Gândul zilei [har]

Cristos biciuit - de Giovanni Domenico Tiepolo

Iruperea harului în viaţa omului este o cale cu totul aparte. Însă, mai există o altă cale, obişnuită. Dumnezeu are nevoie de un „instrument” pentru a dărui harul său. Iar abatele Donissan, de exemplu, este acest intrument:

 

„În ochii noştri problema stă într-un alt mod. Delincventă sau nu, acea copilă a fost sau nu obiectul unui har excepţional? Şi dumneavoastră, abate, aţi fost instrumentul acestui har? Înţelegeţi-mă... Înţelegeţi-mă! În fiecare moment poate fi inspirat cuvântul necesar, singurul de neînlocuit pentru acea intervenţie infailibilă. Şi atunci, asistăm la adevărate învieri ale conştiinţei. Un cuvânt, o privire, o strângere a mâinii, şi vedem căzând dintr-o dată aroganţe care păreau invincibile” (Bernanos G., Sous le soleil de Satan, 223).

 

„Pironit pe gratia sonoră a confesionalului, cu şalele apăsate dureros pe scaunul pe care nu îndrăznea să se aşeze, cu gura deschisă ca să respire aerul slâios, plin cu totul de sudoare, nu simte decât acel murmur indistinct, glasul fiilor săi în genunchi, în umilinţă” (Sous le soleil de Satan, 276), el este „omul Crucii prezente nu pentru a învinge, dar pentru a fi martor până la moarte” (Sous le soleil de Satan, 276) a harului Răscumpărătorului. Pare că Bernanos insistă mult pe o mărturie care nu se epuizează în cuvinte, dar care se plasează pe linia „memorialului” şi a „semnului eficace”. Astfel, Donissan apare ca instrument, martor şi rugăciune arzătoare: „Pater, dimitte illis, non enim sciunt quid facient!” [„Tată, iartă-i pentru că nu știu ce fac!”] (Sous le soleil de Satan, 276). Cu alte cuvinte: este sfinţenia – o altă cale pe care intră harul în lume. (pr. Isidor Chinez).

La umbra crucii tale

 

 

Paula Seling - solistă

La umbra crucii tale

 

La umbra crucii tale

Eu Doamne, vreau să vin,

Să-mi plâng mereu trecutul

Şi ție să mă închin.

 

La umbra crucii tale

Eu Doamne, vreau să fiu,

Să plâng, să cânt cu jale

Din moarte să înviu.

 

La umbra crucii tale

Eu vreau sa îngenunchez,

Căci numai tu, Stăpâne,

Din greu mă liberezi.

 

La umbra crucii tale

E pacea şi odihna,

Nadejdea, mângăierea,

Dreptatea şi lumina.

 

La umbra crucii tale

Eu vreau să chem mereu

Pe cei ce în viaţă

Nu-l au pe Dumnezeu.

 

Dacă aş putea să zbor

Mai sus de astă vale

Aş spune tuturora

De jertfa crucii tale.



† Duminica a IV-a din Postul Mare (A) – Cine este orb şi cine vede? (omilie)

Isus vindecă pe orbul din naștere

Evanghelia - Ioan 9,1.6-9.13-17.34-38 (forma scurtă): În acel timp, ¹ Isus a văzut un om care era orb din naştere. ⁶ După ce a zis acestea, a scuipat pe pământ şi a făcut tină din scuipat. Apoi a uns ochii orbului cu tina aceasta, ⁷ şi i-a zis: "Du-te şi te spală în scăldătoarea Siloe". El s-a dus, s-a spălat şi, când s-a întors, vedea. ⁸ Vecinii şi cei care îl văzuseră mai înainte cerşind ziceau: "Nu este acesta cel care şedea şi cerşea?" ⁹ Unii ziceau: "El este!" Alţii ziceau: "Nu! dar seamănă cu el". Dar el zicea: "Eu sunt!" ¹³ L-au adus la farisei pe cel care fusese orb mai înainte. ¹⁴ Era o zi de sâmbătă când făcuse Isus tină şi-i deschisese ochii. ¹⁵ Fariseii l-au întrebat şi ei cum şi-a căpătat vederea. Şi el le-a zis: "Mi-a pus tină pe ochi, m-am spălat şi văd". ¹⁶ Atunci unii dintre farisei au început să zică: "Omul acesta nu vine de la Dumnezeu, pentru că nu ţine sâmbăta". Alţii ziceau: "Cum poate un păcătos să facă asemenea minuni?" Şi era dezbinare între ei. ¹⁷ Iarăşi l-au întrebat pe orb: "Tu ce zici despre el, cu privire la faptul că ţi-a deschis ochii?" "Este un profet!", le-a răspuns el. ³⁴ Ei i-au răspuns: "Tu eşti cu totul cufundat în păcat de la naştere şi vrei să ne înveţi pe noi?" Şi l-au dat afară. ³⁵ Isus a auzit că l-au dat afară şi, când l-a întâlnit, i-a zis: "Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?" ³⁶ El a răspuns: "Cine este, Doamne, ca să cred în el?" ³⁷ I-a zis Isus: "Tu îl vezi, este cel care vorbeşte cu tine!" ³⁸ "Cred, Doamne", i-a zis el. Şi i s-a închinat.

