Duminica Floriilor (B): În abisul tăcerii lui Dumnezeu

Mc 14,1-15-47

Putem defini Ghetsemani ca pătimirea interioară a lui Mesia: episoadele succesive povestesc ceea ce i-au făcut oamenii lui Isus, ne este descoperit ceea ce a simţit el în sufletul său. În prima parte a povestirii este dominantă o mişcare de separare: Isus se separă de ucenici, apoi de cei trei discipoli predilecţi, în sfârşit rămâne singur. Cu aceasta se scoate în evidenţă singurătatea lui Isus: în încercare el este singur în faţa Tatălui. Îl invocă, dar şi Tatăl pare să rămână în tăcere. Isus caută compania discipolilor, dar ei dorm. Isus este într-adevăr singur.

Dar punctul central al episodului este rugăciunea lui Isus către Tatăl, care exprimă un fel de sfâşiere interioară. Dincolo de toate există un punct tare: conştiinţa propriului raport filial cu Dumnezeu: „Abba”, tăticule. Este o conştiinţă care nu se micşorează niciodată, nici chiar în încercare. Şi tocmai aici se naşte implorarea: „Totul este posibil pentru tine. Îndepărtează de la mine acest potir”. Dacă Dumnezeu este Tată şi poate totul, de ce nu îl scoate din încercare? Aceasta este întrebarea spontană a omului, şi a omului-Isus. Dar după implorare, iată încrederea reînnoită, abandonarea fără rezerve: „Însă nu ceea ce vreau eu, dar ceea ce vrei tu”. Şi dacă la începutul episodului ne este descris un Isus plin de nelinişte şi de teamă, la sfârşit – după rugăciune – ne este descris un Isus care şi-a regăsit seninătatea şi tăria. „Ridicaţi-vă, să mergem, cel care mă trădează este aproape”. Tatăl nu l-a scutit pe Isus de cruce, dar l-a ajutat să o traverseze. Tăcerea lui Dumnezeu este un mod diferit de a vorbi.

În scena cu vorbele de ocară, lui Isus îi este negată dubla sa identitate. Negat în acea logică de dăruire care a condus toată viaţa sa: dăruire care aici este răsturnată, neînţeleasă şi se întoarce împotriva lui: „Pe alţii i-a salvat, nu se poate salva pe sine însuşi”. Şi este negat în originea sa, în mesianitatea sa şi în filiaţiunea sa, în comuniunea sa cu Dumnezeu: „Mesia să se coboare de pe cruce şi vom crede în el”. În faţa lui Isus – dacă privim scena din punctul de vedere al celor prezenţi – se observă două tipuri de credinţă, iar Isus pe cruce este cel care le separă: pe de o parte, credinţa celui care pretinde ca Mesia să renunţe la cruce şi să facă minuni (trecătorii, cărturarii şi preoţii); pe de altă parte, credinţa celui care, asemenea centurionului, surprinde divinitatea lui Isus tocmai pe cruce: „Văzându-l murind în acel fel a spus: acesta este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu”. Pe cruce este cunoscut cu adevărat cine este Isus şi în ce sens el este Mesia şi Fiu. Ciudat, dar după Marcu adevăratul om credincios este un centurion păgân. (don Bruno Maggioni, trad. pr. dr. Isidor Chinez).