sâmbătă, 31 martie 2012

Duminica Floriilor (B): În abisul tăcerii lui Dumnezeu

Mc 14,1-15-47
Putem defini Ghetsemani ca pătimirea interioară a lui Mesia: episoadele succesive povestesc ceea ce i-au făcut oamenii lui Isus, ne este descoperit ceea ce a simţit el în sufletul său. În prima parte a povestirii este dominantă o mişcare de separare: Isus se separă de ucenici, apoi de cei trei discipoli predilecţi, în sfârşit rămâne singur. Cu aceasta se scoate în evidenţă singurătatea lui Isus: în încercare el este singur în faţa Tatălui. Îl invocă, dar şi Tatăl pare să rămână în tăcere. Isus caută compania discipolilor, dar ei dorm. Isus este într-adevăr singur.
Dar punctul central al episodului este rugăciunea lui Isus către Tatăl, care exprimă un fel de sfâşiere interioară. Dincolo de toate există un punct tare: conştiinţa propriului raport filial cu Dumnezeu: „Abba”, tăticule. Este o conştiinţă care nu se micşorează niciodată, nici chiar în încercare. Şi tocmai aici se naşte implorarea: „Totul este posibil pentru tine. Îndepărtează de la mine acest potir”. Dacă Dumnezeu este Tată şi poate totul, de ce nu îl scoate din încercare? Aceasta este întrebarea spontană a omului, şi a omului-Isus. Dar după implorare, iată încrederea reînnoită, abandonarea fără rezerve: „Însă nu ceea ce vreau eu, dar ceea ce vrei tu”. Şi dacă la începutul episodului ne este descris un Isus plin de nelinişte şi de teamă, la sfârşit – după rugăciune – ne este descris un Isus care şi-a regăsit seninătatea şi tăria. „Ridicaţi-vă, să mergem, cel care mă trădează este aproape”. Tatăl nu l-a scutit pe Isus de cruce, dar l-a ajutat să o traverseze. Tăcerea lui Dumnezeu este un mod diferit de a vorbi.
În scena cu vorbele de ocară, lui Isus îi este negată dubla sa identitate. Negat în acea logică de dăruire care a condus toată viaţa sa: dăruire care aici este răsturnată, neînţeleasă şi se întoarce împotriva lui: „Pe alţii i-a salvat, nu se poate salva pe sine însuşi”. Şi este negat în originea sa, în mesianitatea sa şi în filiaţiunea sa, în comuniunea sa cu Dumnezeu: „Mesia să se coboare de pe cruce şi vom crede în el”. În faţa lui Isus – dacă privim scena din punctul de vedere al celor prezenţi – se observă două tipuri de credinţă, iar Isus pe cruce este cel care le separă: pe de o parte, credinţa celui care pretinde ca Mesia să renunţe la cruce şi să facă minuni (trecătorii, cărturarii şi preoţii); pe de altă parte, credinţa celui care, asemenea centurionului, surprinde divinitatea lui Isus tocmai pe cruce: „Văzându-l murind în acel fel a spus: acesta este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu”. Pe cruce este cunoscut cu adevărat cine este Isus şi în ce sens el este Mesia şi Fiu. Ciudat, dar după Marcu adevăratul om credincios este un centurion păgân. (don Bruno Maggioni, trad. pr. dr. Isidor Chinez).

Sâmbătă - V PM

Ez 37,21-28; Ier 31,10-13; In 11,45-56

Liturgia de astăzi este centrată pe tema unităţii. „Domnul adună poporul său” este refrenul psalmului responsorial; „Iată, eu îi voi scoate pe fiii lui Israel din mijlocul popoarelor la care s-au dus, îi voi aduna din toate părţile şi-i voi aduce înapoi în ţara lor. Voi face din ei un singur popor… ”, spune Ezechiel în momentul dispersării, în captivitate; „Isus trebuia să moară… pentru a reuni fiii lui Dumnezeu, care erau împrăştiaţi”, citim în evanghelie.
Pentru a ajunge la această unitate, lecturile de astăzi ne prezintă două politici posibile. Există politica umană a iudeilor care, temându-se de succesul lui Isus, vor să-l omoare, pentru că: „Dacă-l lăsăm aşa, toţi vor crede în el şi vor veni romanii şi ne vor distruge atât templul, cât şi neamul”. Scopul pare excelent, dar violenţa împotriva unui om nevinovat va fi tocmai cauza distrugerii care se voia evitată: vor veni romanii şi vor distruge templul.

Şi există politica lui Dumnezeu, aceea pe care Caiafa o exprimă fără să-şi dea seama: „E mai bine să moară un singur om pentru popor”. Dumnezeu realizează unitatea trimiţându-l pe Fiul său să moară pentru noi şi stabileşte pentru totdeauna prezenţa sa între oameni în Isus, adevăratul templu.

Suntem dispersaţi, suntem dezbinaţi, nu numai între noi, dar chiar şi în noi, şi Dumnezeu împlineşte încontinuu opera sa creând unitatea care a fost dorinţa sa dintotdeauna. Pentru aceasta, Isus a murit şi a înviat; pentru aceasta, şi noi trebuie să acceptăm să murim pentru orice răzvrătire interioară, pentru orice infidelitate: „Îi voi elibera de orice infidelitate,… îi voi purifica,… şi ei vor împlini poruncile mele”.

Acesta este secretul unităţii: să fii cu adevărat docil faţă de Dumnezeu cu toată fiinţa. Atunci, spune Domnul, „ei vor fi poporul meu,… locuinţa mea va fi între ei… voi pune lăcaşul meu cel sfânt în mijlocul lor pentru totdeauna”.

Moartea învinge moartea şi dincolo de moarte găsim perfecta unire în iubirea lui Dumnezeu.

Să-i cerem sfintei Fecioare să pună în noi această iubire care realizează unitatea în noi şi între noi. (A. Vanhoye, Pâinea zinică a cuvântului).

vineri, 30 martie 2012

Vineri - V PM

Ier 20,10-13; Ps 17; In 10,31-42

Prima lectură ne ajută să cunoaştem sentimentele lui Isus şi să înţelegem marea victorie pe care el a repurtat-o în patima sa. Citim un text care ne ajută să cunoaştem sentimentele lui Isaia într-o situaţie similară. Ieremia simte apăsând asupra lui greutatea ostilităţii mulţimii, când mai nimeni nu e cu el, după ce a anunţat pedeapsa lui Dumnezeu: „Chiar prietenii mei pândesc să vadă dacă mă clatin… Vom pune mâna pe el şi ne vom răzbuna pe el”. Şi el face efortul renunţării la tentaţia de a se salva singur, cu propriile mijloace: „Doamne, Dumnezeul oştirilor, care judeci cu dreptate, care pătrunzi rărunchii şi inimile… ţie ţi-am încredinţat cauza mea!” Este deja o victorie dificilă abandonarea deciziei în mâinile lui Dumnezeu. Totuşi, Ieremia nu renunţă la răzbunare, deşi o lasă lui Dumnezeu: „Doamne,… fă-mă să văd răzbunarea ta împotriva lor!” Dumnezeu este drept, şi trebuie să restabilească dreptatea, de aceea, eu îi las lui răzbunarea asupra duşmanilor mei şi îi cer să o pot vedea. Este o reacţie naturală, dar e frumos să vedem că Ieremia se încredinţează lui Dumnezeu: este primul pas. Şi este un pas pe care ar trebui şi noi să-l realizăm când avem impresia, cel puţin când aceasta corespunde adevărului, că alţii nu sunt drepţi cu noi, că ne neglijează, că nu ne dau ceea ce aşteptăm de la ei.

Însă e doar primul pas, e numai începutul convertirii inimii. Isus a mers mai departe. În patima sa, nu ascultăm niciodată cuvinte asemănătoare celor ale lui Ieremia. El ştie că Dumnezeu va restabili dreptatea, că Dumnezeu va pedepsi poporul şi o spune de multe ori în evanghelie, pentru că Dumnezeu nu poate lăsa ca răul să triumfe. Dar o spune cu o strângere de inimă, o spune plângând cu privire la distrugerea Ierusalimului, cetatea sa pe care el de atâtea ori a încercat să o convertească şi care n-a voit şi n-a cunoscut ziua venirii lui (cf. Lc 13,34).

Şi în momentul răstignirii, Isus nu-i cere lui Dumnezeu să pregătească răzbunarea asupra ucigaşilor săi: „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!” (Lc 23,34).

Iată inima lui Isus, o inimă care a obţinut victoria definitivă asupra răului, slujindu-se de toate suferinţele pentru a exprima iubirea cea mai mare. „Dumnezeu şi-a arătat iubirea faţă de noi pentru că, pe când eram încă păcătoşi, Cristos a murit pentru noi” (Rom 5,8).

În evanghelie există un alt lucru foarte important. „Dacă nu săvârşesc faptele Tatălui meu – spune Isus – să nu mă credeţi; dar dacă le săvârşesc, chiar dacă nu mă credeţi pe mine, credeţi în aceste fapte ca să ajungeţi să cunoaşteţi că Tatăl este în mine şi eu sunt în Tatăl”. Este o revelaţie nu numai prin intermediul cuvintelor, ci şi prin fapte. Cât de frumos ar fi ca şi noi să putem spune acelaşi lucru, şi să o spunem cu viaţa noastră! Ar trebui să arătăm unirea noastră cu Dumnezeu în activităţile noastre, în modul nostru de a acţiona în toate circumstanţele dificile, în toată viaţa noastră. Ar trebui, deci, asemenea lui Isus, şi în Isus, să prezentăm lumii faptele noastre ca o lumină care arată iubirea lui Cristos care vrea să se difuzeze în tot universul. (A. Vanhoye, Pâinea zinică a cuvântului).

joi, 29 martie 2012

Joi - V PM

Gen 17,3-9; Ps 104; In 8,51-59

„Abraham, tatăl vostru, a tresăltat de bucurie în speranţa că va vedea ziua mea; a văzut-o şi s-a bucurat”. Şi noi suntem chemaţi, în acest timp al patimii şi al Paştelui, să vedem ziua lui Isus şi să ne bucurăm. Ce înseamnă acest lucru: „Abraham, tatăl vostru, a tresăltat în speranţa că va vedea ziua mea?”

Ziua lui Cristos este ziua învierii şi Abraham a văzut-o, evident, ca prefigurare, adică participând la evenimentele care făceau să se întrevadă planul divin de înviere al lui Cristos.

Sunt două evenimente în care Abraham a văzut, în special, învierea lui Cristos: naşterea lui Isaac şi sacrificiul lui Isaac.

Deja naşterea lui Isaac este prezentată de sfântul Paul ca o victorie asupra morţii. „(Abraham) nu a profeţit prin credinţă – scrie sfântul Paul – văzând deja ca mort trupul său şi al Sarei”. El a crezut în Dumnezeu care învie morţii, şi astfel, s-a născut Isaac, pentru credinţa lui Abraham în promisiunea lui Dumnezeu, o credinţă capabilă să învingă moartea. Este, pentru Abraham, o experienţă a învierii, şi el „s-a bucurat”.

Spunând „s-a bucurat”, Isus face aluzie la numele însuşi al lui Isaac, care în ebraică înseamnă: „El a râs”. În tradiţiile care îl privesc pe Isaac sunt frecvente aluziile la această semnificaţie.

Abraham, deci, prin credinţa sa, a participat la victoria lui Cristos asupra morţii şi s-a bucurat de aceasta.

Al doilea eveniment în care Abraham a văzut anticipat anunţul învierii este cel cunoscut ca fiind jertfa lui Isaac, care a fost încă o victorie asupra morţii. Abraham îşi oferă propriul fiu, acel fiu prin care Dumnezeu îi promisese să-l binecuvânteze pe Abraham şi toate popoarele. Dacă Isaac moare, promisiunea lui Dumnezeu este deşartă, pare anulată. Dar Abraham are credinţă că Dumnezeu va găsi modul prin care va găsi victima pentru sacrificiu, fără ca ea să aducă cu sine moartea lui Isaac. Şi Isaac coboară viu de pe munte. A fost, într-un oarecare sens, jertfit şi a rămas viu, devenind figura învierii lui Cristos.

Evident, este o prefigurare imperfectă, ca toate prefigurările, Isaac nu a învins realmente moartea, pentru că nu a fost realmente sacrificat. Dar Abraham în acest eveniment a putut vedea deja ziua sacrificiului real al lui Cristos, premisă a învierii la o viaţă mai frumoasă şi perfectă: a văzut-o şi s-a bucurat. Şi ca recompensă pentru credinţa sa, Dumnezeu îşi reînnoieşte promisiunea fecundităţii, a Ţării promise, a moştenirii veşnice.

Şi noi suntem chemaţi să trăim în credinţa în învierea lui Cristos, să învingem mereu puterea morţii şi să ne bucurăm pentru că victoria lui Cristos va deveni victoria noastră. Acesta este adevărul în ceea ce priveşte însăşi moartea noastră, anume că încă de pe acum putem fi învingători oferind-o ca o participare la moartea lui Isus. Dar mai mult, este adevărat pentru fiecare zi din viaţa noastră, în care putem să fim victorioşi asupra puterilor morţii, adică asupra a tot ceea ce ne conduce la tristeţe, la pesimism, la descurajare, cu alte cuvinte, asupra a tot ceea ce ne poate face să capitulăm în faţa dificultăţilor.

E necesar, asemenea lui Abraham, să avem credinţă în înviere. Nici o dificultate nu a fost mai mare decât crucea lui Cristos, şi el a învins: „Aveţi încredere, eu am învins lumea” (In 15,33). Să cerem să avem întotdeauna înaintea ochilor noştri această victorie a lui Cristos, să avem prezentă învierea sa, să ne bucurăm de ea acum, pentru a ne putea bucura şi atunci când vom fi părtaşi la ea. (A. Vanhoye, Pâinea zinică a cuvântului).

miercuri, 28 martie 2012

28 martie 1985 murea pictorul Marc Chagall


Misterul Pascal
Era născut la Vitebsk în 7 iulie 1887. Numele său adevărat era ebraic, Moishe Segal, acela rusificat Mark Zacharovič Šagalov, de unde Chagall. Stilul său de pictură este considerat ca deosebit de original și poetic, sub influența fanteziei și al melancoliei, și strâns legat de cultura ebraică. Ea reprezintă o temă care revine permanent în creația sa, la fel ca și orașul provincial bielorus Vitebsk, în care artistul și-a petrecut copilăria.

Copilul este primul născut al familiei Zachar și Faiga Segal, evrei hasidici de limbă idiș. Părinții lui Chagall sunt oameni săraci și foarte credincioși. Viața de familie se desfășoară în ritmul sărbătorilor religioase în cartierul destinat de autoritățile țariste evreilor. Părinții sunt analfabeți, dar fiul învață să scrie, să citească și să cânte la vioară. Primele cunoștințe le primește la școala evreiască, apoi va urma o școală laică. Dorește să devină pictor, la început însă lucrează ca ucenic la un fotograf (1906), dar reușește să meargă timp de două luni în atelierul lui Iehuda Pen, de la care primește primele lecții de pictură. Înfruntând multe greutăți, în anul următor pleacă la St. Petersburg, unde în 1907 devine elevul lui Nicolai Roerich, director al Academiei de Arte Frumoase.

În anul 1910 ia parte la expoziția colectivă organizată de Școală. Se hotărăște să plece în Franța. În acest timp se logodește cu Bella Rosenfeld, care îl va aștepta la Vitebsk vreme de patru ani. Se vor căsători în anul 1915.

Rabin rugându-se
Ajuns la Paris, artistul își adaptează numele limbii franceze. La început locuiește în cartierul Montparnasse, unde existau aproximativ o sută de ateliere de pictură. Chagall trăiește în sărăcie. Noaptea pictează pe pânze improvizate din fețe de masă, cearșafuri sau cămăși de noapte, ziua continuă să studieze. Cu sprijinul pictorului Robert Delaunay, lucrările lui Chagall sunt primite la Salonul de Toamnă (1912).

În anii 1913 și 1914 își expune la Berlin tablourile pictate la Paris. În 1914 își vizitează familia în Vitebsk și, surprins de izbucnirea războiului, va rămâne în Rusia timp de opt ani.

În primul an de război, lucrează ca funcționar de stat în St. Petersburg. Se apropie anul 1917, care aduce cu sine revoluția și războiul civil. În Rusia sovietică, evreii vor deveni în sfârșit cetățeni cu drepturi depline. Când în anul 1914 se întoarce în orașul natal, Chagall își regăsește cu emoție rădăcinile în folclorul și cultura evreiască, care cunoștea în acea vreme o adevărată renaștere. Etnografii evrei adună povești și legende care fuseseră până atunci păstrate numai prin viu grai. Această tradiție națională neobișnuit de bogată reprezintă o completare a textelor cărților sfinte Tora și Talmudul.

Crucificarea în alb
 În anul 1918, Chagall primește funcția de comisar al artelor frumoase în Vitebsk. În ianuarie 1919, inaugurează școala de arte frumoase din Vitebsk și muzeul municipal. Această euforie este totuși de scurtă durată. În "Atelierul Liber" înființat de el, Chagall ajunge în conflict cu pictorul Kazimir Malevici, leader al artei avangardiste. Forțat să-și dea demisia, părăsește orașul Vitebsk în mai 1920 și se mută la Moscova. Aici pictează decoruri teatrale și realizează totodată decorațiile pereților Teatrului Evreiesc. Totuși, picturile sale nu încap în tiparele esteticii impuse de revoluție. În anul 1922, fără să mai aștepte ca situația să devină disperată, Chagall se hotărăște să emigreze.

Prima etapă din viața lui Chagall ca exilat se desfășoară la Berlin, oraș în care și-au găsit deja refugiul mulți emigranți ruși. În anul 1923, Chagall părăsește Germania îndreptându-se spre Franța. Are câteva expoziții, printre altele la New York (1926). Ambroise Vollard, proprietarul unei galerii și editor de gravuri, îi comandă ilustrații pentru Suflete moarte de Gogol; mai ilustrează și alte cărți, Fabulele lui La Fontaine și Biblia. Situația materială a pictorului se îmbunătățește, călătorește în Palestina, Olanda, Spania și Italia. Se înmulțesc însă semnele amenințătoare ce prevestesc apropierea unui nou război mondial. În anul 1937, unele din operele sale ajung la expoziția de "artă degenerată" (Entartete Kunst), organizată la München de naziști. După izbucnirea războiului în 1939, se mută cu familia în sudul Franței. În cele din urmă, în anul 1941, familia Chagall pleacă la New York. În septembrie 1944, soția sa Bella moare în urma unei infecții. În America, pe lângă tablouri, artistul creează și scenografii pentru spectacolele de balet Aleko de Ceaikovski și Pasărea de foc de Stravinsky.

Bunul Samaritean

În 1948 se stabilește împreună cu pictorița canadiană Virginia Haggard la Orgeval, în apropierea Parisului. Legătura lor durează până în 1952, când Marc Chagall o întâlnește pe Valentina Brodski, numită de el Vava. Se vor stabili la Paris în apatamentul Vavei, pe insula Saint Louis.

Din anul 1966, locuiesc la Saint-Paul-de-Vence, lângă Nisa. Chagall merge de mai multe ori în Israel, unde realizează picturi murale în clădirea Knesseth-lui (Parlamentul) din Ierusalim. În ultimii ani ai vieții, Chagall continuă să lucreze neobosit. Pictează, se ocupă de sculptură, ceramică și litografie, proiectează vitralii. La solicitarea ministrului Culturii, scriitorul André Malraux, decorează între anii 1963-1964 plafonul Operei din Paris. Pe 7 iulie 1973 se inaugurează la Nisa Musée National Message Biblique Marc Chagall, a cărui colecție cuprinde opere donate de pictor statului francez.

Pe la începutul anilor optzeci, Chagall revine la formate mici. Cu arta lui atât de personală, va crea încă multe tablouri și gravuri. Moare la 28 martie 1985 în Saint-Paul-de-Vence, la nouăzeci și opt de ani. Marc Chagall a intrat în istoria picturii fără să-și fi creat propria școală. Până în ziua de azi nu se cunoaște un alt artist care să se fi raportat la creația lui. Poezia sentimentală a tablourilor sale care își are rădăcinile în folclorul evreiesc și în spiritul poporului rus, culorile strălucitoare care ar fi putut fascina pe mulți artiști nu și-au găsit adepți. Chagall nu a încercat să schimbe cursul istoriei picturii. A dorit pur și simplu ca, în felul său original, să ilustreze povești minunate, născute din propriile experiențe.

Miercuri - V PM

Dan 3,14-20.46-50.91-92.95; Dan 3; In 8,31-42

Cele două lecturi de astăzi vorbesc despre libertate, despre adevărata libertate, şi Domnul Isus ne zice că secretul libertăţii este ascultarea cuvântului său, ascultarea de Dumnezeu cu o inimă profundă.

Iudeii, duşmanii săi, nu îi sunt credincioşi lui Dumnezeu: în inima lor ei ascultă o altă voce, aceea a diavolului: tatăl lor este diavolul. Într-adevăr, ei vor să-l ucidă nu pentru că ar fi făcut vreun rău, ci pentru că spune adevărul, acel adevăr care pe ei îi dezgustă, pentru că le arată faptele lor rele, răutatea intenţiilor lor.

„Dacă aţi fi fiii lui Abraham, aţi face faptele lui Abraham!”, spune Isus. Trebuie să facem faptele Tatălui nostru dacă vrem să fim fiii săi adevăraţi: nu ajunge să fim botezaţi, dar e necesar să creştem ca fii adevăraţi ai lui Dumnezeu ascultând glasul său şi lăsând cuvântul lui Isus să prindă rădăcini în noi, să pună treptat stăpânire pe fiinţa noastră. Astfel, perseverând în fidelitate faţă de cuvântul său, devenim liberi. Fiul ne face liberi, Fiul Isus, dacă noi deschidem în faţa cuvântului său nu numai inteligenţa, ci toată viaţa noastră. Când toată viaţa noastră e condusă de cuvântul lui Isus, atunci noi suntem mereu mai liberi: liberi de păcatul care ne face sclavi, liberi de invidia care ne separă de alţii, de răutate, de orgoliul care ne paralizează, şi trăim libertatea Spiritului lui Dumnezeu. „Rodul Spiritului – spune Paul – este iubire, bucurie, pace, răbdare, bunăvoinţă, bunătate, fidelitate, blândeţe, stăpânire de sine; împotriva acestora nu există lege” (Gal 5,22): este, deci, perfecta libertate.

În prima lectură găsim exemplul a trei tineri în cuptorul cu foc, exemplu magnific de libertate. Ei refuză cu mândrie să adore puterea regelui, chiar dacă regele îi persecută aruncându-i în cuptorul cu foc încins. Spune Nabucodonosor: „Care este acel Dumnezeu care vă va scoate din mâna mea?” Şi răspunsul curajos este următorul: „Rege, nici nu-i nevoie să-ţi răspundem la această întrebare; iată, Dumnezeul nostru, căruia îi slujim, poate să ne scoată din cuptorul aprins şi să ne elibereze din mâinile tale”. Acest gest de libertate îi condamnă la un teribil supliciu: „A poruncit să-i lege… şi să-i arunce în cuptorul cu foc”. Nu mai sunt liberi, cel puţin aparent: sunt legaţi şi aruncaţi în foc. Dar iată, Dumnezeu îi eliberează în mod miraculos din semnul însuşi al chinului. „N-am aruncat noi în mijlocul focului trei oameni legaţi la picioare?”, se întreabă regele. „Ei bine, acum văd patru oameni, umblând slobozi în mijlocul focului şi nevătămaţi”. Este într-adevăr îngerul lui Dumnezeu cu ei, ca semn al intervenţiei lui Dumnezeu.

Este o lecţie pentru noi. Dacă îi suntem credincioşi lui Dumnezeu, vom fi liberi în dificultăţi, în persecuţii, şi chiar în închisoare, liberi ai adevăratei libertăţi a inimii, fericiţi chiar şi în chinuri, „plini de bucurie în încercări”.

Aceşti tineri în cuptor îi cântau laude lui Dumnezeu, cântau pentru că se simţeau liberi, graţie victoriei pe care Dumnezeu o dă celor care îl iubesc şi îi sunt credincioşi. Este vocaţia noastră, pe care Dumnezeu o face posibilă prin patima lui Isus care ne face victorioşi împotriva păcatului, împotriva dificultăţilor de orice fel, chiar şi împotriva suferinţei. Să cerem acea profundă docilitate faţă de cuvântul care ne conduce la această minunată libertate. (A. Vanhoye, Pâinea zinică a cuvântului).

marți, 27 martie 2012

Marţi - V PM

Num 21,4-9; Ps 101; In 8,21-30

Nu este uşor să realizezi legătura dintre prima lectură şi evanghelia de astăzi. Legătura însă există şi este dată de un singur cuvânt: „a ridica”, „a înălţa”. Şarpele de aramă a fost ridicat pe un stâlp; Isus trebuie să fie înălţat.

Acest cuvânt în Evanghelia după Ioan este foarte important şi oferă semnificaţia pozitivă a patimii. Patima lui Isus nu a fost un chin care l-a nimicit, ci un mod de a fi înălţat, de a fi pus în evidenţă, altfel spus, de a fi glorificat. Sfântul Ioan, în evanghelia sa, ne arată că intenţia lui Dumnezeu era glorificarea Fiului, şi pentru aceasta „l-a înălţat”.

A fi înălţat pe cruce nu pare o mare onoare… Dar unde cuvântul se opreşte, credinţa ne face să întrevedem că pentru Isus a fost o mare onoare, deoarece a acceptat sacrificiul din iubire faţă de Tatăl, aşa cum a fost un gest de iubire din partea Tatălui să-i ceară lui Isus acest sacrificiu de sine. Această cerere a Tatălui presupune o iubire imensă, o încredere totală, care îl face să îi încredinţeze Fiului jertfa care va salva omenirea, care va înnoi toate lucrurile, care va schimba inima omului. Şi Isus acceptă să bea paharul pe care Tatăl i-l oferă.

În Ghetsemani, când vin să-l aresteze, spune tocmai aceasta: „Oare nu trebuie să beau paharul pe care mi l-a dat Tatăl?” (In 18,11). E un dar al Tatălui şi, în acelaşi timp, e un dar al lui Isus către Tatăl.

„Când îl veţi fi înălţat pe Fiul Omului, atunci vă veţi da seama că eu sunt”, adică veţi cunoaşte că sunt Fiul lui Dumnezeu, plin de iubire pentru Tatăl, care nu ezită să se jertfească total din iubire pentru Tatăl.

„Eu nu fac nimic de la mine însumi, ci spun ceea ce m-a învăţat Tatăl”. Crucea este semnul unui dezinteres total. Isus nu caută propria satisfacţie, propria bucurie: caută bucuria Tatălui, caută împlinirea voinţei Tatălui, cu o iubire imensă. Şi chiar când el vorbeşte, crucea este semnul nu atât al gloriei sale cât al ascultării de Tatăl. Tot ceea ce Isus face, face cu încrederea cea mai mare faţă de Tatăl: fără unirea sa cu Tatăl, totul ar fi fost imposibil.

Şi Isus o ştie: „Acela care m-a trimis pe mine este cu mine”, sunt doi în împlinirea sacrificiului, şi astfel, este un sacrificiu din iubire, „şi nu m-a lăsat singur pentru că întotdeauna fac ceea ce îi place”.

Să-i cerem lui Isus să ne ajute să contemplăm marea sa iubire faţă de Tatăl şi, împreună, iubirea Tatălui şi a Fiului, pentru ca inima noastră să crească în bucurie şi în generozitate. (A. Vanhoye, Pâinea zinică a cuvântului).

luni, 26 martie 2012

Buna-vestirie

Is 7,10-14;8,10, Ps 39, Evr 10,4-10, Lc 1,26-38

Lecturile de astăzi ne vorbesc nu numai despre răspunsul Mariei către înger, ci şi despre sentimentele lui Isus în momentul întrupării; putem surprinde, astfel, admirabila asemănare dintre cuvintele Mariei şi acelea pe care Isus le spune Tatălui atunci când intră în lume.

Conform Scrisorii către Evrei, Isus spune: „Iată, vin ca să fac voia ta, Dumnezeule”: el se prezintă ca Servitorul lui Dumnezeu anunţat de profeţi. Şi Maria se prezintă pe sine ca servitoarea lui Dumnezeu: „Iată slujitoarea Domnului, fie mie după cuvântul tău”.

Este, desigur, un lucru minunat şi, desigur, motiv de bucurie veşnică pentru Maria să ştie că a răspuns în mod spontan ceea ce deja Fiul ei îi sugera. Noi ştim că identitatea de reacţii într-un lucru atât de important este un semn al unei profunde iubiri.

Evanghelia ne spune că disponibilitatea Mariei, promptitudinea ei în a accepta voinţa lui Dumnezeu se bazează pe credinţă. Sufletul Mariei era complet disponibil faţă de cuvântul lui Dumnezeu prin încrederea totală în atotputernicia şi bunătatea lui, încrederea că Dumnezeu îi pregăteşte lucruri mari. Cuvintele îngerului sunt, într-adevăr, cuvinte de bucurie, cuvinte care anunţă lucruri minunate: „Vei zămisli şi vei naşte un fiu… El va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt se va chema”. Sunt cuvinte incredibile, sunt promisiuni extraordinare. Şi Mariei i se cere în acest moment să creadă în promisiunile extraordinare venite din partea lui Dumnezeu, să nu se îndoiască de bunătatea imensă a lui Dumnezeu.

Apoi, când Maria cere unele precizări, din cauza hotărârii sale de a nu cunoaşte bărbat, răspunsul este şi mai surprinzător: „Duhul Sfânt se va coborî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri, pentru aceasta, şi Cel Sfânt care se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema”.

E necesar ca sufletul Mariei să fie complet disponibil faţă de Dumnezeu, faţă de iubirea lui, faţă de lucrările sale minunate: aceasta este premisa unei ascultări desăvârşite.

Acelaşi lucru este valabil şi pentru noi. Nu putem să fim supuşi lui Dumnezeu, gata să facem în orice împrejurare voinţa lui, dacă nu avem credinţa în bucuria pe care el ne-o promite. Maria a crezut în imensa bucurie care i-a fost promisă ei şi întregii lumi: Dumnezeu vrea să mântuiască, Dumnezeu vrea să comunice plinătatea sa. Dacă am crede în această intenţie a lui Dumnezeu, am putea, la rândul nostru, să fim complet supuşi voinţei sale, cu încredere şi bucurie, chiar şi în suferinţe, bine ştiind că Dumnezeu este bun şi pregăteşte pentru noi şi pentru toată lumea bucuria sa veşnică.

Să-i cerem Mariei această încredere totală.  (A. Vanhoye, Pâinea zinică a cuvântului).

duminică, 25 martie 2012

Baraba















Ai auzit vreodată, prietene, de mine,
pe când în largul lumii cutreerai semeţ
pe când, cu lanci şi scuturi, cohortele straine
te cautau să-ţi ceara al vieţii tale preţ?


Ai auzit vreodata, prietene, de mine,
când floarea tinereţii îşi scutura podoaba?
Ca să te scap de lanţuri, de moarte, de ruşine,
Eu am murit pe cruce, în locul tău, Baraba…


Eu răsădisem pacea, tu semănai furtuna.
Şi pe-amândoi mulţimea ne-a pus pe un cântar.
Minciuna cea din umbră alese-atunci minciuna,
tâlharii cei cu vază cerură pe tâlhar.


Puteam să sbor din lume, satul de-a ei urgie.
Şi-atunci mulţimea oarba te-ar fi cerut degeaba.
Dar m-am gândit la tine, privind spre veşnicie,
Şi am murit pe cruce, în locul tău, Baraba…

Te chem şi astăzi: Vino şi vom străbate norii!
Te-am căutat cu lacrimi prin spini şi bolovani.
Dar vremea e târzie. Mâjesc pe dealuri zorii.
Şi ceru-ntreg te-aşteaptă de două mii de ani.


De-ai şti ce neagră noapte şi ce adânc fierbinte
va fi… când suferinta nu va cunoaşte graba…
Vei plânge totdeauna şi-ţii vei aduce-aminte
că am murit pe cruce, în locul tău, Baraba!

Costache Ioanid

sâmbătă, 24 martie 2012

V PM (B): Pe cruce chipul lui Dumnezeu cu noi

In 12,20-33 
Câţiva greci îşi exprimă dorinţa de a-l vedea pe Isus. Acest fapt îi oferă lui Isus ocazia pentru un scurt discurs cu privire la semnificaţia vieţii şi morţii sale. Este ultimul discurs public al lui Isus. Cu multă probabilitate aceşti greci nu sunt iudei, dar păgâni. Şi astfel devin simbolul acelei universalităţi care va fi, exact, rodul crucii. Grecii vor să-l vadă pe Isus: nu este o curiozitate, dar o adevărată dorinţă de a-l cunoaşte şi de a crede: acesta este sensul verbului a vedea în Ioan.
Isus răspunde cu o parabolă, care face lumină asupra sensului vieţii sale întregi: el este ca o sămânţă care merge în pământ (adică se dăruieşte până la moarte) pentru a aduce rod. Iar rodul este descris puţin mai departe: „Atunci când voi fi înălţat îi voi atrage pe toţi la mine”. Grecii, care voiau să ştie cine este Isus, sunt invitaţi să înţeleagă misterul crucii. Este interesant a nota cum pentru a se face cunoscut şi a descoperi persoana sa, Isus vorbeşte despre cruce. Misterul de înţeles este aşadar crucea. Dar crucea a devenit, de multe ori în modul nostru comun de a înţelege, sinonim cu oboseală, suferinţă şi faliment. Crucea este totuşi altceva. Este manifestarea iubirii lui Dumnezeu, a comuniunii sale şi a solidarităţii sale cu privire la noi. Scrierile lui Ioan dau în această privinţă o mărturie bogată: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât l-a dat pe Fiul său Unul născut” (3,16); „Nimeni nu are o iubire mai mare decât cel care îşi dă viaţa pentru prietenii săi” (15,13).
Ca în toată evanghelia lui Ioan, Isus vorbeşte despre cruce în termeni de glorie: „Atunci când voi fi înălţat”, „când voi fi glorificat”. Crucea este gloria, numai să se înţeleagă gloria iubirii, nu gloria puterii. Pe cruce vedem o iubire puternică, tenace, pe care oamenii caută să o descurajeze, dar care nu se lasă descurajată. Aceasta ne invită să-l căutăm pe Dumnezeu nu atât acolo unde este puterea, forţa geniului, fascinaţia frumuseţii, dar acolo unde este iubire, acolo unde este sămânţa care moare.
Cristos nu a coborât de pe cruce cu cete de îngeri ca să impună adevărul său. Nu a folosit puterea sa de Fiu pentru a se sustrage refuzului. S-a încredinţat libertăţii oamenilor, le-a lăsat lor posibilitatea de a spune da şi de a spune nu. Toţi aşteptau un Dumnezeu care, tocmai pentru că este Dumnezeu, s-ar impune tuturor. În schimb Dumnezeu a preferat calea iubirii care respectă libertatea, care este semnul necesar al oricărei iubiri adevărate. (don Bruno Maggioni, trad. pr. dr. Isidor Chinez).

Sâmbătă - IV PM

Ier 11,18-20; Ps 7; In 7,40-53

Ne apropiem de timpul patimii, şi evanghelia ne aminteşte conflictul dintre Isus şi capii poporului; este un timp al controverselor, al ostilităţii verbale, mai înainte ca ostilitatea să se manifeste în acţiuni concrete. Unii ascultători ai lui Isus se conving: „Acesta este cu adevărat profetul!”, sau de-a dreptul: „Acesta este Mesia!” Dar în ignoranţa lor gândesc că Isus nu este din neamul lui David, crezând că s-a născut la Nazaret de unde provine, alţii aduc obiecţii. Duşmanii lui Isus profită de aceste disensiuni şi încearcă să-l aresteze, nu vor să-l asculte, îşi astupă urechile, îşi închid ochii pentru a nu vedea, pentru a nu recunoaşte adevărul.

Gărzile trimise pentru a-l aresta nu reuşesc să împlinească ordinul, pentru că „nici un om nu a vorbit vreodată ca omul acesta!” Dar fariseii, în duritatea inimii lor, revin în forţă: „Nu cumva v-aţi lăsat şi voi prinşi în rătăcire?” Nu vor să audă nimic despre persoana lui Isus, îşi au ideea lor dictată de invidie şi nu ascultă argumente, vor numai să-şi atingă scopul de a-l aresta pe Isus.

Acesta este modul de a lucra al celui rău, chiar şi astăzi. Fiecare îşi are punctul său de vedere şi ascultă numai ceea ce îi convine: restul este ignorat. Vedem acest lucru în fiecare zi în ziare: acelaşi fapt este prezentat în diferite moduri, interpretat în diferite maniere, pentru că fiecare caută confirmări la propriile idei preconcepute. Nu se doreşte cunoaşterea lucrurilor aşa cum sunt ele în realitate, ci după propria dorinţă, după propriile scopuri. Şi aceasta se întâmplă chiar şi în Biserică, din păcate.

Chiar şi noi ne comportăm aşa: avem ideile noastre, refuzăm să vedem lucrurile care merg într-un sens contrar, ascultăm numai ceea ce favorizează planurile noastre, fără să avem nici o preocupare pentru adevăr. Şi, astfel, îl refuzăm pe Cristos, pentru că orice acţiune contrară adevărului este un refuz al lui Cristos, în lucrurile mici, ca şi în cele mari.

Pentru a fi cu Cristos, este necesar să ascultăm numai cu dorinţa cunoaşterii adevărului, e nevoie să vedem lucrurile cum sunt, şi nu cum am vrea ca ele să fie. E necesar, adică, să fim cu inima deschisă, deschisă dorinţelor lui Dumnezeu, adevărului lui Dumnezeu, luminii lui Dumnezeu: atunci îl primim cu adevărat pe Isus, în detaliile vieţii, ca şi în lucrurile importante.

Să cerem harul de a fi cu adevărat deschişi cuvântului lui Dumnezeu care ne apropie în atâtea moduri, de lumina lui Dumnezeu. Astfel, vom fi adevăraţi discipoli ai lui Cristos şi îl vom ajuta să construiască pe pământ împărăţia lui Dumnezeu. (A. Vanhoye, Pâinea zinică a cuvântului).

vineri, 23 martie 2012

Vineri - IV PM

Înţ 2,1.12-22; Ps 33;
In 7,1-2.10.25-30
Sfântul Ioan îşi începe evanghelia sa spunând că lumina străluceşte în întuneric şi demonstrează aceasta în toată viaţa şi patima lui Isus. Există întuneric, dar tocmai el dă luminii ocazia de a se manifesta: aceea pe care o vedem în evanghelia de astăzi.

Isus este urât de oamenii care caută să-l ucidă. Iudeii nu ştiu cine este Isus, ei se gândesc că îi cunosc originea şi de aceea spun: „Noi ştim de unde este omul acesta”. E o cunoaştere numai umană; ştiu că Isus a trăit la Nazaret, că vine din Nazaret şi gândesc astfel: nu este Mesia, dacă vine din Nazaret, pentru că atunci când el va veni, nimeni nu va şti de unde vine şi cine este el.

Acest lucru îi dă lui Isus ocazia de a se manifesta cu mai multă strălucire: „Da, mă cunoaşteţi şi ştiţi de unde sunt!”, altfel spus: voi ştiţi că eu vin din Nazaret, dar „Eu n-am venit de la mine însumi, ci trimis de cel care există cu adevărat şi pe care voi nu-l cunoaşteţi”. Ei ştiu şi nu ştiu, ştiu cine este Isus din punct de vedere fizic, dar spiritual nu cunosc originea sa. Sunt orbi, sunt cufundaţi în întuneric, dar lumina străluceşte în întuneric şi Isus se descoperă: „Eu îl cunosc, căci vin de la el şi el m-a trimis”.

Această manifestare a lui Isus provoacă o ostilitate încă şi mai mare, ei caută să-l aresteze, şi aşa se va şi întâmpla până la sfârşit.

Pentru moment nu reuşesc, „căci încă nu-i venise ceasul”, dar mai apoi întunericul va deveni mai dens şi aparent va învinge chiar lumina; în realitate, lumina se va manifesta chiar pe cruce.

În Cartea Înţelepciunii, în această pagină profetică, vedem că tot ceea ce este pozitiv devine un pretext pentru apariţia răului, a răului foarte mare. Dacă cel drept este blând, cei răi spun: „Să-i punem la încercare blândeţea cu insulte şi chinuri!” E răbdător? „Să-i punem la încercare răbdarea!” Dacă spune că este Fiul lui Dumnezeu, dacă se mândreşte că îl are pe Dumnezeu ca Tată, să-l punem la încercare, să-l condamnăm la o moarte infamă: Dumnezeu va avea grijă de el! Tot ceea ce este bine este o ocazie pentru ca răul să se manifeste într-o manieră terifiantă.

Ar exista şi o altă atitudine posibilă: cei răi să se lase atraşi de conduita celui drept, lucru plăcut şi frumos înaintea lui Dumnezeu. Dar celor răi prima soluţie li se pare mai atractivă: „Să-i întindem curse celui drept, pentru că stă în calea noastră, ne încurcă planurile”.

Să-i cerem Domnului ca să ne dea harul de a fi unii dintre imitatorii săi, şi nu dintre cei răi, să-i cerem ca orice situaţie să fie pentru noi o ocazie pentru a lăsa lumina să strălucească; pentru Isus, chiar şi răul, opoziţia, ostilitatea au fost ocazii pentru manifestarea luminii şi a bunătăţii sale. Şi să-i cerem să ştim să acceptăm mereu atitudinea de condamnare, de critică a altora faţă de noi, fără să ne înăsprim comportamentul faţă de ei, ci, mai degrabă, să căutăm să ne corijăm împreună. Astfel vom fi pe drumul cel bun, în compania lui Isus. (A. Vanhoye, Pâinea zinică a cuvântului).

joi, 22 martie 2012

Joi - IV PM

Ex 32,7-14; Ps 105; In 5,31-47

Vedem în liturgia de astăzi câte mărturii adună Isus pentru a-i ajuta pe oameni să creadă în el. El vorbeşte mai întâi despre Ioan Botezătorul, care l-a indicat ca şi Miel al lui Dumnezeu, apoi despre mărturia Scripturilor, şi aceea a lui Moise în particular, dar, mai presus de toate, despre mărturia Tatălui. Ioan era trimis de Dumnezeu, Scripturile au fost inspirate de Dumnezeu, mărturia cea mai puternică este aceea a Tatălui în opera însăşi a lui Cristos.

Am vorbit ieri despre aceasta, dar textul evanghelic de astăzi revine la această temă: „Dar eu am în favoarea mea o mărturie mai mare decât aceea a lui Ioan: lucrările, pe care mi le-a dat Tatăl să le săvârşesc, tocmai lucrările acestea, pe care le fac eu, dau mărturie pentru mine că Tatăl m-a trimis”. Şi tocmai datorită unirii dintre Tatăl şi Fiul se manifestă cu adevărat în lucrări filiaţia divină a lui Isus: Tatăl îi dă lucrările sale Fiului pentru ca el să le împlinească, şi Isus, împlinind aceste lucrări, se manifestă ca Fiu al lui Dumnezeu.

Mărturia Scripturilor şi aceea a lui Moise sunt ilustrate de textul din Cartea Exodului care vorbeşte despre necredinţa iudeilor.

„Să nu credeţi că eu vă voi învinui înaintea Tatălui – spune Isus – este cine să vă învinuiască, este Moise”. Aici îl vedem pe Moise acuzator al poporului şi, în acelaşi timp, apărătorul său. Este un popor încăpăţânat, şi totuşi Moise – care aici este figura lui Isus –, cere lui Dumnezeu să salveze acest popor.

Scripturile au vorbit cu anticipaţie despre misterul lui Isus şi acest lucru îl dovedeşte şi această pagină din Cartea Exodului. În reacţia divină după păcatul poporului în pustiu, există câteva proiecte. „Mânia mea se va aprinde împotriva lor şi-i voi mistui” – îi spune Dumnezeu lui Moise – dar pe tine te voi face strămoşul unui neam mare”. Şi hotărârea pe care Domnul o ia pare bună pentru a remedia o situaţie catastrofală. Poporul este total pervertit şi este necesară suprimarea lui, totuşi Dumnezeu vrea să-şi realizeze proiectele sale şi, de aceea, îi propune lui Moise să fie strămoşul unui neam mare. Dar Moise nu acceptă propunerea lui Dumnezeu: „Renunţă la pedeapsa cu care vrei să loveşti poporul tău”!” Şi înainte de aceasta, el e cel care îi face o propunere lui Dumnezeu: „Dacă vrei să distrugi poporul tău, atunci şterge-mă din cartea vieţii”, adică nimiceşte-mă şi pe mine. Moise s-a făcut total solidar cu poporul său, pentru a obţine de la Dumnezeu salvarea lui.

Ei bine, în misterul lui Cristos toate aceste lucruri se realizează într-o sinteză extraordinară şi neaşteptată. Dumnezeu, în moartea lui Cristos, „nimiceşte poporul” (moartea lui Cristos înseamnă distrugerea lumii antice, a omului vechi, cum spune sfântul Paul), dar nu este o simplă nimicire, pentru că această moarte produce o înviere. Isus este, deci, noul Moise care acceptă să moară cu poporul şi pentru popor, dar este şi noul Moise care va fi la originea unui nou popor. „Pe tine te voi face strămoşul unui neam mare”: acesta este cuvântul divin care se realizează în învierea lui Cristos.

Astfel, Scripturile dau mărturie în favoarea patimii şi învierii lui Isus într-un mod care nu se putea prevedea, dar care poate fi admirat în momentul în care se reciteşte Scriptura în lumina misterului pascal. În Cristos se împlineşte moartea şi viaţa, în Cristos, păcatul este distrus şi începe o viaţă nouă. (A. Vanhoye, Pâinea zinică a cuvântului).

miercuri, 21 martie 2012

Miercuri - IV PM

Is 49,8-15; Ps 144; In 5,17-30

În Cartea lui Isaia, Dumnezeu, vorbind Servitorului său, care este Cristos, îi spune: „Te voi pune să faci legământ cu poporul meu”. Această frază ne permite să intrăm mai profund în misterul lui Cristos.

Evanghelia ne face cunoscută o primă dimensiune a acestui mister, a fiinţei însăşi a lui Cristos: unirea sa cu Tatăl. Numai fiind profund unit cu Tatăl, el poate să fie alianţă pentru popor, şi Isus este Fiul perfect unit cu Tatăl, Fiul care priveşte la ceea ce face Tatăl pentru a face împreună cu el, Fiul iubit al Tatălui: „Tatăl îl iubeşte pe Fiul şi-i arată tot ce face; şi-i va arăta lucruri mai mari decât acestea, astfel încât voi veţi rămâne uimiţi”. Isus, venit nu pentru a căuta voinţa sa, ci aceea a Tatălui care l-a trimis, este cu adevărat imaginea sa vie. Nu imaginea care se poate contempla în cărţi, ci o imagine vie, adică activă: „Tatăl meu lucrează mereu până acum; eu, de asemenea, lucrez”. Toată opera Tatălui e încredinţată Fiului, lucrarea de a da viaţă şi de judecată: „După cum Tatăl are viaţa în sine, tot aşa i-a dat şi Fiului harul să aibă viaţă în sine”.

Această profundă unire a Fiului cu Tatăl este orientată spre mântuirea noastră. Isus este acela care s-a făcut solidar şi cu noi şi care a venit pentru a ne revela iubirea Tatălui: aceasta este a doua dimensiune a alianţei, evidenţiată în opera de mântuire despre care vorbeşte evanghelia de astăzi. Cuvântul lui Isus ne comunică cuvântul Tatălui şi ne comunică viaţa sa: „… vine ceasul – ba a şi venit – când cei morţi vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu, şi cei care îl vor auzi vor avea viaţă”. Morţii despre care vorbeşte Isus sunt oamenii care trăiesc în păcat, care nu au în ei viaţa lui Dumnezeu, care nu au fericirea de a-i iubi pe Dumnezeu şi pe fraţi. Cuvântul lui Isus care revelează iubirea Tatălui îi cheamă la adevărata viaţă, le-o comunică.

Textul lui Isaia descrie această operă a lui Cristos cu imagini sugestive: „… căci cel care are milă de ei îi va călăuzi şi-i va adăpa la izvoare de apă”. Isus este prezentat ca un păstor care-şi conduce turma cu mare iubire spre izvoarele vieţii: „Nu le va mai fi foame, nici sete; nu-i va bate arşiţa, nici soarele”.

Şi alianţa are dimensiuni universale: „Voi preface toţi munţii mei în drumuri… Iată-i! Vin de departe; unii de la miazănoapte şi alţii de la apus, iar alţii din ţinuturile de la miazăzi”. Isus este păstorul care adună toate oile pentru a le conduce la Dumnezeu. În acest fel, „Domnul mângâie poporul său şi are milă de sărmanii lui”.

Evanghelia de astăzi ne arată că, pentru a fi uniţi cu Tatăl, trebuie în mod necesar să fim de partea lui Isus: există un continuu paralelism între raportul lui Isus cu Dumnezeu şi raportul nostru cu Dumnezeu. Astfel, Isus este alianţa pentru popor. Nu putem pretinde că putem cunoaşte voinţa lui Dumnezeu singuri: Isus este cel care ne-o face cunoscută. Nu putem pretinde că observăm singuri cuvântul lui Dumnezeu: dar o facem prin Isus care a venit la noi: „După cum eu împlinesc cuvântul Tatălui şi rămân în iubirea lui, la fel, cine împlineşte cuvântul meu rămâne în iubirea mea”, spune Isus (cf. In 15,10). „După cum Tatăl m-a trimis, şi eu trăiesc prin Tatăl, la fel, acela care mă mănâncă pe mine va trăi prin mine” (cf. In 6,57).