 

 

Omilie

 

În drumul pe care Biserica ne propune să-l facem spre Paşte, după tema apei, iată tema luminii, sau mai bine spus, a iluminării, acţiune împlinită de Isus pentru ca noi să vedem şi să fim smulşi din întuneric. Fragmentul evangheliei este o lungă relatare, construită în mod minunat, una dintre cele mai preţioase din evanghelia a parta, adevărată capodoperă a artei dramatice. La Ierusalim, acolo unde se celebrează sărbătoarea corturilor (sukkot), sărbătoarea luminii în care esplanada templului era toată luminată, Isus declară: „Eu sunt lumina lumii!” (In 8,12) şi dă un semn, arată cum luminează această lumină.

 

Isus şi ucenicii săi trec pe lângă un orb: Evanghelia citeşte în privirea lor cu care se îndreaptă cei prezenţi spre acel om. Mai întâi ucenicii, care-i pun lui Isus o întrebare asemenea celei pe care o punem şi noi. În faţa răului, noi simţim nevoia unei explicaţii, vrem să găsim vinovatul: „A păcătuit acest orb, ca să merite orbirea, sau au păcătuit părinţii săi?” Nu este scris: „Eu, Domnul, sunt un Dumnezeu gelos care pedepseşte vina părinţilor în fii până la a treia şi a patra generaţie” (Ex 20,5)?

 

Isus refuză modul categoric al acestei explicaţii şi răspunde arătând acţiunea lui Dumnezeu, iubirea lui Dumnezeu! Isus refuză explicaţiile obişnuite, chiar pioase şi se angajează să facă o deosebire, să distrugă răul, făcând solidaritate cu cel care suferă. Acesta este unicul comportament al lui Dumnezeu, pe care omul trebuie să-l adopte. Iată, în faţa orbului două optici diferite: privirea ucenicilor care culpabilizează, şi aceea de compasiune şi de solidaritate din partea lui Isus. El face tină din salivă şi pământ, unge ochii orbului cu această tină cu un gest terapeutic ce aminteşte gestul lui Dumnezeu atunci când l-a creat pe Adam, şi apoi i-a cerut orbului să meargă la piscina Siloe (adică a trimisului) ca să se spele. Isus, care în evanghelia a patra este numit de mai multe ori trimisul lui Dumnezeu, trimite orbul să se spele la apa trimisului: orbul a făcut aşa şi s-a vindecat.

 

În acest moment urmează „vederea” diferită a martorilor. Isus a ieşit din scenă, dar începe procesul împotriva lui, prin orbul vindecat. Mai întâi vecinii se întreabă dacă într-adevăr cel vindecat care vede este aceeaşi persoană cu cel care era orb sau este unul care seamănă cu el. Apoi vin fariseii care se informează despre modul în care a fost vindecat şi îl contestă: de ce Isus a făcut în zi de sâmbătă un act medical, oprit în acea zi? Vin părinţii orbului din naştere, oameni săraci, care spun şi nu spun, plini de teamă faţă de autoritatea religioasă.

 

Fariseii cu ştiinţa lor teologică şi autoritatea lor, nu se gândesc să-l întâlnească pe Isus ca să-l interogheze, dar dau o sentinţă: „Noi ştim că acest om este un păcătos!” Se termină astfel procesul în contumacie în care cei care se fac judecători ai lucrării lui Dumnezeu sfârşesc prin dispreţ spunând că atât Isus cât şi orbul din naştere şi care acum vede sunt păcătoşi. În realitate însă orbul nu numai că vede, dar contemplează şi deosebeşte în credinţă cine este trimisul lui Dumnezeu, care l-a salvat.

 

Concluzia arată că cei care credeau că judecă au fost deja judecaţi de Isus, că cei care vedeau şi credeau că văd apar ca orbi, că cei care îi arătau pe alţii ca păcătoşi apar pradă unei oribiri păcătoase, cu inimi împietrite. Să ne întrebăm: cine este orb şi cine vede? Rămâne orb cel care-şi împietreşte inima în faţa lui Cristos. Vede cel care discerne orbirea sa şi se deschide acţiunii Domnului care însănătoşeşte. (Enzo Bianchi [02.03.2008]; trad. pr. Isidor Chinez).

Gândul zilei [copilăria]

La fântână (1897) - de W. A. Bouguerau

„De ce oare vremea copilăriei noastre

ni se înfăţişează atât de suavă,

atât de radioasă?

Un copil are suferinţele lui ca toată lumea,

şi, în fond, el e atât de dezarmat

în faţa durerii, a bolilor!

Anii copilăriei şi cei ai bătrâneţelor adânci

ar trebui să fie cele două

mari încercări ale omului.

Dar din sentimentul propriei sale

neputinţe copilul scoate,

cu umilinţă, principiul însuşi

al bucuriei sale”

(G. BERNANOS Journal d’un curé

de campagne, OR, 1045).

Gândul zilei

 

Vorbind despre intrarea triumfală a lui Isus,

 Bernanos se face auzit prin gura parohului

 de Torcy:

 

„Ei, bine, tocmai episodul acela al intrării

 triumfale în Ierusalim eu îl găsesc

atât de frumos!

Domnul nostru a binevoit să guste din

triumf ca şi din celelalte, ca şi din moarte,

el n-a refuzat nici una din bucuriile noastre,

el n-a refuzat decât păcatul.

Şi apoi, moartea lui, ce bine a mai îngrijit-o,

 nimic nu i-a lipsit.

În timp ce triumful său este un triumf

pentru copii, nu crezi?

O imagine din Epinal, cu fătul măgăriţei,

cu ramuri verzi, şi cu oameni

de la ţară care bat din palme.

O parodie drăguţă, puţin ironică,

a măreţiilor imperiale.

Domnul nostru pare a zâmbi.

Domnul nostru surâde adesea – el ne spune:

 «Nu luaţi lucrurile astea prea în serios,

şi apoi sunt şi triumfuri legitime,

nu-i este nimănui interzis să triumfe;

atunci când Ioana d'Arc îşi face

intrarea în Orleans printre flori şi steaguri,

în frumoasa ei tunică scurtă din postav

cu fir de aur, nu vreau să-şi închipuie

că face ceva rău.

Pentru că ţineţi atât de mult,

bieţii mei copii, la triumful vieţii,

l-am sfinţit, i-am dat binecuvântarea mea,

 după cum am binecuvântat

şi vinul din viile voastre»”

(G. BERNANOS, Journal d'un cure de campagne, 1193).

Gândul zilei [copilăria]

 

„Ce importanţă care viaţa mea?

Vreau doar să rămân până
la sfârşit fidel copilului care am fost”

(G. BERNANOS, I grandi cimiteri

sotto la luna,

Mondadori, Milano 1980, 85).

 

În altă parte adaugă:

 

„Eu nu ştiu pentru cine scriu,
dar eu ştiu pentru ce scriu.

Scriu ca să mă justific. În ochii cui?

V-am spus-o deja, risc să devin ridicol repetând-o.

În ochii copilului care am fost”

(G. BERNANOS, Verra il vendicatore,

Logos, Roma 1980, 150).

† Buna-Vestire [25 martie]: Doi de „da”: al lui Isus și a Mariei (omilie)

Buna-Vestire (1603) - de Alessandro Allori

Evanghelia: Luca 1,26-38. În acel timp, îngerul Gabriel a fost trimis de Dumnezeu într-o cetate din Galileea, cu numele de Nazaret, ²⁷ la o fecioară logodită cu un bărbat numit Iosif din casa lui David, iar numele fecioarei era Maria. ²⁸ Intrând îngerul la ea, a zis: "Bucură-te, tu, care eşti plină de har, Domnul este cu tine, tu eşti binecuvântată între femei". ²⁹ Ea, văzându-l, s-a tulburat de cuvântul lui şi se întreba în sine: "Ce poate să însemneze salutul acesta?" ³⁰ Îngerul i-a zis: "Nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu. ³¹ Iată, vei zămisli şi vei naşte un fiu şi îi vei pune numele Isus. ³² Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt se va chema. Domnul Dumnezeu îi va da lui tronul lui David, tatăl său; ³³ va domni peste casa lui Iacob în veci şi împărăţia lui nu va avea sfârşit". ³⁴ A zis Maria către înger: "Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu cunosc bărbat?" ³⁵ Îngerul i-a răspuns: "Duhul Sfânt se va coborî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri, pentru aceasta şi Cel Sfânt, care se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema. ³⁶ Iată, şi Elisabeta, ruda ta, a zămislit un fiu la bătrâneţe şi ea, căreia i se zicea sterilă, este acum în luna a şasea, ³⁷ căci pentru Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă". ³⁸ Atunci a zis Maria: "Iată slujitoarea Domnului, fie mie după cuvântul tău". Şi îngerul a plecat de la ea.

 

 

Omilie

 

 

La 25 martie cade solemnitatea Bunei-Vestiri a Fericitei Fecioare Maria. Să ne oprim acum asupra  acestui minunat mister al credinţei noastre pe care îl contemplăm în fiecare zi la recitarea antifonului Angelus - Îngerul Domnului.

 

Lecturile de astăzi ne vorbesc nu numai despre răspunsul Mariei către înger, ci şi despre sentimentele lui Isus în momentul întrupării; putem surprinde, astfel, admirabila asemănare dintre cuvintele Mariei şi acelea pe care Isus le spune Tatălui atunci când intră în lume. Conform Scrisorii către Evrei, Isus spune: „Iată, vin ca să fac voia ta, Dumnezeule” (Ev 10,7): el se prezintă ca Servitorul lui Dumnezeu anunţat de profeţi. Şi Maria se prezintă pe sine ca servitoarea lui Dumnezeu: „Iată slujitoarea Domnului, fie mie după cuvântul tău”. În realitate, „da”-ul Mariei este reflexul desăvârşit al aceluia al lui Cristos însuşi când a intrat în lume. Ascultarea Fiului se oglindeşte în ascultarea Mamei şi astfel, datorită întâlnirii acestor doi „da”, Dumnezeu a putut să asume un chip de om. Când Fecioara a spus „da”-ul său la vestirea îngerului, Isus a fost zămislit şi cu el a început noua eră a istoriei care avea să fie apoi consacrată la Paşte ca „noul şi veşnicul Legământ”. Noi ştim că identitatea de reacţii într-un lucru atât de important este un semn al unei profunde iubiri.

 

Evanghelia ne spune că disponibilitatea Mariei, promptitudinea ei în a accepta voinţa lui Dumnezeu se bazează pe credinţă. Sufletul Mariei era complet disponibil faţă de cuvântul lui Dumnezeu prin încrederea totală în atotputernicia şi bunătatea lui, încrederea că Dumnezeu îi pregăteşte lucruri mari. Cuvintele îngerului sunt, într-adevăr, cuvinte de bucurie, cuvinte care anunţă lucruri minunate: „Vei zămisli şi vei naşte un fiu… El va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt se va chema”. Sunt cuvinte incredibile, sunt promisiuni extraordinare. Şi Mariei i se cere în acest moment să creadă în promisiunile extraordinare venite din partea lui Dumnezeu, să nu se îndoiască de bunătatea imensă a lui Dumnezeu. „Buna-Vestire, povestită la începutul Evangheliei Sfântului Luca, este un eveniment umil, ascuns –  nimeni nu l-a văzut, nimeni nu l-a cunoscut, decât Maria –, dar în acelaşi timp decisiv pentru istoria omenirii” (Benedict XVI).

 

Apoi, când Maria cere unele precizări, din cauza hotărârii sale de a nu cunoaşte bărbat, răspunsul este şi mai surprinzător: „Duhul Sfânt se va coborî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri, pentru aceasta, şi Cel Sfânt care se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema”.

 

E necesar ca sufletul Mariei să fie complet disponibil faţă de Dumnezeu, faţă de iubirea lui, faţă de lucrările sale minunate: aceasta este premisa unei ascultări desăvârşite.

 

Răspunsul Mariei dat îngerului se prelungeşte în Biserica, chemată să-l facă prezent pe Cristos în istorie, oferind propria disponibilitate pentru ca Dumnezeu să poată continua să viziteze omenirea prin milostivirea sa.

 

În acest timp al Postului Mare să o contemplăm mai frecvent pe Preasfânta Fecioară care pe Calvar sigilează „da”-ul pronunţat la Nazaret. Unită cu Isus – martorul iubirii Tatălui – Maria a trăit martirajul sufletului său. Să invocăm cu încredere mijlocirea ei, pentru ca Biserica, credincioasă misiunii sale, să dea lumii întregi mărturie curajoasă despre iubirea lui Dumnezeu.

Gândul zilei [Biserica]

 

„Biserica are nervii tari,

nu se sperie de păcat, dimpotrivă.

Îl priveşte drept în faţă, liniştită şi,

după pilda Domnului nostru,

îl ia chiar asupră-şi, şi-l asumă”

(Georges Bernanos, Journal d’un

curé de campagne,  1044).

 

„Contrariul unui norod creştin

este un norod trist, un norod de moşnegi”.

[...]

„Doar n-ai vrea ca într-o prăpădită

de jumătate de oră pe săptămână,

Biserica să-i înveţe ce-i bucuria!”

(Georges Bernanos, Journal d’un

curé de campagne, 1044).

De ce mă uraști tu, frate

 

 

Paula Seling - solistă

De ce mă uraști tu, frate

 

De ce mă uraști tu frate tot mereu,

Tu nu știi c-avem același Dumnezeu?

Eu ți-s frate, tu mi-ești frate

În noi doi un suflet bate, de român.

Iar în cer avem același bun Stăpân.

De ce oare nu mai vrem ca să ne știm?

Ca din veac am fost aceiași buni creștini.

Toți românii laolaltă n-am avut decât un Tată

Sus în cer, iar în lume am avut un singur țel.

Și-am avut și-o mama bună pe pământ

Biserica stramoșească orisicând,

Și la bine și la rău, ne-a ținut la sânul său

Ne-a iubit ca și Întemeietorul ei cel Sfânt.

Crezi tu frate că părinții-s bucuroși

Când copiii între ei sunt mânioși?

Tu, române, ce-ai cu mine că și eu-s român ca tine,

Ori nu știi că străinii nu vreau pace-ntre copii?

Când necazurile ne-au împresurat

Împreună în biserici ne-am rugat,

Astazi când e libertate ne urâm frate cu frate, frați români.

Nici părinții cu-ai lor prunci nu sunt mai buni.

În numele dragostei de Dumnezeu

Oare cum se poate face atâta rău…

Pentru-un licăr de credință e atâta suferință…

Dezbinari între frați ce se iubeau până mai ieri.

Stăpâniți românilor de acelașii dor

Să fim iarași doar o turma și-un păstor.

Doamne sfinte și-ndurate, dă-ne iarși unitate

Cum a fost de când ne-am născut creștini după Cristos.

 



† Duminica a III-a din Post Mare (A) - Când Dumnezeu eliberează așteptările noastre (omilie)

Isus și femeia samariteană la fântâna lui Iacob

Evanghelia: In 4,5-15.19b-26.39-42 [forma scurtă]. În acel timp, Isus a venit într-o cetate din Samariae, numită Sihar, aproape de ţinutul pe care Iacob l-a dat fiului său, Iosif. ⁶ Acolo era fântâna lui Iacob. Atunci, obosit fiind de drum, Isus s-a aşezat la fântână. Era pe la ceasul al şaselea. ⁷ A venit o femeie din Samaria ca să scoată apă. Isus i-a spus: „Dă-mi să beau!” ⁸ Discipolii lui plecaseră în cetate ca să cumpere de mâncare. ⁹ Aşadar, femeia samariteană i-a zis: „Cum, tu, care eşti iudeu, ceri să bei de la mine, care sunt o femeie samariteană?” De fapt, iudeii nu aveau legături cu samariteniia. ¹⁰ Isus a răspuns şi i-a zis: „Dacă ai fi cunoscut darul lui Dumnezeu şi cine este acela care îţi spune «Dă-mi să beau», tu ai fi cerut de la el şi el ţi-ar fi dat apă vie”.¹¹ Femeia i-a spus: „Doamne, nici nu ai cu ce scoate apă, iar fântâna este adâncă; de unde, deci, ai apa vie? ¹² Nu cumva eşti tu mai mare decât părintele nostru, Iacob, care ne-a dat fântâna şi a băut din ea el, fiii lui şi turmele lui?” ¹³ Isus a răspuns şi i-a zis: „Oricui bea din apa aceasta îi va fi sete din nou, ¹⁴ dar pentru cel care bea apa pe care i-o voi da eu va deveni în el izvor de apă care ţâşneşte spre viaţa veşnică”. ¹⁵ I-a zis femeia: „Doamne, dă-mi această apă ca să nu-mi mai fie sete şi să nu mai vin aici să scot! Doamne, văd că tu eşti profet. ²⁰ Părinţii noştri s-au închinat pe muntele acesta, iar voi spuneţi că la Ierusalim este locul unde trebuie să te închini”. ²¹ Isus i-a spus: „Femeie, crede-mă că a venit ceasul când nu îl veţi adora pe Tatăl nici pe muntele acesta, nici la Ierusalim. ²² Voi adoraţi ceea ce nu cunoaşteţi. Noi adorăm ceea ce cunoaştem, pentru că mântuirea vine de la iudei. ²³ Însă vine ceasul – şi chiar acum este – când adevăraţii adoratori îl vor adora pe Tatăl în duh şi adevăr, căci şi Tatăl astfel de adoratori îşi caută. ²⁴ Dumnezeu este duh şi cei care îl adoră, în duh şi adevăr trebuie să-l adore”. ²⁵ Femeia i-a zis: „Ştiu că vine Mesia, care este numit Cristos. Când va veni, el ne va învăţa toate”. ²⁶ Isus i-a zis: „Eu sunt, cel care îţi vorbesc!”  ³⁹ Mulţi dintre samaritenii cetăţii aceleia au crezut în el pentru cuvântul femeii care a mărturisit: „Mi-a spus tot ce am făcut”. ⁴⁰ Aşadar, când au venit la el, samaritenii l-au rugat să rămână la ei, iar el a rămas acolo două zile. ⁴¹ Şi cu mult mai mulţi au crezut pentru cuvântul lui. ⁴² Îi spuneau femeii: „Nu mai credem pentru cuvântul tău, căci noi înşine am auzit şi ştim că acesta este cu adevărat Mântuitorul lumii”.


Omilie

Drumul pe care îl face femeia din Samaria nu e fără rezistențe. Evanghelitul Ioan este conştient că această căutare a lui Dumnezeu de către om este întotdeauna în pericol de a se închide în ea însăşi, este mereu ameninţată, şi această rezistenţă poartă cu sine rădăcini adânci ale egoismului. Evanghelistul se foloseşte mult - aici şi în altă parte – de motivul neînţelegerii. Vrea să evidențieze că omul, abandonat sieși însuși, nu este capabil să înțeleagă cuvântul lui Dumnezeu, nici să-l atingă, nici să-l interpreteze corect aşteptărilor sale. Femeia îşi dă seama despre darul de care Cristos îi vorbeşte (apă), dar îl interpretează proprilor sale preocupări: „Doamne, dă-mi această apă ca să nu-mi mai fie sete şi să nu mai vin aici să scot” (In 4,15). Tentaţia celui care îl caută pe Dumnezeu este mereu aceiași de a închide darul lui Dumnezeu înlăuntru propriei așteptări. Dar Dumnezeu nu se lasă închis în aşteptările omului: le lărgește. Femeia încearcă să situieze pe Isus în propriile categoriile tradiţionale religioase, dar Isus nu ezită să-i demonstreze nepotrivirea sa. De două ori – în legătură cu darul apei și cu locul cultului – femeia evocă măreția patriarhilor (In 4,12.20), evocă trecutul lor: căutarea lor este închisă în trecut.  Isus o obligă să privim spre viitor și a fi conștient că în lume a sosit noutatea şi că această noutate schimbă problema fundamental.

 

În cele din urmă, cu afirmația sa (In 4,25) femeia arată că rămână încă în aşteptare unui viitor, închisă în aşteptare mesianică tradiţională: „«Ştiu că vine Mesia, care este numit Cristos. Când va veni, el ne va învăţa toate».  Isus i-a zis: «Eu sunt, cel care îţi vorbesc!»” (In 4,26). Femeia trebuie să realizeze –  şi numai atunci căutarea sa a ajuns la final –  că viitorul sperat de ea a început deja.

 

Există încă două mici note. Prima este faptul că femeia, odată ce Isus intenționa s-o conducă înainte, a lăsat preocupările sale anterioare şi a mers în cetate (In 428). Întâlnirea sa cu Cristos devine afectuasă şi misiunară. Al doilea este faptul că samaritenii ajung la credinţă stimulați de mărturia femeii, dar apoi părăsind această mărturie s-au lăsat experenței personale: „Nu mai credem pentru cuvântul tău, căci noi înşine am auzit şi ştim că acesta este cu adevărat Mântuitorul lumii” (In 4,26). Acest drum-căutare a femeii din Samaria este, desigur, o imagine a drumului fiecărui om spre Dumnezeu.

 

 

(Don Bruno Maggioni [27.02.2005]; trad. pr. Isidor Chinez; sursa: http://www.qumran2.net/parolenuove/commenti.php?mostra_id=3861).

De ce să postim?

 

Isus a postit în deșert și ne cheamă și pe noi să facem la fel. De asemenea, timpul postului este și un timp al renunțării, al autodisciplinei și al stăpânirii de sine, în vederea desăvârșirii noastre pe calea sfințeniei.

 

* „Când postiți nu fiți triști ca ipocriții, căci ei își schimonosesc fețele, ca să arate oamenilor că postesc. Adevăr vă spun: și-au primit răsplata” (Mt 6,16).

* Ana, profetesa, fiica lui Fanuel, din tribul lui Așer, „era acum văduvă și ajunsese la optzeci și patru de ani. Ea nu părăsea templul, slujind zi și noapte prin posturi și rugăciuni" (Lc 2,37).

* „Iar eu, când ei erau bolnavi, / mă îmbrăcam în sac, / îmi umileam sufletul cu post / și în inima mea mă rugam pentru ei neîncetat” (Ps 35,13).

 

De ce să ne abținem de la carne?

 

„În al treilea an al lui Cirus, regele Persiei ... am fost în doliu timp de trei săptămâni de zile. Hrană plăcută nu am mâncat, carne și vin nu au intrat în gura mea și nici nu m-am uns până la împlinirea celor trei săptămâni de zile” (Daniel 10,1-3).

 

Renunţarea la carne - care în unele părţi ale lumii este semn de bunăstare – este un lucru bun pe care îl putem oferi lui Dumnezeu, amintindu-ne că Domnul este mai de preț decât orice bun și că avem nevoie de El mai mult decât de orice altceva.

 

De ce peștele nu este considerat carne?

 

Deoarece era hrana săracilor, care nu își permiteau să mănânce carne, și care pescuiau pentru a se putea întreține.

 

Mai sunt și alte zile de post și abstinență?

 

Da, Vinerea Mare este tot o zi de post și abstinență. În plus, în toate zilele de vineri din timpul Postului Mare ne abținem de la carne.

 

(Sursa: http://www.arcb.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=12814:postul-mare-2014-intrebri-i-rspunsuri-sugestii&catid=144:viaa-arhidiecezei&Itemid=247).

Gândul zilei - familia

 

„Indisolubilitatea absolută a legăturii

conjugale nu este înţeleasă în întregime

 decât plasându-te în centrul credinţei catolice,
care face din căsătorie un sacrament.

Că acest adevăr supranatural nu contrazice

deloc legea naturală care conduce

societăţile umane, nu mă îndoiesc,

dar este greu a o face acceptată

fără discuţie de spiritele rău informate

despre dogmele noastre,

şi care nu ştiu că divorţul a fost autorizat

sau tolerat cândva de toate legislaţiile,

aici fiind cuprinsă şi cea a lui Moise”

(Georges Bernanos, „La loi et les moeurs” (mars 1941)

în Georges Bernanos, Le Chemin de la Croix-des-Âmes,
EEC II, 307).

 

Iosif, logodnicul Mariei



Iosif, Maria, Isus și Ioan - Sir Joshua Reynolds

Se risipeau în nouri văpaia de vitralii.
Întâile ferestre clipeau în Nazaret.
Un susur de izvoare înfiora migdalii.
Şi ramuri de oleandri se legănau încet.

