Marţi - V PM

Num 21,4-9; Ps 101; In 8,21-30

Nu este uşor să realizezi legătura dintre prima lectură şi evanghelia de astăzi. Legătura însă există şi este dată de un singur cuvânt: „a ridica”, „a înălţa”. Şarpele de aramă a fost ridicat pe un stâlp; Isus trebuie să fie înălţat.

Acest cuvânt în Evanghelia după Ioan este foarte important şi oferă semnificaţia pozitivă a patimii. Patima lui Isus nu a fost un chin care l-a nimicit, ci un mod de a fi înălţat, de a fi pus în evidenţă, altfel spus, de a fi glorificat. Sfântul Ioan, în evanghelia sa, ne arată că intenţia lui Dumnezeu era glorificarea Fiului, şi pentru aceasta „l-a înălţat”.

A fi înălţat pe cruce nu pare o mare onoare… Dar unde cuvântul se opreşte, credinţa ne face să întrevedem că pentru Isus a fost o mare onoare, deoarece a acceptat sacrificiul din iubire faţă de Tatăl, aşa cum a fost un gest de iubire din partea Tatălui să-i ceară lui Isus acest sacrificiu de sine. Această cerere a Tatălui presupune o iubire imensă, o încredere totală, care îl face să îi încredinţeze Fiului jertfa care va salva omenirea, care va înnoi toate lucrurile, care va schimba inima omului. Şi Isus acceptă să bea paharul pe care Tatăl i-l oferă.

În Ghetsemani, când vin să-l aresteze, spune tocmai aceasta: „Oare nu trebuie să beau paharul pe care mi l-a dat Tatăl?” (In 18,11). E un dar al Tatălui şi, în acelaşi timp, e un dar al lui Isus către Tatăl.

„Când îl veţi fi înălţat pe Fiul Omului, atunci vă veţi da seama că eu sunt”, adică veţi cunoaşte că sunt Fiul lui Dumnezeu, plin de iubire pentru Tatăl, care nu ezită să se jertfească total din iubire pentru Tatăl.

„Eu nu fac nimic de la mine însumi, ci spun ceea ce m-a învăţat Tatăl”. Crucea este semnul unui dezinteres total. Isus nu caută propria satisfacţie, propria bucurie: caută bucuria Tatălui, caută împlinirea voinţei Tatălui, cu o iubire imensă. Şi chiar când el vorbeşte, crucea este semnul nu atât al gloriei sale cât al ascultării de Tatăl. Tot ceea ce Isus face, face cu încrederea cea mai mare faţă de Tatăl: fără unirea sa cu Tatăl, totul ar fi fost imposibil.

Şi Isus o ştie: „Acela care m-a trimis pe mine este cu mine”, sunt doi în împlinirea sacrificiului, şi astfel, este un sacrificiu din iubire, „şi nu m-a lăsat singur pentru că întotdeauna fac ceea ce îi place”.

Să-i cerem lui Isus să ne ajute să contemplăm marea sa iubire faţă de Tatăl şi, împreună, iubirea Tatălui şi a Fiului, pentru ca inima noastră să crească în bucurie şi în generozitate. (A. Vanhoye, Pâinea zinică a cuvântului).