Isus este, într-adevăr, acela în care noi îl aflăm pe Tatăl. Şi, de asemenea, e acela în care-i întâlnim pe fraţii şi surorile noastre; nu putem să îi iubim cu adevărat decât „în Isus”. Să rămânem, deci, „în Isus” în aceste ultime săptămâni care ne despart de Paşti, pentru a-i întâlni în el pe toţi fraţii şi surorile noastre. Să ne refugiem în timpul zilei, chiar şi pentru câteva momente, în inima lui Isus, pentru a găsi în el iubirea Tatălui şi iubirea pentru fraţi. El este alianţa, şi singurul mijloc prin care putem intra în noua alianţă este să trăim „în Isus”. (A. Vanhoye, Pâinea zinică a cuvântului).

marți, 20 martie 2012

Luni - IV - PM


Raphael, Isus căzâd sub cruce

Ez 47,1-9.12; Ps 45; In 5,1-3.5-16

Aş vrea să comentez prima lectură, care este foarte sugestivă. Şi evanghelia de astăzi vorbeşte despre apa care vindecă şi ne face să înţelegem că Isus e acela care face vindecarea şi că apa e numai un simbol al harului său.

Ezechiel ne vorbeşte despre o viziune în care el vede noul templu şi vede izvorând, din partea dreaptă a templului, o apă minunată care duce cu sine pretutindeni sănătate, rodnicie, viaţă. Părinţii Bisericii au recunoscut, în acest templu, adevăratul Templu, pe Isus: rana coastei sale e aceea din care vor ieşi sânge şi apă.

Ezechiel vede, deci, templul şi apa care izvorăşte din partea dreaptă şi curgând spre Marea Moartă, care se găseşte la 20 de kilometri, pe aceeaşi latitudine cu Ierusalimul, dar nu şi la aceeaşi altitudine: Marea Moartă este la circa o mie de metri mai în jos şi, deci, apa poate să coboare în această direcţie. Chiar în Marea Moartă există apă, dar este aproape o apă moartă, care nu are în sine viaţă, pentru că are o densitate foarte mare în sare. În schimb, apa care coboară dinspre templu este apă bună, curată, foarte curată şi însănătoşeşte apa din Marea Moartă: „Va fi foarte mult peşte, pentru că va intra acolo apa aceasta şi apele din mare vor deveni sănătoase – spune îngerul Domnului – şi acolo unde va ajunge râul acesta, va fi viaţă”.

Este transformarea pe care harul lui Dumnezeu o realizează în noi şi în comunităţile noastre. Trebuie să mărturisim că în fiecare dintre noi şi în fiecare dintre comunităţile noastre există o „Mare Moartă”, adică un spaţiu de amărăciune, de opoziţie, de egoism, care face dificile raporturile, steril apostolatul şi că singur harul lui Dumnezeu ne poate transforma. Noi ştim că apa care vine de la Domnul la început este un izvor foarte mic – pare aşa de neînsemnată apa Botezului! – şi totuşi, ea devine un torent mereu mai adânc, capabil să transforme totul în viaţă dacă avem încredere, dacă avem sufletul cât de puţin deschis.

Ne apropiem de Paşti şi Botezul este participarea la misterul pascal: apa de botez este sensul acţiunii lui Cristos mort şi înviat care ne dă o viaţă nouă, ne purifică de orice păcat şi ne dă rodnicia vieţii creştine. Trebuie să ne bucurăm, ştiind că întreaga viaţă putem atinge apa mântuirii, că dacă ne este sete, putem să ne-o potolim în ea, şi că această apă mântuitoare devine în noi, cei care credem, izvor care ţâşneşte pentru viaţa veşnică. (A. Vanhoye, Pâinea zinică a cuvântului).

luni, 19 martie 2012

Iosif, logodnicul Mariei

Sf. Iosif


















Se risipeau în nouri văpaia de vitralii.
Întâile ferestre clipeau în Nazaret.
Un susur de izvoare înfiora migdalii.
Şi ramuri de oleandri se legănau încet.

Cum trec pe vale stoluri, văzduhul săgetându-l,
aşa zburau suspine în umbre de-asfinţit.
Spre Miriam lăsându-şi în pragul nopţii gândul,
plângea în taină Iosif, însingurat, zdrobit.

„Iubire... crin de slavă ce mi te-a dat Lumina,
te-am răsădit în mine în cel mai sfânt ungher.
Dar turmele-nnoptării mi-au năpădit grădina,
strivind cu nepăsare petalele de cer.

Cu tine-odinioară umblam în rând cu îngeri,
treceam pe neştiute de pe pământ spre Rai.
Cum ai putut tot visul de nuferi albi să-l sângeri?
Cum ai strivit, fecioară, cununa ce-o purtai?

O, Miriam... ce umbră, ce spaimă mă străbate!
Toţi nuferii sunt negri, toţi îngerii, pământ.
În urma celei sfinte, mai sfinte decât toate,
ce-aş mai găsi în lume atât de alb şi sfânt?"

Peste mărimi de nouri, de foc şi de mărgele,
îşi îmbrăca amurgul efodul violet.
Doi ochi priveau departe, spre licăriri de stele.
Şi ramuri de-oleandri se legănau încet.

Deodată, dintre bezne, din buze asmodee,
cuvinte-abia şoptite au lunecat viclean...
„Zădărnicie... Iată. Fecioară sau femeie,
aripi imaculate, pe umeri de catran.

Cu lacrimi de copilă sau râs de curtezană,
acelaşi duh vă cheamă, acelaşi josnic zeu.
Sunt îngeri ce vă fură spre zări de neprihană.
Cu cât mai sus vă-nalţă, cu-atât cădeţi mai greu.

Nu. Nu tăcea. N-ascunde. Ci spune-o tuturora.
Adună-n zori bătrânii, precum în Lege-i scris.
Luaţi în mână pietre. Loviţi, cum cere Tora!
Să piară dar ucisă... ca visul meu ucis?"

„Să piară? Nicidecum. Vai, gândul mă-nspăimântă.
Ea totuşi e un înger, o stea între femei,
un strop curat de rouă, un psalm din cer, o sfântă.
Iar dacă e vreo pată, nu, nu-i din vina ei.

Aş vrea s-alerg, o, Doamne, s-o mângâi de suspine.
Dar mi-e atât de teamă, aşa-s de-nfiorat...
Nu de ocara lumii, Părinte, ci de Tine!
Mă poţi privi alături de-un înger întinat?"

Şi clipele zburară. O mână dintre stele
a lunecat să-nchidă tot zbuciumul secret.
Dormeau demult sub streşini perechi de rândunele.
Şi ramuri de-oleandri se legănau încet.

Târziu, în ceas albastru, din liniştea-nstelată,
spre inima rămasă între un „da" ş-un „nu",
o cale de lumină s-a aşternut deodată
şi, din vitralii stinse, un înger apăru.

„Nu-ţi fie teamă, Iosif, căci Miriam fecioara
nu şi-a călcat cuvântul cel dat în legământ.
Ci Duhul veşniciei şi-a tăinuit comoara
în trupul fără pată, în vasul cel mai sfânt.

Ci ea va naşte lumii Nemuritorul Rege.
Şi vei numi copilul Ieşua, Salvator.
Căci va salva poporul de orice fărdelege,
de patima ce leagă c-un lanţ înrobitor."

Noian de bucurie! C-un larg avânt de-aripă,
sări din umbră Iosif, de-un cântec sfânt pătruns.
„O, Miriam... iubire... Cum am putut o clipă
să nu-nţeleg nici slava, nici rana ce-ai ascuns?"

Curând urcară zorii, maramă aurie.
Cerneau migdalii floare pe jilave poteci.
Iar Miriam şi Iosif treceau cu bucurie,
ducând cu ei secretul ce i-a unit pe veci.
 
                         *

Prieteni buni, adesea când vine vestitorul
şi-ntr-un cămin aduce Cuvântul lui Cristos,
vedem că soţu-n care se naşte Salvatorul
e ne-nţeles adesea de cel necredincios.

Şi soţ lângă soţie, şi frate lângă soră,
părinţi lângă odrasle duc viaţa ca străini.
Şi se desparte mama de fiică şi de noră,
prieteni de prieteni, vecinul de vecini.

În loc să preţuiască lumina vieţii sfinte
pe care-o pune-n suflet Cuvântul cel de preţ,
ei, cei mai de aproape, cei dragi de mai ‘nainte
sunt gata-acum de sfadă, de ură, de dispreţ.

Dar dacă toţi ne-ntoarcem cu faţa către Soare,
Isus din nou adună şi Tată şi copii.
Isus desparte-o clipă în lumea trecătoare,
dar tot el ne uneşte, în el, pe veşnicii!
 
Costache Ioanid

duminică, 18 martie 2012

19 martie – Sf. Iosif

Legătura dintre lecturi. „Maria, mama lui, era logodită cu Iosif. Mai înainte ca să locuiască ei împreună, s-a aflat că a zămislit de la Duhul Sfânt”. Un om lipsit de credinţă ar râde citind această frază, aparent lipsită de logică. Doar un om plin de o mare credinţă ar putea crede cu simplitate într-un mister atât de înalt care depăşeşte conceptele noastre umane. Iar Iosif a fost acel om. Ca şi Abraham, „a crezut, sperând împotriva oricărei speranţe”. Dumnezeu a garantat promisiune „pentru toţi urmaşii, nu numai pentru cei care provin din lege, dar şi pentru cei care provin din credinţa lui Abraham, care este tatăl nostru al tuturor”. Pentru credinţa sa, Dumnezeu l-a constituit pe Iosif, aşa cum mai înainte a făcut cu Abraham”, „tatăl multor popoare”, adică patronul Bisericii universale. Aşa se realiza planul făcut de Dumnezeu din vechime, după promisiunea solemnă făcută regelui David: „eu voi pune după tine un urmaş, care se va naşte din tine”. Era planul făcut de Dumnezeu pentru a salva omenirea: „Tu îl vei numi Isus: căci el va salva poporul său de păcate!”

Mesajul doctrinal

1. Iosif, omul drept. Din figura minunată a lui Iosif, putem scoate în evidenţă două trăsături. Mai întâi, Iosif era un om „drept”, cu un simţ al dreptăţii mult superior celui din legea veche. Legea Vechiului Testament când era cazul unei fete logodite prinse în adulter poruncea: „să fie scoasă la uşa casei părinteşti şi lumea din cetate o va ucide cu pietre, aşa încât să moară, pentru că a comis o nelegiuire în Israel” (Dt 22,21). Dreptatea lui Iosif nu era o aplicare rece a unei legi stabilite în trecut, pentru a educa încăpăţânatul popor al lui Israel ca să accepte o corectitudine elementară. Aici avem ceva mult diferit: totala jertfire de sine pentru binele celuilalt: legea iubirii, nucleul mesajului lui Isus. Iosif nu înţelegea ce i s-a întâmplat Mariei, dar putea citi în ochii săi inocenţa sa şi nu suporta să o vadă batjocorâtă de tot Nazaretul din cauza sarcinii sale. Se gândea să-i dea în secret o carte de repudiere, ca să o elibereze de legătura care îi unea, îndepărtându-se astfel de acel mister pe care îl intuia fără să înţeleagă, şi să plece. În ochii oamenilor însă, această fugă ar fi apărut ca o admitere a vinovăţiei din partea sa, unită cu laşitatea de a nu voi să-şi asume propria responsabilitate. Iosif, om extraordinar, prin iubirea sa se învrednicea să fie tatăl lui Isus.

2. Iosif, omul cel umil. Dar evanghelia ne arată şi surprinzătoare umilinţă a lui Iosif, vizibilă în ascultarea sa. Textul sacru ne prezintă prima poruncă pe care Dumnezeu i-o dă lui Iosif în somn; vor urma şi altele. Om practic şi tăcut, Iosif nu răspunde prin cuvinte, dar cu faptele, şi face aceasta imediat. Este ca acel administrator despre care ne vorbeşte Isus, căruia stăpânul poate să-i lase în linişte gestionarea tuturor averilor sale (cf. Lc 12,42). Astfel, la semnul pe care i l-a dat Dumnezeu, îl vom vedea mai târziu lăsând casa sa şi toate siguranţele sale umane ca să meargă în Egipt şi apoi să se întoarcă atunci când probabil tocmai găsise acolo o muncă bună. Iosif nu are planuri pentru sine, dar trăieşte zi de zi, atent la voinţa lui Dumnezeu. Fără să spună un cuvânt, este umilul slujitor al Domnului. Iosif, un om extraordinar, prin ascultarea sa ajunge să fie soţul vrednic al Mariei.

Sugestii pastorale

1. Încrederea în planurile lui Dumnezeu. Ştim din experienţă ca planurile divine sunt mult mai înalte decât ale noastre. Nu este totdeauna uşor să le accepţi. Omul tinde să se bazeze doar pe puterile sale, iar voinţa lui Dumnezeu îi pare apăsătoare şi grea. Iosif ne învaţă să punem planurile lui Dumnezeu ca program al propriei vieţi, cu o ascultare simplă, promptă şi operantă. Încredinţarea la voinţa lui Dumnezeu este, desigur, exigentă, dar dă pace, seninătate şi fecunditate spirituală. Să învăţăm să ne lăsăm conduşi nu de părerea oamenilor, aşa de uşuratică şi de schimbătoare, dar de voinţa lui Dumnezeu care este singura în stare să dea sens vieţii noastre.

2. Răbdarea. Virtutea răbdării cere o mare asceză. Este rodul unui efort interior constant şi al unei mari stăpâniri de sine. Astăzi vedem această virtute la sfântul Iosif: el înfruntă cu răbdare diferitele împrejurări ale vieţii sale, momentele pline de bucurie şi cele de tulburare, de îndoială, de persecuţie. Omul drept este şi om răbdător. Să învăţăm să suportăm cu răbdare, aşa cum face el, acele dureri pe care providenţa divină le permite în viaţa noastră. Sunt multe dificultăţile, suferinţele pe care omul trebuie să le înfrunte, în cursul vieţii. Şi singura trecere a timpului, cu semnele sale de uzură şi de înfrângere, cere din partea noastră exerciţiul unei mari răbdări. Răbdarea să fie semnul distinctiv al atitudinii în familie, în relaţiile conjugale, în educarea copiilor, în boli şi în suferinţe... Aşa cum a făcut cu sfântul Iosif, Dumnezeu nu ne lasă niciodată singuri nici pe noi, stă totdeauna alături de noi pentru a ne întări şi a ne susţine şi a ne da perseveranţa în a face binele. (sursa: http://www.totustuus.it/). (trad. pr. dr. Isidor Chinez). 

Acesta-i Golgota

Crucifix
Salvador Dalí (1904-1989)






















În marea de păcate
În valuri de necaz,
Mai sus de-acestea toate
Golgota stă şi az’,
Din chinuri şi pieire
Scăparea e la ea -
Liman de izbăvire
Aceasta-i Golgota.


Atâtea răni amare
Şi plâns nemângăiat
Şi-atâta frământare
Sub ea s-a alinat,
Căci orişice durere
Se stinge lângă ea -
Izvor de mângăiere
Aceasta-i Golgota.


În zilele-ntristate
În nopţile pustii
Aduce neuitate
Şi sfinte bucurii,
Viaţa cea pustie
Cu ea se va umplea -
Izvor de bucurie
Aceasta-i Golgota.


Când sufletul suspină
De patimi frământat
Acolo îl alină
Un cântec minunat
A crucii jertfă cânta
De taina-nchisă-n ea -
Cântarea cea mai sfântă
Acesta-i Golgota.


O inimă zdrobită
De plâns nestăvilit
Ajunge fericită
Când harul i-a găsit;
Acolo-i mântuirea
Slăvită ce-i lipsea -
Deplina fericire
Aceasta-i Golgota.


În faţa mării moarte
E limpede izvor
Ce-n veci de veci împarte
Viaţă tuturor
Ţâşneşte din vecie
Şi-n veci nu va seca -
Izvor de apă vie
Aceasta-i Golgota,


Din adâncimi de rele
Scăparea e în sus,
În orice clipe grele
Nădejdea e Isus.
Sub crucea răstignirii
În jertfa de pe ea
E preţul mântuirii
Aceasta-i Golgota.


Şi harul jertfei sfinte
Tot caut să-l înţeleg
Dar n-a fost încă minte
Să i-l cuprindă-ntreg.
E mai presus de fire
De tot e mai presus -
Şi-nfrânt de-a ei mărire
Mă-nchin şi plâng Isus.
 
Traian Dorz