Cum trec pe vale stoluri, văzduhul săgetându-l,
aşa zburau suspine în umbre de-asfinţit.
Spre Miriam lăsându-şi în pragul nopţii gândul,
plângea în taină Iosif, însingurat, zdrobit.

„Iubire... crin de slavă ce mi te-a dat Lumina,
te-am răsădit în mine în cel mai sfânt ungher.
Dar turmele-nnoptării mi-au năpădit grădina,
strivind cu nepăsare petalele de cer.

Cu tine-odinioară umblam în rând cu îngeri,
treceam pe neştiute de pe pământ spre Rai.
Cum ai putut tot visul de nuferi albi să-l sângeri?
Cum ai strivit, fecioară, cununa ce-o purtai?

O, Miriam... ce umbră, ce spaimă mă străbate!
Toţi nuferii sunt negri, toţi îngerii, pământ.
În urma celei sfinte, mai sfinte decât toate,
ce-aş mai găsi în lume atât de alb şi sfânt?"

Peste mărimi de nouri, de foc şi de mărgele,
îşi îmbrăca amurgul efodul violet.
Doi ochi priveau departe, spre licăriri de stele.
Şi ramuri de-oleandri se legănau încet.

Deodată, dintre bezne, din buze asmodee,
cuvinte-abia şoptite au lunecat viclean...
„Zădărnicie... Iată. Fecioară sau femeie,
aripi imaculate, pe umeri de catran.

Cu lacrimi de copilă sau râs de curtezană,
acelaşi duh vă cheamă, acelaşi josnic zeu.
Sunt îngeri ce vă fură spre zări de neprihană.
Cu cât mai sus vă-nalţă, cu-atât cădeţi mai greu.

Nu. Nu tăcea. N-ascunde. Ci spune-o tuturora.
Adună-n zori bătrânii, precum în Lege-i scris.
Luaţi în mână pietre. Loviţi, cum cere Tora!
Să piară dar ucisă... ca visul meu ucis?"

„Să piară? Nicidecum. Vai, gândul mă-nspăimântă.
Ea totuşi e un înger, o stea între femei,
un strop curat de rouă, un psalm din cer, o sfântă.
Iar dacă e vreo pată, nu, nu-i din vina ei.

Aş vrea s-alerg, o, Doamne, s-o mângâi de suspine.
Dar mi-e atât de teamă, aşa-s de-nfiorat...
Nu de ocara lumii, Părinte, ci de Tine!
Mă poţi privi alături de-un înger întinat?"

Şi clipele zburară. O mână dintre stele
a lunecat să-nchidă tot zbuciumul secret.
Dormeau demult sub streşini perechi de rândunele.
Şi ramuri de-oleandri se legănau încet.

Târziu, în ceas albastru, din liniştea-nstelată,
spre inima rămasă între un „da" ş-un „nu",
o cale de lumină s-a aşternut deodată
şi, din vitralii stinse, un înger apăru.

„Nu-ţi fie teamă, Iosif, căci Miriam fecioara
nu şi-a călcat cuvântul cel dat în legământ.
Ci Duhul veşniciei Şi-a tăinuit comoara
în trupul fără pată, în vasul cel mai sfânt.

Ci ea va naşte lumii Nemuritorul Rege.
Şi vei numi copilul Ieşua, Salvator.
Căci va salva poporul de orice fărdelege,
de patima ce leagă c-un lanţ înrobitor."

Noian de bucurie! C-un larg avânt de-aripă,
sări din umbră Iosif, de-un cântec sfânt pătruns.
„O, Miriam... iubire... Cum am putut o clipă
să nu-nţeleg nici slava, nici rana ce-ai ascuns?"

Curând urcară zorii, maramă aurie.
Cerneau migdalii floare pe jilave poteci.
Iar Miriam şi Iosif treceau cu bucurie,
ducând cu ei secretul ce i-a unit pe veci.

*

Prieteni buni, adesea când vine vestitorul
şi-ntr-un cămin aduce Cuvântul lui Cristos,
vedem că soţu-n care Se naşte Salvatorul
e ne-nţeles adesea de cel necredincios.

Şi soţ lângă soţie, şi frate lângă soră,
părinţi lângă odrasle duc viaţa ca străini.
Şi se desparte mama de fiică şi de noră,
prieteni de prieteni, vecinul de vecini.

În loc să preţuiască lumina vieţii sfinte
pe care-o pune-n suflet Cuvântul cel de preţ,
ei, cei mai de aproape, cei dragi de mai ‘nainte
sunt gata-acum de sfadă, de ură, de dispreţ.

Dar dacă toţi ne-ntoarcem cu faţa către Soare,
Isus din nou adună şi Tată şi copii.
Isus desparte-o clipă în lumea trecătoare,
dar tot El ne uneşte, în El, pe veşnicii!  

Costache Ioanid

 

Sfântul Iosif (19 martie): Omul ascultării (omilie)

Visul lui Iosif - de G. Gandolfi

Evanghelia – Matei 1,16.18-21.24a: ¹⁶ Iacob i-a dat naștere lui Iosif, soțul Mariei, din care s-a născut Isus, cel care se numește Cristos. ¹⁸ Nașterea lui Isus Cristos însă a fost astfel: mama lui, Maria, fiind logodită cu Iosif. Înainte ca ei să fi fost împreună, ea s-a aflat însărcinată de la Duhul Sfânt. ¹⁹ Iosif, soțul ei, fiind drept și nevoind s-o denunțe, a vrut să o lase în ascuns. ²⁰ Cugetând el la acestea, iată că un înger al Domnului i-a apărut în vis, spunându-i: „Iosif, fiul lui David, nu te teme să o iei pe Maria, soția ta, căci ceea ce s-a zămislit în ea este de la Duhul Sfânt. ²¹ Ea va naște un fiu și-i vei pune numele Isus, căci el va mântui poporul său de păcatele sale”. ^24a Trezindu-se din somn, Iosif a făcut după cum i-a poruncit îngerul Domnului.

 

OMILIE

 

În bisericile noastre, există mai multe icoane sau vitralii, care evoca „anunțul făcut Mariei” [despre „Buna Vestire”]. Se vede îngerul Gabriel care-i face o vizită Mariei şi răspunsul dat de aceasta. Dar nu găsim nimic despre „anunţul făcut lui Iosif”, nimic din aceste lucruri surprinzătoare care i-au fost revelate lui Iosif. Evangheliile nu  raportează nici un cuvânt al acestui om. Şi totuşi, expunerea pe care tocmai am ascultat-o ne spune mult mai mult decât ne-am putea imagina. Ele ne învaţă să ascultăm. Acest lucru este absolut esenţial. Iosif poate servi ca un exemplu şi să ne conducă înlăuntru.

Evanghelia ne spune că Îngerul Domnului, îi apare „în vis” lui Iosif. În mod frecvent în Biblie acesta evocă visul. În limbajul biblic, acest lucru nu are nimic de a face cu visul. Aceasta este o modalitate imaginară de a-și da seama de o întâmplare neprevăzută sau ceva esenţial de angajant. A spune că îngerul Domnului i-a apărut în vis, acesta este un mod de a spune că Domnul i-a vorbit la inimă. Că Iosif a auzit această chemare de a o lua pe Maria ca „soție”: „căci copilul care s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt”.

Totul nu este de la sine înțeles. Să ne imaginăm puțin: Iosif complet distrus și zbuciumat de ceea cei se întâmplă. Ar fi de la sine înțeles să o repudieze pe Maria. Conform legii lui Moise și a tradiției. Dar Cuvântul lui Dumnezeu este mai puternic decât ezitările sale. El a avut curajul de a schimba proiectul făcându-se slujitor al misterului pe care el nu-l înțelege.

Iosif este un om al tăcerii, un om capabil de a asculta de Dumnezeu vorbindu-i şi capabil de a schimba viaţa sa în lumina cuvântului pe care l-a auzit. El descoperă că acest copil vine din altă parte. Nu este a lui, nu este al altuia, nici a Mariei. Este Trimis de Acela care este „Oricare Altul”. Iosif introdus treptat în Lumina unui mare mister care va deveni într-o bună zi să fi proclamat la întreaga Creaţie.

Aceasta este o lecţie vitală pentru noi creştinii ai anului 2014. Trăim într-o lume zgomotoasă şi agitată. Astăzi, Iosif ne învaţă să ascultăm ce se întâmplă în noi, pentru a face punctul de a se așeza la depărtarea necesară pentru a primi un cuvânt care vine dintr-altundeva.  Uneori este dificil căci avem tendința de a vorbi prea mult, de obicei pentru a nu spune nimic. Nu îl putem auzi pe Domnul vorbind inimilor noastre, din moment ce nu tăcem și ne reculegem.

Timpul de a tăcea, timpul de a face liniște și de a asculta, este absolut esențial dacă vrem să rămână om. Pentru că în tăcere se aude Dumnezeu vorbind inimilor noastre prin Duhul Sfânt. În alte împrejurări, ni s-a spus că viaţa creştină nu poate fi concepută fără un angajament faţă de sărăcie, față nedreptatea şi violenţă, care degradează pe om şi desfigurează proiectul de iubire a lui Dumnezeu asupra omenirii. Astăzi, am descoperi că nu putem fi creştini fără un angajament pentru a reveni la calea inimii.

În această perioadă a Postului Mare, noi vom descoperi că a pregăti Paștele este în primul rând să ai un timp de tăcere, de rugăciune, de citire a evangheliei. Ca și Iosif, noi ascultăm cuvântul şi am învăţat pentru a ne face ascultători de ceea ce Dumnezeu ne sugerează. Ca și el, suntem invitaţi să ne facem slujitori ai misterului care ne depășește. Evanghelia ne spune că Domnul ne-a condus pe căi necunoscute. Dar cuvintele pe care ni le adresează sunt cele ale Vieții Veșnice.

(Abbé Jean Compazieu [15 mars 2014]; trad. pr. Isidor Chinez; sursa:

http://dimancheprochain.org/4372-saint-joseph-19-mars-2/).