâmplă cu ei? ce loc vor avea în evenimentul care se apropie? – e biruința escatologică a lui Cristos. În a doua lectură (1Tes 4,13-18), credincioșii obiectau: frații decedați ar fi excluși din procesiune victorioasă? Nu trebuie să uite niciodată că învierea lui Cristos determină destinul creștinilor. Apostolul vrea să-i lumineze cu câteva cuvinte de mângâiere: nu continuați să vă întristați ca cei care nu au speranță; riscați să cădeți din nou în păgânism. Paul face apel la credință: „căci dacă noi credem că Isus a murit şi a înviat, la fel, prin Isus, Dumnezeu îi va aduce pe cei adormiţi împreună cu el” (v. 14). Dumnezeu Tatăl, care l-a înviat pe Isus din morți, îi va învia și pe cei morții care au murit în Isus: „vom fi cu Domnul pentru totdeauna” (v. 17). Exact așa spune Paul: la sunetul trâmbiței lui Dumnezeu, ce a însoțit și a anunțat manifestare Domnului, va coborî din cer Cristos. Atunci îl vom întâlni pe Isus și vom fi cu Domnul în toată veșnicia. Este trecerea celor morți la comuniunea bucuroasă cu Isus și cu Dumnezeu: este învierea ce este adevărul și cel mai mângâietor anunț din întregul Nou Testament.
Parabola celor zece fecioare, prezentată astăzi în Evanghelia după Matei (Mt 25,1-13), este o reflecție asupra timpului, așteptării și responsabilității personale. În spatele scenei nunți și a zece tinere care așteaptă mirele, Isus pune o întrebare decisivă: cum ne putem menține credința atunci când așteptarea se prelungește și ceea ce speram că este aproape pare să se îndepărteze? Imaginea aparține vieții timpului său. Nunțile puteau dura până seara și noaptea târziu, însoțite de șiruri lungi de oameni cu făclii, iar mirele putea sosi după o lungă așteptare. Matei transformă scenă într-o parabolă: mirele este Cristos, ospățul amintește de plinătatea „împărăției lui Dumnezeu”, iar cele zece fecioare îi reprezintă pe cei care îl așteaptă pe Domnul. Punctul central nu este sosirea mirelui, ci ceea ce se întâmplă în timpul așteptării. Toți așteaptă, toți poartă o lampă, ajung să adoarmă cu toții. Diferența devine evidentă când sosește mirele: cinci fecioare au adus cu ele o rezervă de untdelemn, alte cinci nu. Înțelepciunea nu constă în a nu cunoaște oboseala, ci în a fi pregătit pentru momentul hotărâtor. Vigilența creștină nu este o tensiune constantă, ci capacitatea de a trăi responsabil prezentul. Fiecare așteptare prelungită pune la încercare ce am construit. Este ușor să fim fideli atunci când punctul de sosire pare aproape; dar este mai dificil să perseverăm atunci când rezultatul întârzie, când rugăciunea pare fără răspuns, iar viața, de zi cu zi, nu oferă nici o confirmare imediată. Tocmai atunci apare credința: nu în momente intense, ci în viața de zi cu zi, când continuăm să alegem binele fără să știm când vor sosi roadele. Așadar, uleiul reprezintă o credință alimentată în timp cu rugăciune, perseverența sau statornicie în atitudini și tenacitatea iubirii, în iertare și responsabilitate în lucruri mici. Nu meritele cu care să obțină mântuirea, ci o viață în care evanghelia a devenit alegere. O candelă fără ulei poate fi frumoasă, dar nu luminează; în mod similar, o credință doar declarată riscă să nu ne orienteze cu adevărat viața.
„Vegheaţi, aşadar, pentru că nu ştiţi nici ziua, nici ceasul!” (v. 13). Moartea ne pune în fața porții „împărăției lui Dumnezeu”, căci este fidelitatea din toată viața, adică perseverența care este cheia intrării la ospățul de nuntă al Mielului: este cer nou și un pământ nou, Ierusalimul ceresc (cf. Ap 21,1-27). Ceasul sosirii lui nu este neapărat al nostru, deoarce „împărăția lui Dumnezeu” este un har divin, o surpriză încântătoare: e misterului iubirii Domnului. Este credința care așteaptă!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu