Pictura Răstignirea albă,
de Marc Chagall[1].
Începând din 1938 şi mai ales în perioada sa de exil, la Chagall apare frecvent tema „Crucificării”, simbol al suferinţei universale şi mai ales a aceleia a poporului evreu. El asociază acestei teme clasice a iconografiei creştine obiecte rituale evreieşti ca „tallit”, şalul de rugăciune, în jurul lui Cristos, şi candelabrul cu şapte braţe, unind astfel creştinismul şi iudaismul în figura celui răstignit.
”Marc Chagall nu profetizează; el vorbeşte dinlăuntrul apocalipsei. Acest strigăt şi tulburarea profundă a lumii care-l însoţeşte ies în evidenţă în tabloul Răstignirea albă, pictat în 1938. Momentul surprins este acela al morţii lui Cristos pe Cruce, moarte care, în evanghelii, este asociată cu fenomene de tip apocaliptic: înnoptare, cutremur, despicarea catapetesmei Templului. Un incendiu devastează casele care se strâmbă, se răstoarnă.
Cristos însuşi apare răstignit în mijlocul tabloului, purtat de un şuvoi alb de lumină, ce curge parcă din cer, contrastând cu lumina noptatică a Ierusalimului. Cristos este pictat ca evreu: în locul cununei de spini poartă un fel de turban; şoldurile îi sunt acoperite de un şal de rugăciune evreiesc. Aceeaşi lumină, parcă supranaturală, se degajează din sfeşnicul cultual cu şapte lumini aşezat la picioarele crucii. O serie de personaje, uşor identificabile ca evrei, se îndepărtează de centrul acţiunii: locul răstignirii. Ei fug îngroziţi, urmăriţi de catastrofa cosmică sau ameninţaţi de pogrom. Două armate se apropie din colţurile de sus ale operei: la stânga, soldaţii înalţă un steag lituanian (pogromurile lituaniene au fost deosebit de crude). La dreapta, o mică escadră înaintează înălţând un steag roşu, care ar putea fi cel bolşevic.
Deşi pictat în anul în care intenţiile naziste în ce priveşte evreimea est-europeană deveneau din ce în ce mai limpezi, scena pare să trimeată mai degrabă la împrejurările războiului civil din Rusia anilor 1918-1920. În acei ani au avut loc cele mai mari pogromuri împotriva evreilor, identificaţi de imaginarul popular cu comuniştii, în parte fiindcă dintre evrei se recrutează acum mulţi revoluţionari.
Figura centrală a trupului lui Cristos, recent ieşit din viaţă, are o semnificaţie ambiguă: pe de o parte, el este un evreu supus torturii. Pe de alta, moartea lui declanşează apocalipsa în care este pierdut poporul evreu, în mijlocul şi în jurul căruia se joacă drama sacră a distrugerii universale. Vechea temă a culpabilităţii cosmice a evreilor în drama mântuirii este văzută aici sub aspectul ei de catastrofă (Şoah), în acelaşi timp profeţie a unor dezastre care nu s-au produs încă şi rememorare a martiriului evreilor, sub pretextul participării unora dintre ei la revoluţie”[2].
”În impresionanta sa operă Răstignirea albă, 1938, Marc Chagall a transfigurat martiriul poporului evreu. Este una dintre cele mai valoroase picturi ale lui Chagall şi se înscrie printre imaginile cele mai importante ale evreimii. Un evreu purtând talitul este suspendat pe cruce. Deasupra capului său se poate recunoaşte o inscripţie în ebraică: „Isus din Nazaret, regele iudeilor“. Se mai văd un sfeşnic cu şase braţe, un evreu cu sulul Torei şi o sinagogă arzând. Tabernacolul Torei, Aaron-ha-Kodesch, este deschis, iar scrierile sfinte zac risipite; peste tot sunt oameni înfricoşaţi. Pictura a fost creată, după cum a mărturisit mai târziu Chagall, ca răspuns la persecuţiile naţional-socialiştilor, dar pe atunci artistul încă nu putea să întrevadă amploarea şi sfârşitul acestora[3]”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu