Sf. Ioan Bosco (1815-1888)

Sf. Ioan Bosco,
patronul editorilor catolici

Don Bosco este numele familiar pe care i-l dădeau copiii, colaboratorii, cunoscuţii, autorităţile bisericeşti şi civile chiar de pe cea mai înaltă treaptă, deoarece dorinţa lui de a face bine oamenilor l-a condus până la tronul Pontifical şi în birourile ministeriale; şi toţi câţi l-au întâlnit şi l-au cunoscut l-au respectat şi l-au iubit. Victor Hugo, după o îndelungată conversaţie cu el, mărturisea că a întâlnit omul cu adevărat om.

La Botez primise numele Ioan; Bosco este numele de familie, iar Don este o prescurtare familiară pentru dominus-domnul, apelativ ce se acorda şi preoţilor, în semn de respect şi afecţiune.

Ioan Bosco s-a născut în ziua de 16 august 1816, în cătunul Becchi, comuna Castelnuovo d'Asti din părţile oraşului Torino - Italia. Mama, Margareta Occhiena, rămasă văduvă cu patru copii, i-a dat o solidă educaţie umană şi creştină. Înzestrat cu inteligenţă deosebită, memorie, voinţă, agilitate corporală puţin comună, chiar de mic copil îi aduna în jurul său pe cei de o vârstă cu el şi organiza cu ei jocuri copilăreşti distractive; când, însă, auzea clopotul sunând pentru slujbă, năvăleau cu toţii în biserică. Sfinţit preot la Torino, în anul 1841, şi-a început activitatea preoţească sfătuindu-se cu Fericitul Iosif Cafasso, om cu o viaţă spirituală excepţională.

Programul său, devenit pasiune, era educarea tinerilor, îndeosebi a celor săraci şi părăsiţi. La început, a adunat un grup mic de băieţi pe care îi ajuta să se joace, să se roage şi, adesea, să ia şi masa în locuinţa care-i fusese repartizată ca preot. În curând, din pricina zgomotului şi a deranjului pe care îl făceau copiii, a trebuit să părăsească această locuinţă, precum şi altele închiriate provizoriu. În cele din urmă, şi-a găsit un adăpost stabil în şurele cumpărate de la familia Pinardi; aici s-a format prima celulă a oratoriului. Apoi, ajutat de mama sa, Margareta, deşi lipsit de mijloace materiale şi întâmpinând multiple împotriviri, Don Bosco a dat viaţă unui mare complex socio-cultural, numit Oratoriul „Sf. Francisc de Sales": loc de întâlniri duminicale pentru tinerii care doreau să petreacă o duminică în veselie, sănătoasă şi sfântă, complex de şcoli de arte şi meserii pentru tinerii muncitori, şcoli regulare pentru studii umanistice. În întreg acest complex se aplica pedagogia care mai târziu se va numi „metoda preventivă", metodă ce se baza pe religie, raţiune şi iubire. „Practica metodei preventive este în întregime întemeiată pe cuvintele Sfântului Paul care zice: Dragostea este binevoitoare, dragostea este răbdătoare; suferă totul, speră totul şi suportă orice contrarietate".

Don Bosco a asigurat continuitatea operei sale, întemeind Asociaţia „Sf. Francisc de Sales" (Salesienii) şi Fiicele Mariei Ajutătoare. A fost şi un foarte fecund scriitor popular şi a iniţiat mai multe acţiuni pentru dezvoltarea presei catolice. Trăind în anii învolburaţi ai Risorgimentoului, a ştiut să stea departe de politică, dar a intervenit ca mijlocitor - ascultat şi acceptat - între Sfântul Scaun, Guvernul italian şi casa regală de Savoia.

Suflet sfânt, întotdeauna vesel şi amabil, se simţea preot în casa săracului, preot şi în palatul regelui şi al miniştrilor. Deşi a apărat cu sinceritate şi fermitate adevărul credinţei catolice, nu s-a ruşinat niciodată de prieteniile sale cu protestanţii şi evreii binevoitori. „Să dezaprobăm greşelile, scria el în „Catolicul în viaţă", dar să respectăm întotdeauna persoanele". Sfântul Ioan Bosco a murit la 31 ianuarie 1888 şi a fost declarat Sfânt de Papa Pius al XI-lea, în 1934.

Cuvântul Bosco înseamnă lemn, arbust; este provenit dintr-un cuvânt germanic: bosk = tufiş. În româneşte, avem o asemănare cu cuvântul boschet. Nu greşim, cred, dacă ne gândim cum contemporanii lui Don Bosco au considerat că acest cuvânt îl descrie mai grăitor, având în vedere vioiciunea, umilinţa, bunătatea, dărnicia lui; de pe un pom mare nu pot culege roade decât cei care dispun de anumite mijloace; dintr-un boschet de zmeură, sau de mure, se hrănesc cu uşurinţă şi cu plăcere chiar copii mici. De aceea ne-a spus Isus să învăţăm de la El, nu să creăm lumi, ci să ne formăm o inimă umilă şi blândă. Don Bosco a înţeles şi a realizat dorinţa lui Isus.

Sfântul care se ocupă cu
educarea copiilor şi a tinerilor

Don Bosco - astfel e numit şi acum simpaticul sfânt - născut la Castelnuovo d'Asti, astăzi Castelnuovo Don Bosco, la 16 august 1815, a primit de la mama Margareta Occhiena o solidă educaţie umană şi creştină. Dotat cu inteligenţă, memorie, voinţă şi agilitate fizică necomune, încă de copil îi frecventase mult pe cei de vârsta lui, pentru care organiza jocuri, pe care însă le întrerupea la sunetul clopotelor pentru a-i îndrepta pe toţi spre biserică. Hirotonit preot la Torino în anul 1841, şi-a început activitatea pastorală cu sfântul Iosif Cafasso.

Programul său, ba chiar pasiunea sa, era educarea tinerilor, a celor săraci şi părăsiţi: şi-a adunat un grupuşor dintre aceştia, pe care îi ducea să se joace, să se roage şi adesea chiar să mănânce la internatul bisericesc. Mutată de aici şi din alte locuri, incomoda şi gălăgioasa asociaţie a lui Don Bosco a avut în sfârşit o locuinţă stabilă sub adăpostul Pinardi, care a fost prima celulă a Oratoriului. Ajutat de mama Margareta, deşi într-o absolută lipsă de mijloace materiale şi expuşi persistentei ostilităţi a multora, Don Bosco a dat viaţă oratoriului "Sfântul Francisc de Sales": loc de întâlnire duminicală pentru tinerii care doreau să petreacă o zi în bucurie sfântă, pensiune cu şcoli de arte şi meserii pentru tinerii muncitori şi şcoli regulare pentru studiile umaniste, după o pedagogie care devenise cunoscută în mod universal ca "metoda preventivă" şi bazată pe religie, raţiune şi iubire. "Practicarea metodei preventive este bazată în totalitate pe cuvintele sfântului Paul care spune: «Dragostea este binevoitoare şi îndelung răbdătoare; toate le îndură, dar speră totul şi suportă orice supărare»".

Don Bosco a asigurat continuitatea operei sale fondând "Pioasa Societate a Sfântului Francisc de Sales" (salezienii) şi "Fiicele Mariei Ajutătoare". El însuşi foarte rodnic scriitor popular, a îndrumat şcoli tipografice, reviste şi edituri pentru extinderea presei catolice. Trăind în anii efervescenţi ai Risorgimento-lui, deşi păstrându-e străin de luptele politice, a desfăşurat activitate de intermediar între Sfântul Scaun, guvernul italian şi casa de Savoia.

Sfânt surâzător şi amabil, se simţea "preot în casa săracului, preot în palatul regelui şi al miniştrilor". Decis polemist antivaldez, aşa cum dicta mentalitatea timpului, nu s-a ruşinat niciodată de prieteniile sale cu protestanţii şi evreii de bunăvoinţă: "Contestăm erorile, a scris în Cattolico nel secolo..., dar respectăm întotdeauna persoanele". Sfântul Ioan Bosco a murit la 31 ianuarie 1888 şi a fost canonizat de Pius al XI-lea în 1934. (Text preluat din cartea Sfântul zilei de Mario Sgarbossa şi Luigi Giovannini, Edizioni Paoline, 1978. Traducere de pr. Iosif Agiurgioaei).

Pentru ce, Doamne, atâta suferinţă?

Abatele Pierre (1912-2007)

Nu m-am vindecat şi nu mă voi vindeca niciodată de toată povara de suferinţe care copleşeşte omenirea încă de la începuturile ei. Se crede, după cum am aflat de curând, că pe pământ au trăit optzeci de miliarde de oameni. Câţi au avut parte de o viaţă dureroasă, câţi s-au chinuit, câţi au suferit… şi pentru ce? Da, Doamne, pentru ce?

Doamne, cât va mai dura această tragedie? Catehismele tuturor religiilor ne învaţă că viaţa are un sens. Dar câţi bărbaţi sau câte femei, din toate zecile astea de miliarde, îsi vor fi descoperit sensul? Câţi au putut dobândi conştiinţa unei vieţi spirituale, a unei speranţe? Câţi alţii au trăit, în schimb, aproape ca nişte animale, în frică, în nevoia de a supravieţui, în lipsuri, în durere şi boală? Câţi au avut norocul de a medita asupra sensului existenţei?

Am nouăzeci şi trei de ani, iar credinţa mea, care mă hrăneşte de mai bine de optzeci de ani, se transformă pe zi ce trece în întrebare. Doamne, de ce? De ce lumea? De ce viaţa? De ce existenţa umană?

Pentru ce să trăieşti?

Sunt adesea întrebat: care este sopul vieţii?

În ciuda acestei absurdităţi, am totuşi o certitudine care-mi dă putere de când m-am întâlnit cu Dumnezeu în adoraţie, pe vremea când eram tânăr călugăr capucin. Şi atunci, tremurând, cu inteligenţa scandalizată, dar cu convingerea inimii şi a credinţei, răspund: scopul vieţii este acela de a-l învăţa pe om să iubească.

A iubi înseamnă că atunci când tu, celălalt, eşti fericit, şi eu sunt fericit. Iar dacă tu, celălalt, eşti necăjit şi suferi, atunci şi pe mine mă doare. Atâta tot. Aşa că spun: viaţa este puţin răgaz dat unor libertăţi, pentru a învăţa să iubeşti, cu certitudinea că trebuie să lupţi împotriva răului.

Sensul creaţiei: ca iubirea să răspundă iubirii. Fără acest punct culminant în care două libertăţi pot deodată să se dăruiască şi să se iubească, întreaga creaţie ar fi absurdă.

Iubire şi fericire

Mi-am dat seama, de-a lungul vremii, că este important să facem bine deosebirea dintre fericire şi iubire.

Chiar dacă este incomparabilă cu oricare alta şi produce fericirea cea mai mare, bucuria care însoţeşte iubirea este fragilă şi nu împiedică suferinţele. Faptul de a iubi nu ne pune deci la adăpost de suferinţă. Aşa cum spunea Fecioara Maria Bernadettei din Lourdes, "în viaţa asta îţi făgăduiesc că te voi învăţa să iubeşti, dar asta nu înseamnă că te voi învăţa să fii fericită mereu".

Toţi oamenii caută în mod natural fericirea. Dar a trăi o viaţă creştină, autentică nu înseamnă a căuta fericirea cu orice preţ. Ci a încerca să iubeşti, oricare ar fi preţul pe care-l vei avea de plătit.

Spun acestea, pe deplin conştient de o rătăcire pe care se cuvine s-o evităm şi în care au căzut mulţi creştini pioşi : aceea a dolorismului. Lucrurile stau invers decât am fost întruna învăţaţi – meritul nu are nimic de a face cu dificultatea. Meritul se măsoară după iubirea cu care este săvârşită o faptă, iar nu după cât ne costă (ca în dolorism).

Dolorismul este o nelegiuire şi o caricatură a vieţii creştine, care constă în a căuta suferinţa, sau în a te complace în suferinţă, sub cuvânt că Isus a suferit. Nu. Trebuie doar să acceptăm viaţa aşa cum este, iar dacă nu putem evita o suferinţă, atunci mai bine s-o acceptăm cu iubire, decât să ne revoltăm sau să fugim de ea închizându-ne în noi înşine.

În faţa suferinţei: Budha şi Isus

Sunt, din păcate, de acord cu constatarea fundamentală pe care o face Budha: totul este suferinţă.

Condiţia umană înseamnã, în mod fundamental, suferinţă: omul suferă moralmente. Suferă că nu posedă anumite lucruri, apoi suferă că le-a pierdut sau pentru că se teme că le-ar putea pierde. Suferinţa ne este hărăzită tuturor.

Fiind însă creştin, voi trage alte concluzii decât Budha, Pentru el, după câte am înţeles atât din lecturi cât şi din discuţiile purtate cu prietenul meu Dalai-Lama, trebuie să faci totul ca să nu suferi. Scopul vieţii devine atunci o asceză şi o etică de viaţă exigentă, care, urmăreşte să suprime principala cauză a oricărei suferinţe: dorinţa.

Pentru ucenicul lui Isus, calea este cu totul alta, el îşi propune nu să elimine din viaţa sa suferinţa până la a-şi suprima orice dorinţă, ci să reacţioneze la ea prin împărtăşire şi dăruire. Dacă în urma confruntării cu propria suferinţă sau cu suferinţa altuia ajungem în comuniune cu ceilalţi, atunci apare lumina.

De câte ori n-am trăit această experienţă zguduitoare la căpătâiul unui bolnav incurabil, al unui om disperat. Simplul fapt de a fi în comuniune adevărată cu el îi aduce o lumină care sublimează suferinţa. Suferinţa poate fi deci trăită ca o trambulină spre împărtăşire. Ea este întotdeauna un rău, şi nu trebuie niciodată căutată sau glorificată. Dar acest rău poate duce la culmi de omenie.

Am aflat de curând că un psiholog de renume, Boris Cyrulnik, arăta, legat de aceste lucruri, că anumite traumatisme profunde din copilărie ar permite o îmbogăţire a finţei, putând fi deci considerate "o nenorocire fericită", potrivit titlului uneia din lucrările lui. Cred că este valabil pentru viaţă în general: orice suferinţă depăşită înseamnă o îmbogăţire a fiinţei, un progres în conştiinţă.

Geniul lui Teilhhard de Chardin

Luând în discuţie chestiunea atât de importantă a păcatului originar şi a evoluţionismului, aş vrea să aduc un omagiu unui om care, deopotrivă savant (paleontolog) şi călugăr (iezuit), a jucat în cursul secolului XX un rol determinant în concilierea viziunii creştine cu teoria ştiinţifică a evoluţiei. Este vorba de Teilhard de Chardin.

Mi-a fost prieten şi am ţinut foarte mult la el. Am auzit vorbindu-se despre el prima oară pe când aveam vreo cincisprezece ani, când tocmai se întorsese dintr-o lungă călătorie în China. Apoi, chiar după evadarea şi fuga mea la Alger, un prieten mi-a dat o fotocopie a cărţii lui, Mediul divin. De atunci, opera lui nu m-a părăsit niciodată. De curând am citit-o în cvasiintegralitatea ei, şi sunt, ca de obicei, pătruns de admiraţie în faţa acestui amestec de ştiinţă, credinţă şi misticism.

L-am întâlnit ultima dată cu puţin înaintea morţii lui. Eram la Saint-Germain-des-prés şi războiul abia se terminase. Locuiam într-un apartament la parter, între Les Deux Magots şi Le Flore. În fiecare joi seara, primeam invitaţi la masă. Într-o seară, l-am primit pe Teilhard împreună cu Nikolai Berdiaev şi catolicul Gabriel Marcel. A fost un fiasco total! Teilhard avea să moară după câteva săptămâni mai târziu, la New York, în ziua de Paşti aşa cum îşi dorise.

Încă din copilărie, Pierre Teilhard de Chardin era pasionat de materie, şi nu o privea, aşa cum fac cei mai mulţi dintre creştini, ca fiind în antagonism cu spiritualul. A ajuns un mare savant, specialist în fosile şi în istoria Pământului şi, în acelaşi timp, şi-a închinat viaţa lui Dumnezeu. Tezele lui curajoase, care încearcă să reconcilieze viziunea evoluţionistă şi credinţa creştină, au avut parte de o primire foarte proastă din partea Bisericii Catolice care s-a grăbit să-l acuze de panteism. Cu toate acestea, Teilhard s-a bucurat întotdeauna de sprijinul unor mari teologi ca părintele De Lubac. Pentru Teilhard evoluţia are un sens şi se desăvârşeşte în ceea ce el numeşte punctul Omega: Cristos. Viziunea lui mistică este pătrunsă de un lirism poetic care-i supără pe unii, dar la care eu unul am fost întotdeauna sensibil. Cred că lucrurile ultime nu pot fi spuse decât poetic.

Absenţa şi prezenţa lui Isus

Multă vreme m-am întrebat: „De ce n-a rămas Isus printre noi? De ce nu continuă să facă minuni, să ne înveţe?” Ce succes fabulos ar avea în epoca noastră mediatică! Mai mult chiar decât orice papă, oricât de sfânt şi de charismatic! Dar tocmai, riscul idolatriei, şi-aşa puternic cu un papă ca Ioan-Paul al II-lea, ar fi fost prea mare. N-am mai fi într-o legătură interioară şi intimă cu Cristos: l-am venera ca pe un idol exterior. Am vrea să-l vedem, să-l atingem, să ne vindece… fără ca asta să însemne că i-am şi asculta şi urma învăţăturile. Sau, dimpotrivă, ne-ar impresiona prea tare şi ne-am teme de el. Ca să intri într-o relaţie intimă, interioară, afectuoasă cu Isus – şi, prin el, cu Dumnezeu – trebuie să închizi ochii trupului şi să-i deschizi pe-ai inimii.

Iată probabil de ce Cristos înviat n-a rămas pe pământ în chip vizibil. Şi iată de ce, după două mii de ani, Isus nu ni se impune în mod vizibil şi radios, ci este ca în ceaţa din dimineaţa de Paşti, când i s-a arătat Mariei Magdalena. Sau ca pe drumul spre Emaus. Cei mai apropiaţi ucenici şi prieteni ai lui nu-l recunosc, într-atât sunt de copleşiţi de griji şi tristeţe. Apoi, la un moment dat, Isus rosteşte un cuvânt – „Maria” –, face un gest – frângerea pâinii –, iar ochii noştri îl recunosc.

Isus ni se oferă, dar nu-l putem recunoaşte decât lăuntric, prin rugăciunea inimii. El continuă să vorbească şi să lucreze în fiecare creştin care caută să-i calce pe urme.

De fiecare dată când întâlnesc câte un bărbat sau te o femeie greu încercaţi de viaţă, îl aud pe Isus chemându-i pe nume şi încerc să le spun, cu glasul meu, cu privirea mea, cu mâinile mele, ceea ce spune Isus cu atâta iubire: „Paul”, Jacques”, „Francois”, „Nathalie”.

Creştinismul înseamnă o întâlnire între o persoană şi altă persoană. Evanghelia care continuă. Nimic altceva.

Euharistia – inima comunităţilor creştine

Isus a găsit o cale extraordinară de a rămâne prezent printre noi în chip tainic: prin sfinţirea pâinii şi a vinului, care devin pentru credincioşi prezenţa trupului şi sângelui său.

Dintre toate tainele, Euharistia este taina prin excelenţă. Este deopotrivă testamentul lui Isus şi actualizarea prezenţei lui printre noi. Este taina care-mi spune cel mai mult şi de care mă simt întotdeauna profund mişcat.

Euharistia este într-adevăr taina credinţei. În absenţa credinţei, este o simplă bucăţică de pâine. Cu credinţă însă, devine ceva capital. Există la creştini mai multe moduri de a concepe Euharistia. Pentru catolici, Euharistia înseamnă prezenţa, reală şi tainică, a lui Cristos. Din punct de vedere teologic, vorbim atunci, cum o face şi sfântul Toma de Aquino, de „transsubstanţiere” – un cuvânt cam rebarbativ, care arată că substanţa pâinii se transformă (prin cuvintele preotului) în substanţa lui Isus.

La polul opus, majoritatea protestanţilor consideră Euharistia ca pe un simbol: „pâinea sfinţită nu mai este trupul lui Cristos, ci simbolul prezenţei lui printre noi.

Personal, şi ca destui catolici sau protestanţi, mă aflu pe o poziţie de mijloc. Nu „transsubstanţierea” mă preocupă, ci doar prezenţa. Cred, fără să ştiu cum anume, fără să încerc să-mi explic lucrul acesta pe cale raţională, că, în chip tainic, hostia sfinţită îl poartă în ea pe Cristos. Nu are importanţă cum.

Astfel, Euharistia le aduce uneori credincioşilor o prezenţă sensibilă a lui Isus. Am simţit adesea acea iubire nemăsurată, când mă rugam, ceasuri întregi, în faţa sfântului sacrament expus în câte o biserică. Mulţi călugări şi călugăriţe trăiesc din această iubire. Îmi amintesc că am vizitat, în 1975, bidonvilul Tu Duc, de la Saigon. Trăiau acolo, în nişte cocioabe, mai multe familii şi câteva călugăriţe. O mamă a interpelat-o pe una dintre călugăriţe: „Cum de eşti mereu cu zâmbetul pe buze, când n-ai nici bărbat, nici copii?” Iar călugăriţa i-a răspuns spontan: „Pentru că mă ştiu iubită de Cel pe Care-L iubesc.” Pentru credincioşi, această iubire, această dragoste a lui Isus este deosebit de perceptibilă în Euharistie.

Poate că Biserica nu are sens decât pentru că menţine prezenţa euharistică. Asta este misiunea ei fundamentală. Mici comunităţi creştine, izolate şi ascunse, au dăinuit secole de-a rândul în unele ţări din Asia tocmai datorită prezenţei euharistice.

(Fragmente din cartea lui Abatele Pierre, Doamne, de ce?,  Humanitas, 2006, trad. Valentina Ţîrlea).

Abatele Pierre (1912-2007)

Abatele Pierre (1912-2007)

Era prin 1912, la numai câteva luni după ce Titanicul se scufundase. În familia unui bogat negustor de mătăsuri din Lyon, se naste al cincilea copil, Henri. În ciuda intenţiilor tatălui de a-l determina pe tănăr să-i urmeze calea, la 18 ani ... visând la o lume mai bună, acesta renunţa la moştenire şi se călugăreşte.

Al doilea Razboi Mondial l-a scos din contemplare şi l-a aruncat în vâltoarea Rezistentei franceze. Acolo şi-a primit pseudonimul "Pierre". Din locuinta sa din Grenoble, Pierre conduce un cuib de luptători. De doua ori arestat a scapat de fiecare dată, după ultima scăpare este nevoit să fugă în Algeria.

În 1945 "revoluţionarul" este împins ca deputat în Adunarea Naţională Constituantă. Dezgustat de politică, în 1950 îşi da demisia din Parlamentul Franţei.

Găsise ceva mai bun de făcut: la data aceea, Parisul mişuna de oameni ai străzii lipsiţi de toate. Abatele Pierre s-a dedicat ajutorării lor. Iarna lui 1954 a fost una cumplit de geroasă. În fiecare noapte în Paris mureau cam 2000 de oameni degeraţi. Abatele nu mai poate suporta. Rosteşte la radio un apel fulminant către parizieni. Peste noapte, se naşte "insurectia bunătăţii". În câteva zile se strâng 500 de milioane de franci şi apar voluntarii! Luat pe nepregătite de sarcina imensă a distribuţiei, Pierre pune la cale cel mai inspirat sistem: îi organizeaza pe cerşetori, ca să-i ajute pe cerşetori. Metoda da roade. Văzându-se deodată utili, vagabonzii s-au făcut oameni de treaba. După ce a trecut iarna, Pierre îi organizează în echipe şi îi trimite prin tot Parisul să strângă sticle. Pe altii mai voinici, îi echipeaza să transforme din ruine... un depozit, unde să fie sortate sticlele. Aşa s-a născut Societetea Emaus, în care cerşetorii îi salvează pe cersetori. Modelul s-a extins şi peste hotare în peste 42 de ţări (Beirut 1959, colonia de leprosi Vellore, din India 1971).

În 1992 a fost medaliat cu Legiunea de onoare. De asemenea, pentru strădaniile sale de a face lumea mai bună, ani de-a rândul a fost votat cel mai popular om din Franţa. Abia în 2003, a fost întrecut de... fotbalistul Zidane. Spune şi asta ceva despre "evoluţia societatii"... Deşi cu o viaţa riscantă, scăpat ca prin urechile acului de nenumarate nenorociri, printre care un accident aviatic (1950) şi un grav naufragiu (1963), Pierre - ca şi altii care "îşi pierd viaţa pentru Isus" atinge pragul longevitatii, moare la nouazeci şi patru de ani (22 ianuarie 2007). În ciuda personalităţii sale controversate Pierre, a lăsat în urma ceva... a făcut ceva pentru semeni...

Pare pe dos. Dar oamenii care au iubit cel mai mult Împărăţia de sus, sunt cei care au făcut cel mai mult pentru lumea de jos.

De fapt asta şi este esenţa adevaratului crestinism... (Lucian Cristescu).

IV TPA (B): Cuvântul lui Dumnezeu ne salvează

Isus este descris de evanghelistul Marcu cu două caracteristici: Isus este „învăţătorul” care învaţă; Isus este „eliberatorul” care vindecă, pentru că cuvântul său este eficace. Ne aflăm într-adevăr în faţa unei „învăţături noi”, unde „nou”, în limbajul biblic, nu înseamnă original, inedit, dar perfect şi definitiv. Isus învaţă cu autoritate şi porunceşte cu eficacitate; el proclamă şi vindecă, spune şi face, predică şi vindecă.

Profetul este cel care vorbeşte „în numele lui Dumnezeu”. Isus este adevăratul mare profet. El învaţă cu autoritate, prin cuvinte şi fapte. Cu cei patru foşti pescari, acum discipolii săi, este la Cafarnaum. Sâmbăta intră şi vorbeşte în sinagogă. Este multă lume. Cuvântul său provoacă o ascultare de excepţie. Toţi stau ochi şi urechi: îşi dau seama că se află în faţa unui om ieşit din comun. El nu cunoaşte decât aramaica, limbă de dialect; nu a studiat Scriptura pe lângă vreo şcoală rabinică; este un om ilustru necunoscut. Şi totuşi vorbeşte cu autoritate. Cărturarii şi rabinii din timpul său erau unii care „repetau”; Isus, nu. Cuvântul său este unul care dă naştere la uimire, pentru că este noutate absolută, vorbeşte despre Dumnezeu ca unul care vine dinăuntru, dintotdeauna. Citind evanghelii ne dăm seama că acesta este stilul său constant. Putem într-adevăr să-l numim omul care uimeşte.

„Cel Rău” este mult mai ager decât lumea: nu este cuprins de uimire, dar de mânie şi de ură. E ştie că acel om din Nazaret a venit să-l dea jos de pe tronul său. Stăpânirea sa asupra omului s-a sfârşit. A venit ceasul de a face socotelile cu „Unsul lui Dumnezeu”. Iar Isus înaintea lui nu se pleacă, pentru că are ceva mai mult decât alţi oameni: el este „Sfântul lui Dumnezeu” şi Cel Rău ştie aceasta. În lupta Cristos este cel care învinge, dar nu cu forţa dialecticii. Isus nu discută cu demonul. Îi impune de-a dreptul „să tacă şi să plece”. Cristos nu coboară să facă pact cu el. Încurcătura în care se află omul de astăzi este tocmai aceasta: merge la braţ cu Dumnezeu şi cu diavolul. Nu mai există distincţie: bine şi rău, cinste şi necinste, fidelitate şi adulter, curăţie şi desfrâu, ban public şi ban murdar. Toate acestea sunt o realitate aşa de împletite că nu se mai pot recunoaşte. Arta jocului dublu, a moralei duble, a conştiinţei duble…

Isus are un cuvânt care taie ca spada, care face rău, care invită la a alege, care fierbe, care eliberează şi salvează.

În faţa lui Isus care învaţă, care este atitudinea noastră? În faţa lui Isus care poartă lupta sa cu răul, ce comportament ni se cere?

Cuvântul lui Dumnezeu zguduie şi alungă „liniştea” celui care predică şi a celui care ascultă. Deseori face rău, dar este un rău, ca în cazul celui posedat din evanghelie, care se schimbă în adevăratul nostru bine.

Isus a venit pentru a aprinde o speranţă în inima oricărui om. Isus arată cum Dumnezeu este plin de compasiune faţă de infirmităţile noastre şi se angajează, la persoana întâia, în lupta împotriva răului: răului fizic şi celui, mai profund, care loveşte sufletul, răul care coincide cu răutatea inimii şi care are trăsăturile unei închisori, din care nu se mai reuşeşte a ieşi cu puterile proprii. Domnul ne este alături pentru aceasta şi învinge răul şi ne dă viaţa adevărată. (R. Rossi).

Poezia religioasă a lui Vasile Voiculescu

Locul lui Vasile Voiculescu în literatura românească este propriu: el a fost traversat, dar nu ocupat. Străină riscului luciferic al lui Arghezi, retoricii fără iluminare a lui Panait Cerna, îndoielii fără accent ori zvâcnet a lui Dimitrie Nanu, degajării ortodoxe a lui Nichifor Crainic, poezia sa este a unui creştin care, transgresând zona practicii religioase, respiră în spaţiul iniţierii sacre: Simt că sunt mai mult decît ştiu să fiu, / Am putinţe mai mari decît pot, / Trăiesc şi altfel decît în acest chip viu / Trec dincolo de marginile trupescului si­criu. / Carne, suflare, minte, nu m-alcătuiesc tot...

Miş­carea vieţii poetului e concentrată exclusiv în absolutul Dumnezeirii. Nu-şi îngăduie altă aspiraţie, astfel încât poezia rămâne o însoţitoare, element conex al gravei experienţe spirituale, al itinerariului său de foc. Nu arta e problema, ci Dumnezeu. Poetul o spune de la bun început: ...coborând lăuntrica mea scară / Mă sprijin în condei ca în toiag. În felul acesta, citirea poeziei lui ori exprimarea impresiilor e operă de pietate din care trebuie excluse fascinaţia şi gratuităţile jocului.

Poezia Nebunul, din volumul Călătorie spre locul inimii (1994), oferă cheia poeziei sale religioase: poetul nu-i cere lui Dumnezeu slava ca îngerii, lauda ca sfinţii, nemurirea ca martirii, hrana ca pustnicii ori nava ase­meni cuvioşilor, ci doar nebunia de a-i fi totul. Nu numai lumină, ci şi – vai, profeţie ce avea să se adeverească! – primejdie, bezna şi caznă. Căci scriitorul a ieşit mai mult mort decît viu din temniţele comuniste... El şi-a părăsit vechea identitate, y compris aceea de poet, în nădejdea arzătoare a naşterii din nou. A unei Vita Nova, ca Dante. În nădejdea unei vieţi noi, matrice fundamentală a creştinismului, reductibilă la simbolul învierii. Credinţa firavă a poetului e asemeni unui prunc la vârsta când învaţă să vorbească: el stâlceşte, cum e şi firesc, numele lui Dumnezeu, pe care-l invocă rugându-l să-l ia pe genunchi. Mai târziu îi va cere să-i cureţe de păcat miezul făpturii, aşa cum păstorul scobeşte inima lemnului ca să-l prefacă în fluier prin care să curgă slobod suflul dumnezeiesc... Tânjind după integrarea în Absolut, po­etul deprinde limba universală a rugăciunii şi-l roagă să-i adune în el risipa vieţii. Şi spune că soseşte – atenţie! – de pe tărâmul artei care, oricât de înaltă, e stearpă. Deci, abandonează esteticul pentru universul, valoric superior, al credinţei. Vine dinspre stearpa artă, se neagă pe sine, dar rămâne în fruntariile ei, întărind-o într-un fel nou pe dinăuntru, conferindu-i prin noua sevă o turgescenţă sublimă, asemeni colţului de plantă ce urcă în spinarea firavă piatra. Gândul renaşterii prin credinţă îi smulge din inimă versuri puternice: Doamne, pe măsură ce cred şi Te iubesc / Îmbătrînesc în lume şi întineresc în Tine. Aceeaşi impresie o trăia şi Michelangelo Buonarroti, îndumnezeindu-se prin contemplarea frumuseţii ome­neşti, ca într-o naştere din nou: come serpe al sasso si discoglia, ca şarpele ce năpârleşte pe stâncă... Odată cu sterilitatea artei, poetul leapădă şi îngâmfarile ştiinţei, văzând în devoţiunile pentru ea o trădare iscarioteană. Nou născutul se părăseşte pe sine şi ca artist şi ca medic. Un efort patetic de a plia cuvântul, pentru care e oarecum indiferent, pe ideea arzătoare trădează exact momentul acestui abandon. Martori stau cîteva admirabile stângăcii dosofteiene şi o anume rigiditate verbală care-i altceva decât perfecţiunea prozodică. Un tern monahal, o fugă de efect şi de emfaza exteriorităţi lor sclipitoare ajută la circumscrierea zbaterii eului în temniţa trupească. Spaţiu insuficient pentru mişcarea, oricât de liberă, într-un acvariu. Prea multă lumină nu pătrunde aici, căci marea lumină e moartea, pe care poetul nu a consumat-o încă. Moartea este, spune el substantivând o locuţiune adverbială, „o dincolo de fire", unirea cu Dumnezeu, singura iubire şi, dacă-i aşa, nici o lumină n-o poate întrece cât omul e viu...

Aşadar, Vasile Voiculescu bătrânul schimbă pitorescul creştin al viziunii paradiziace din Poeme cu îngeri, carte scrisă spre amiaza vieţii, cu viziunea hipocromă a gândului concentrat exclusiv în mântuire. Cromaticul din tinereţe a cedat dramaticului. Problema fundamentală a liricii sale e tocmai anularea viziunii (văz, auz, amintire). Ea stă la baza artei şi trebuie să se nege pe sine la contactarea Absolutului, impunîndu-se ca artistul să re­nunţe la accederea la Dumnezeire prin simţuri. Prin ele luăm cunoştinţă de efectele Dumnezeirii, cu Creaţia deci, nu cu Creatorul. Părăsirea lor îl sperie: Cine-ar putea vreodată-nţelege / Misterioasa, groaznica Ta sim­plitate? (Crucea-înălţare). In altă parte mărturiseşte faptul de a fi ispitit de către Dumnezeul pur („gol”), dezlegat de minuni: Inspăimîntătoarea Ta abstractitate (Necontenit, Doamne!).

Prevalarea metafizicii asupra moralei, cele două fun­damente ale religiei creştine, îl apropie iniţiatic de comu­niunea cu Absolutul, în care multitudinea şi felurimea reperelor dispar: Tânjesc după o faptă să-mi dea desăvârşirea, / Râvnesc o subţiime în care să mă torc, / O stare fără trepte, mai sus ca fericirea, / O luminare-n sine mai pură ca iubirea, / Un fară loc din care să nu vreau să mă-ntorc (Babei).

Nu-l mai izbăveşte metafora, ci numai atingerea unei anumite valori a tensiunii de contemplare a Creatorului. Părăsind exuberanţa picturală ori muzicală, menestrelul credincios din tinereţe a trecut într-un schimnic mono­cord, într-un puritan ce vrea să mistuie, prin mijlocirea iubirii dumnezeieşti, gunoaiele lumii.

Abstragerea e cel mai valoros exerciţiu spiritual pen­tru poet, creator – în câteva cazuri – de idei teologice originale. Astfel, strigându-şi dintre ruine dorul de Dum­nezeu, V. Voiculescu se socoteşte a patra Lui ipostază, aserţiune care, raportată la conceptul creştin al Sfintei Treimi, ar putea fi privită ca o erezie, dacă n-ar fi salvată de metafora omului dez-dumnezeit: Dă-mi înapoi ceea ce am avut, / Intregeşte-mă şi întregeşte-Te, Doamne, iar cu mine (De profundis). Tânjind după comuniunea cu Dumnezeu, râvneşte să fie un stâlpnic, însă nu într-o pustie, ci în sacra înălţime a lui Dumnezeu, din care pentru nimic în lume n-ar mai vrea să coboare în im­periul Negrei labe a păcatului (Stâlpnicul). Combustia ce-i asigură justa direcţionare e focul jertfei, emanci­parea spiritului prin suferinţă: Sunt slab, sămânţă care-o suflă vântul / Pe stepele vieţii îndelung / Dar el mă suflă unde vreau s-ajung! (Contemporan). Poetul nu vrea să-i fure lui Dumnezeu nici o bogăţie concretă (jilţ de aur, potir de mărgăritare, raiul etc.), ci numai dragostea lui: Cum Te-aş prăda! Cucernic tîlhar, / Aş sări hoţeşte pe-o fereastră / În împărăteasca Ta bazilică albastră / Să jefu­iesc dumnezeiescul altar (Tîlhar). Este optica omului de la ţară, animat nu de a fi, cât de a avea: a poseda averea supremă ca pe un bun gospodăresc.

Prevalarea moralei asupra metafizicii îl recomandă pe săteanul din poet, cufundat într-o adâncă smerenie ortodoxă şi în munca onestă. El este un virtuoz al ar­moniilor, urcuşurile pe care trebuie să le ia în piept i-au imprimat ritmurile efortului şi al poticnelilor. Copilul de altădată migrează la oraş, departe de Pârscovul natal, urmează şcoli înalte, dar poartă cu el în depărtări talismanul arhaismelor, uneori locale, impregnate adeseori de smirna căţuii şi a cădelniţei, termeni pentru care a avut toată viaţa o slăbiciune (stâncă chialbă, dosădit, aripă rudă, celarele pântecului, podóbia lumii, niriardă, a diortisi, gadină, seul păcatelor etc). Ele se extrapolează inventivismului unor rime ca: clisă / ci să, adineaur' / aur, arcei / chiar cei, ulcer / să nu-l cer, iar pe / şarpe, nu prea multe, într-adevăr, rime care l-ar aminti pe Eminescu din surprinzătoarea, dar foarte naturala rimă Circe / te miri ce, dacă ceea ce francezii numesc l'enjambement (in­gambamentul, încălecarea versurilor, de fapt ruperea lor pentru rimă) nu le-ar imprima stridenţă de artificial. Acestea sunt halte în elaborarea artistică, poetul se află însă în plin zbor dinspre fascinaţiile artisticului, pe care îl ignoră în bună măsură, spre înălţimea simplificată a spiritualului. Pe măsură ce gândul se cufundă mai pu­ternic în contemplarea lui Dumnezeu, în aceeaşi măsură nu mai scontează pe efectele artistice ale stilului. Inter­esat numai în mântuire, duce o simplă viaţă creştinească, în speranţa că moliftele din părinţi, adăugate rugăciu­nilor lui, vor izbuti să nu-I hărăzească scrâşnirilor din dinţi... Astfel de eforturi stilistice, puţine, rămân stângăcii interesante ale meşteşugarului, sforţări estetice, şi pot părea naturale numai raportate la sinceritatea nedisimulării, nu la arta poetului, pe care ele îl exprimă mai mult psihologic decât artistic.

Zisei săteanului i se adaugă zisa doctorului. Ea evocă, în poezia Amenti, camphora veacurilor ce vin, camforul, aroma terpenică din dispensarele de odinioară. Poetul medic foloseşte drept metaforă a durerii (tânjirii) după Dumnezeu simptomul de „membru fantomă” al ampu­tatului (Amputatul), iar pe jivina inimii o simte jumătate roşie, jumătate albastră (Din pietre grele. Lui Andrei Scrima) urmând expresia medicală inimă stîngă / inimă dreaptă, prima consacrată sângelui arterial, a doua sângelui venos. Psihanalitic, atât rimele ingambament cât şi prozaismele ştiinţifice denotă, prin ostentaţia lor obosită, sila de întârzierile în exact ceea ce vrea să depăşească în înălţarea lui spre Absolut: arta literară şi arta medicală. Ele trebuiesc socotite mai mult inconsecvenţe decât repere în evoluţia artistului ce se consacră ascezei. Altfel, poetul vrea să rămînă ...ca pomul, iarna, îngrădină: / În pământ genunchii mi-i înfig / Şi cu inima-nălţată spre lumină / Tac şi-aştept ca soarele să vină... / Iar în viscole, mă vaier şi Te strig (Strig).

Emancipat de ispitirile cărturăreşti şi de el însuşi, părăsindu-l şi pe medicul scriitor, poetul lilialelor Poeme cu îngeri de odinioară scrie la bătrâneţe ca un ţăran ce se mişcă lesne în milenara lui cultură arhaică, într-o devo­ţiune totală faţă de rosturile cosmice şi în permanentă rugăciune. Asumându-şi complet destinul, el îl smulge întâmplării şi nu-l lasă nearticulat cu raţiunea divină. Metaforele sunt de obârşie sătească şi comprimă con­cepte pe care doctorul le-ar fi putut foarte bine exprima prin mijloacele unui limbaj intelectualizat. Ceea ce în Noul Testament e parabola, aici e metafora. Un şirag de metafore trecut printr-un suflet adânc, grav, fierbând sub turmentarea credinţei. Ele îi sunt proprii, aşa că îl fac recognoscibil: În dârdora de patimi, năpraznica ruşine; ori simt frânghiile cărnii grăbit cum se dezleagă etc.

Teribilă mi s-a părut în această poezie de senectute liniştea spirituală, împlinită de-asupra sedimentărilor sufleteşti. Cu ea poetul escaladează versanţii himalaieni ai Dumnezeirii şi priveşte calm în neant. Spre a o ilustra, ar fi de-ajuns să reproduc următorul distih, unul din cele mai puternice pe care le cunoaşte poezia românească: De-alunec în prăpăstiile-Ţi sfinte, / Ce-mi pasă, tot în Tine cad. (C.D. Zeletin - Rost - numărul 30, august 2005).

  

Confesiunea unui scriitor şi medic (fragmente)



Vasile Voiculescu

Multe din lucrurile pe care îmi cereţi să vi le destăinuiesc sunt nu numai fără putinţă de împărtăşire, dar îmi sunt chiar mie misterioase. Deşi ale mele, le simt inaccesibile.

Versurile mele cu caracter religios sunt mai puţin chiar decât o aluzie la aceste realităţi tainice, aşa cum o hartă arată linii în loc de munţi reali ori ape şi traduce în cifre cotele înălţimilor. Nu ne vom putea înţelege decât prin simpatie şi identitate de experienţe lăuntrice.

Îmi cereţi să vă spun ceva despre credinţă, măcar despre credinţa mea?

M-am născut pe ţărmuri de ape mari şi m-am trezit ştiind să înot. Vă pot desluşi toate felurile de a înota, dar despre înot în sine nu v-aş putea articula un singur cuvânt valabil. Cum v-aş putea învăţa acea împletire deplină a trupului cu apa, acel instinct definitiv de siguranţă care face din scufundare o plutire, acel ritm de respiraţie mlădiată pe val, cu deschiderea pieptului într-un unghi pe care nu l-ar putea determina nici o mecanică din lumea aceasta?...

Mă întrebaţi despre credinţă şi expresia ei lirică ? Despre artă şi credinţă ?...Vă voi răspunde că în ce priveşte înotul, cu cât gesturile în apă sunt mai mari şi mai gălăgioase, cu atât înotătorul e mai slab, mai nesigur, aproape de înecare. Neştiutorii, începătorii fac cele mai dezordonate, zgomotoase şi grandilocvente gesturi cu braţele şi picioarele… Înotul perfect se face fără opintiri, e ne-simţit… Pluteşti, aproape cufundat întreg în apă, abia mişcând… Astfel e înotul de fond, înotul serios, în mare şi ocean.

Credinţa cea adevărată e aşijderea acestui instinct de tăcută şi lină plutire, e la fel cu acea nesfielnică predare în puterea apelor, de cufundare şi ameninţare, graţie harului unei respiraţii tainice, graţie unei inspiraţii de aer pe care-l sorbi o clipă, de sus, ca să-l duci cu tine la fund… Credinţa e un instinct de ritm şi  orientare care nu se poate deşuruba în cuvinte, oricât de măiestre.

După mine, iertaţi-mă, poeziile noastre religioase, aceste gesturi verbale, sunt tot atât de departe de adâncul credinţei cum sunt departe de înotul adevărat bălăcirile copiilor într-o băltoacă până la glezne. Când sunt într-adevăr mari şi sfâşietoare, gesturile de artă pot fi cel mult mărturia unui dramatic înec, cum s-a întâmplat cu toţi romanticii. Legăturile între artă şi credinţă sunt vechile legături de pură dependenţă. Arta nu a relevat. Arta a slujit totdeauna credinţa, de-a lungul tuturor religiilor. De când însă arta s-a emancipat, de când arta a devenit ea însăşi o religie, care cere credincioşilor săi să o slujească numai pe ea, să ţie numai ritul  şi formele ei, de atunci nu se mai poate sluji drept la doi domni. Cine vrea să facă artă pură trădează credinţa cea pură. Adevărata inspiraţie religioasă, care mai poate împreuna arta şi credinţa, a rămas numai rugăciunea… Dar şi rugăciunea supremă se rosteşte , cum ştiţi, muţeşte… cu buzele sufletului.

Mi-am revăzut zilele astea versurile, mărturiile conştiinţei mele religioase, care mă târăsc azi în faţa dumneavoastră, ca înaintea unui tribunal. Nu refac aici procesul pe care l-a intentat eu singur poeziei mele, nici procesul conştiinţei mele literare, care a alunecat ca bila pe marginea ruletei şi aleargă încă şovăind, în faţa cărui stil şi forme să se oprească definitiv…  Vreau să apuc altă cale de data asta, să pătrund mai de-a dreptul şi mai adânc, pentru dumneavoastră, în firea problemei şi să desluşim împreună, dacă se poate, temeliile neclintite ale credinţei, deasupra cărora se alcătuiesc şi se petrec jocurile de la suprafaţa noastră.

Eu socotesc credincioşia o însuşire organică, o cristalizare specială a vieţii noastre. Desigur,  e mult mai greu de stabilit tipurile şi categoriile în ordinea spirituală, decât în cea psihică şi în cea biologică. Muşchii, oasele, capacitatea pulmonară, indicele vital, reacţiile nervoase, mi cile şi marile pasiuni, facultăţile cu care ne naştem, toate ne dau anume tăietură, ne imprimă anume forme biopsihice şi ne încadrează în anumite tipuri, mai mult sau mai puţin fericite. Aţi auzit de cele două tipuri elementare ale omului la care s-au oprit învăţaţii: unul, tipul picnic, mic, şi celălalt tipul atletic. Între ele se aşază toate celelalte, corcituri.

Spiritului i-aş recunoaşte, între altele, măcar  două calapoade, două caractere: credincioşia şi necredincioşia – picnismul şi atletismul spiritual. Cu o întreagă gamă de amestecuri între ele.

Credincioşia e de aceeaşi natură morală cu caracterul. Căror structuri biologice şi psihice li se incorporează aceste structuri spirituale, de credincioşie şi necredincioşie, nu ştiu dacă se va cunoaşte vreodată. Eu mărturisesc aceste lucruri ca pe nişte fantezii de ale mele, deşi le simt sau le presimt ca foarte reale.

N-am nici un merit că m-am născut aşa! Caut în tot trecutul meu şi nu găsesc nici o întâmplare care să mă ducă zilnic la credinţă, nici o nenorocire care să mă răstoarne, nici o suferinţă care să mă întoarcă cum întorci o mănuşă, nici un foc alchimic care să mă topească şi apoi să mă transmute în alt metal. Dacă am încetat uneori de a crede, am făcut-o liniştit, aşa cum mi se întâmplă deseori să uit a respira când sunt prea plecat asupra unei lucrări. Dar numaidecât nevoia de aer îmi dilată pieptul, fără ştirea şi voia mea. M-am născut, cred, un tip credincios, organic credincios, şi îndrăznesc să spun credincios chiar dacă nu aş fi religios. Dumnezeu este simplu pentru cine-l  prinde dintr-odată. (...)

Departe de mine de a socoti credincioşia ereditară. (...)

Dar cei mai mulţi dintre noi ne naştem în chip normal tipi credincioşi, şi numai educaţia modernă, faustiniană, ne abate de la tipul primitiv.(...)

Sunt născut la ţară, ceea ce socotesc că e cel mai mare noroc din viaţa mea. Părinţii mei, oameni simpli, au fost pioşi, de o credinţă neabătută de nici o clipă de şovăire sau de îndoială. Practicanţi moderni, fără habotnicie, religia a fost însă pravila, enciclopedia vieţii lor practice. În casa noastră s-a citit mult, mai ales cărţile religioase şi rituale.

Trăiam însă o viaţă autentic rurală, ritmată de anotimpuri, poruncită de natură, înseilată pe datini şi străvechi obiceiuri. Trebuie să vă mai spun că nu am avut preoţi în familie.

Cât pot descoperi eu însumi înapoi, aproape dincolo de orizontul amintirii, mă văd un copilaş stând singur într-o poiană cu flori sălbatice, la marginea unei gârle… nu e nici o poezie, nici o poză… E adevărul. Sunt singur, în fundul grădinii noastre de câteva pogoane, care mi se părea atunci uriaşă… Stau pe un mal cu flori şi mă uit în zare. Şi simt şi acum fericirea acelei singurătăţi copilăreşti plină de o mare, de o nespusă, aş zice de o mistică aşteptare. Aşteptam de atunci ceva ce aştept şi acum, ceva care să-mi împlinească un dor nehotărât, şi aşteptam cu siguranţa, atunci, că va veni… Mă simţeam, mă credeam predestinat. Mi se spunea că m-am născut cu căiţă pe cap, că voi avea noroc… Mama mă adora, surorile mă iubeau, pentru toţi eram o minune. Eram un copil de cel mult trei ani, stam copăcel între flori de in sălbatic, cu un cer albastru deasupra, cu un şir de munţi albaştri în fund, visam cu ochii deschişi la soartă şi eram fericit de aşteptare. Ce aşteptam ? Îngeri, pe Dumnezeu şipe Sfântul Petre, pe Sfânta Duminică din basmele cu care mi-era capul împuiat? Era, desigur, în acel copilaş cârlionţat o copie, ceva împrumutat şi de la Făt-Frumos din poveste, aur, arme, cai, tărâmuri de dincolo. Dar era de atunci în mine o siguranţă că are să mi se izbândească un vis pe care nu-l formulam şi pe care nu l-am formulat niciodată. (...)

Dar ceea ce cred că a ajutat la întărirea unui temperament cu care m-am născut şi care n-a fost prea contrariat de împrejurări a fost traiul de la ţară, din prima copilărie: datinile, care se împleteau pe cununa anului şi pe care le aşteptam şi le practicam ca pe nişte mari şi de preţ spectacole. Teatrul nostru cel mai scump era liturghia şi serviciul religios din fiecare Duminică şi sărbătoare, mai ales după ce descoperisem sensul ascuns al tuturor gesturilor şi aluziilor liturgice. Mai desfătătoare decât orice gală de operă din câte am văzut de atunci încolo, mi-au rămas pentru totdeauna deniile Paştilor, cu marea şi minunata Vinere, când cântam prohodul. (…)

Aşteptarea aceea sigură şi neistovită cu care mi s-a deschis zarea copilăriei mele, care îmi va închide orizontul vieţii de aici, este cred aşteptarea lui Dumnezeu, care, deşi ascuns, nu-mi este necunoscut. Îl aştept. Şi suprema aventură cu care se izbândeşte visul şi basmul unei vieţi este că are să vie. (Vasile Voiculescu -  Gânduri albe, Editura Cartea Românească, 1986).

25 ianuarie - Convertirea sfântului apostol Paul

Fap 22,316; Mc 16, 15-18.

Sărbătoarea liturgică numită „conversio sancti Pauli" apare în calendar cu începere din secolul al Vl-lea şi este proprie Bisericii din părţile de Apus. Deoarece moartea de martir a apostolului neamurilor este sărbătorită de întreaga creştinătate în ziua de 29 iunie, celebrarea fixată pentru ziua de azi ne dă prilejul să privim mai de aproape personalitatea atât de complexă a aceluia care este numit „Apostolul", prin excelenţă, căci a scris despre sine însuşi: „Am lucrat mai mult decât toţi ceilalţi apostoli", dar tot el a spus: „Sunt cel mai mic între apostoli, un avorton, nevrednic de a fi numit apostol".

Paul enumera şi motivele care-i dau dreptul de a fi considerat apostol: el l-a văzut pe Domnul, pe Cristos înviat, şi, pentru aceasta, este martor al Învierii; şi el a fost trimis să predice direct de către Cristos, ca şi cei doisprezece: cunoaştere directă a faptelor, chemare, trimitere, trei condiţii pe care el le îndeplineşte datorită acelui miracol al harului petrecut pe drumul Damascului, când Cristos l-a silit să capituleze necondiţionat, astfel că a strigat: „Doamne, ce vrei tu să fac eu?" În cuvintele lui Cristos putem descoperi taina sufletului lui Paul: „Greu îţi este ţie să te împotriveşti boldului" (Fap 26,14). E adevărat că Saul căuta „prin toate sinagogile să-i descopere pe creştini şi să-i împingă la blasfemii, folosind chiar forţa" (Fap 26,11), dar el acţiona în bună credinţă, şi când cineva lucrează într-adevăr din dragoste către Dumnezeu, dezorientarea nu poate dura prea mult. Mai degrabă sau mai târziu, apare nedumerirea, adică „imboldul" harului, licărirea razei de lumină a adevărului: „Cine eşti tu, Doamne?" „Eu sunt Isus, pe care tu îl prigoneşti". Această apariţie a lui Cristos în viaţa lui Paul este consacrarea lui ca apostol şi scânteia ce-i va descoperi adevărul minunat al unităţii indestructibile a lui Cristos cu cei credincioşi lui.

Această întâlnire a lui Paul cu Cristos la porţile Damascului, întâlnire pe care Paul o aseamănă cu experienţa pascală a celor Doisprezece şi cu strălucirea orbitoare a primei raze de lumină a creaţiei, va fi lait-motivul predicii sale orale şi scrise. Cele paisprezece scrisori care ne-au rămas de la el ne descoperă fiecare câte ceva din sufletul său şi ne ajută să înţelegem minunea petrecută pe drumul Damascului, minune de neînţeles pentru cine ar încerca să-i găsească doar o explicaţie psihologică, chiar recurgând la extazul religios, sau, ceea ce ar fi mai rău, la halucinaţie.

Din experienţa sa, sfântul Paul va trage această concluzie dătătoare de mângâiere şi încurajare: „Isus a venit în lume pentru a-i mântui pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu. Tocmai pentru aceasta a avut milă de mine. În mine a voit Isus să-şi arate toată bunătatea, ca să fiu un exemplu pentru cei care, de acum încolo, prin credinţă în El, vor obţine viaţa veşnică".

Astăzi vedem puterea lui Dumnezeu în sfântul Paul, ajuns din persecutor apostolul care a primit credinţa în Cristos şi a răspândit-o cu o fecunditate apostolică extraordinară, care nu a încetat încă.

Dar pentru că suntem încă în săptămâna unităţii, să reflectăm asupra unor aspecte ale convertirii lui Paul, care pot fi puse în relaţie cu unitatea.

Sfântul Paul se preocupa la maximum de unitatea poporului lui Dumnezeu. Tocmai acesta a fost motivul care-l determina să-i persecute pe creştini: el nu tolera nici măcar gândul că cei din poporul său se despărţiseră de tradiţia veche, el, care fusese educat, cum el însuşi o spune, la stricta observare a Legii Părinţilor şi era plin de zel pentru Dumnezeu. În faţa iudeilor care îl ascultă după arestarea sa, el compară propriul zel cu acela al lor: „… plin de zel pentru Dumnezeu, aşa cum astăzi sunteţi cu toţii”.

Este deci posibil să fii plin de zel pentru Dumnezeu, dar într-un mod greşit. Sfântul Paul însuşi spune acesta în Scrisoarea către Romani: „Ei au mult zel, dar nu este un zel plăcut lui Dumnezeu”, este un zel pentru Dumnezeu, dar conceput de oameni (cf. Rom 10,2).

Acum, în timp ce Paul, plin de zel pentru Dumnezeu, folosea toate mijloacele şi în particular cele violente pentru a menţine unitatea poporului lui Dumnezeu, este „convertit” complet de Dumnezeu cel ce îi arată clar care este adevărata unitate. „Cine eşti, tu Doamne? Mi-a spus: Eu sunt Isus Nazarineanul, cel pe care tu îl prigoneşti”. În trei relatări ale convertirii lui Paul, detaliile se schimbă: unele sunt adăugate, altele dispar, dar aceste cuvinte se găsesc întotdeauna, deoarece sunt cu adevărat centrale. Paul, evident, nu avea conştiinţa că îl persecută pe Isus, punându-i în lanţuri pe creştini, dar Domnul, în acest moment, îi descoperă unitatea profundă existentă între el şi discipolii săi: „Eu sunt Isus Nazarineanul, pe care tu îl persecuţi”. Poate că tocmai atunci Paul a avut prima revelaţie a trupului lui Cristos, despre care a vorbit mai apoi în scrisorile sale. Toţi suntem membre ale lui Cristos prin credinţa în el: în aceasta constă unitatea noastră.

Isus însuşi este fondatorul Bisericii sale vizibile. „Doamne, ce trebuie să fac?”, întreabă Paul, şi Domnul nu-i răspunde direct: „Ridică-te, intră în cetate şi ţi se va spune ce trebuie să faci”. Îl trimite, deci, la Biserică, nu vrea pentru apostolul său o convertire individualistă, fără nici un raport cu ceilalţi discipoli. El trebuie să se insereze în Biserică, Trupul lui Cristos, la care trebuie să adere pentru a trăi în adevărata credinţă.

După convertirea sa, Paul a păstrat în inimă dorinţa de a fi unit cu poporul lui Israel. Scrie aceasta în Scrisoarea către Romani, prin cuvinte care nu pot fi citite fără a trăi o profundă emoţie: „Vă spun adevărul în Cristos, nu mint, şi conştiinţa mea dă mărturie despre aceasta în Duhul Sfânt : am în inimă o mare durere şi o suferinţă continuă. Aş vrea să fiu eu însumi anatema, separat de Cristos pentru fraţii mei, care sunt de acelaşi sânge cu mine. Ei sunt israeliţi şi deţin adopţiunea de fii, gloria, alianţele, legislaţia, cultul, promisiunile, patriarhii; de la ei provine, după trup, Cristos, el, care este mai presus de orice lucru, Dumnezeu binecuvântat în veci”.

Orice creştin ar trebui să aibă această tristeţe continuă, care nu-l împiedică să trăiască bucuria în Cristos, deoarece este o tristeţe plăcută lui Dumnezeu, care ne uneşte cu inima lui Cristos. Este suferinţa pentru poporul lui Israel care nu îl recunoaşte pe Cristos, pentru creştinii ce sunt divizaţi şi nu ajung la unitatea pe care Domnul o doreşte.

VIII - SRUC - 2012: Reuniţi în împărăţia lui Cristos

Biserica "Sfântul Anton" din Iaşi

Ziua a opta: Pe cel care învinge îl voi pune să şadă alături de mine pe tronul meu (Ap 3,21).

În această ultimă zi a săptămânii de rugăciune pentru unitatea creştinilor celebrăm împărăţia lui Cristos. Victoria lui Cristos ne permite să privim spre viitor cu speranţă. Această victorie depăşeşte tot ceea ce ne împiedică să împărtăşim plinătatea vieţii cu el şi cu ceilalţi. Noi creştinii ştim că unitatea cu toţi este un dar al lui Dumnezeu. Ea începe cu victoria glorioasă a lui Cristos asupra a tot ceea ce desparte.

1Cronicilor 29,10-13; Apocalipsului 3,19b-22; Ioan 12,24-26.

"În acel timp, Isus a spus ucenicilor săi: „Adevăr, adevăr vă spun: dacă bobul de grâu căzut în pământ nu moare, rămâne singur, iar dacă moare aduce mult rod.  Cine-şi iubeşte viaţa o va pierde, iar cine-şi urăşte viaţa în lumea aceasta o va păstra pentru viaţa veşnică.  Dacă-mi slujeşte cineva, să mă urmeze pe mine, şi unde sunt eu acolo va fi şi slujitorul meu. Dacă-mi slujeşte cineva, Tatăl meu îl va cinsti"

Comentariu

Isus Cristos este primul născut dintre cei morţi. S-a umilit pe sine şi a fost înălţat. Cristos nu a ţinut pentru sine, ci a împărtăşit împărăţia şi înălţarea sa cu toată omenirea.

Imnul lui David, născut din bucuria regelui şi a poporului său în faţa construirii templului, exprimă adevărul: totul vine prin har. Chiar şi un monarh pământesc poate să fie o imagine a împărăţiei lui Dumnezeu, care are puterea de a înălţa şi de a da putere tuturor.

Psalmul regal de mulţumire continuă această idee. Şi tradiţia creştină îi dă un sens mesianic; Cristos este adevăratul Rege, plin de viaţă şi binecuvântare, prezenţa perfectă a lui Dumnezeu în mijlocul poporului său. Într-un anumit sens, această imagine se poate referi şi la popor. Oare nu sunt fiinţele umane încoronarea creaţiei? Nu vrea oare Dumnezeu să ne facă „împreună moştenitori cu Fiul său” şi „membri ai familiei sale regale”?



A.I. Cuza - amfiteatru  A14



Scrisorile în Cartea Apocalipsului, adresate celor şapte Biserici locale, constituie un mesaj adresat Bisericii din toate timpurile şi locurile. Cei care l-au primit pe Cristos în locuinţele lor vor fi invitaţi să împărtăşească împreună cu el la ospăţul vieţii veşnice. Promisiunea de a sta pe tronuri, vestită în prealabil celor doisprezece, acum se extinde la toţi cei care au obţinut victoria.

Unde sunt eu va fi şi cel care mă slujeşte. Putem lega acest Sunt eu al lui Isus de numele inefabil al lui Dumnezeu. Servitorul lui Isus, pe care Tatăl îl cinsteşte, va fi acolo unde Domnul este aşezat, la dreapta Tatălui, pentru a domni.

Noi creştinii suntem conştienţi că unitatea dintre noi, deşi cere eforturi umane, este mai presus de toate un dar al lui Dumnezeu. Constă în a împărtăşi victoria lui Cristos asupra păcatului, asupra morţii şi asupra răului care este motiv de diviziune. Participarea noastră la victoria lui Cristos ajunge la plinătatea ei în ceruri. Mărturia noastră comună dată despre evanghelie trebuie să arate lumii un Dumnezeu care nu ne limitează, şi nici nu ne domină. Trebuie să vestim în manieră credibilă, oamenilor din timpul nostru şi din epoca noastră, că victoria lui Cristos depăşeşte tot ceea ce ne împiedică să împărtăşim plinătatea vieţii cu el şi cu ceilalţi.

.

Sf. Francisc de Sales, episcop, învăţător al Bisericii (1567-1622)

 “A trăi în lume şi, în această viaţă muritoare, împotriva tuturor opiniilor şi principiilor acestei lumi şi împotriva curentului printr-o viaţă de renunţare, abandon şi spirit de sacrificiu: aceasta nu este o viaţă pur umană, ci, mai degrabă, una supranaturală... nimeni nu poate trăi în acest fel dacă nu este atras de Tatăl veşnic: o atare viaţă este o răpire continuă şi un extaz continuu de acţiuni şi lucrări...“^[1].

Sfârşitul secolului al XVI-lea nu era un timp fericit pentru Biserica Catolică, îndeosebi pentru ţările unde ideea Reformei s-a răspândit rapid, câştigând mulţi adepţi şi accentuând ruptura dureroasă dintre creştini.

În Ducatul de Savoia se simţea foarte puternic influenţa lui Calvin şi a lui Zwingli. Criticile severe împotriva Bisericii rămase unite cu Roma erau foarte presante şi, în câmpul moral, erau chiar fondate.

“De ce – se spunea – să rămânem legaţi de un tip de Biserică unde cea mai mare parte a episcopilor nu sunt slujitori ai evangheliei, ci sunt ataşaţi de bunurile bisericeşti, ducând o viaţă de aristocratici mondeni, fără să se intereseze de turma lui Cristos? Şi câţi preoţi nu sunt din acelaşi material şi câţi alţii sunt atât de ignoranţi, încât nu sunt capabili să înveţe pe alţii nici măcar catehismul?”

Urmaşii reformei, în schimb, se reînnoiau privind spre Bisericile de la început şi se angajau într-o viaţă creştină mai severă. Nu era mai bine să aderi la ea, şi astfel, să-ţi asiguri mântuirea?

În acest climat, în 1567, s-a născut Francisc, fiu al domnului de Boisy din vechiul castel din Sales, un om dintr-o bucată, credincios Bisericii Catolice conform cu tradiţia familiei sale nobile şi a ducatului său. Francisc a fost educat creştineşte în ambientul nobil al familiei sale. Când a sosit timpul să-şi lase casa pentru a urma studiile superioare, ţinta a fost Parisul.

“Vreau să te iubesc acum”, şi lumina l-a cuprins...

Aici, în mijlocul atâtor noutăţi atrăgătoare, nu întotdeauna prea ortodoxe, tânărul din Savoia şi-i alege ca maeştri ai săi pe iezuiţi. Aceştia, cunoscuţi deja pentru competenţa lor în problema studiilor şi pentru comuniunea lor cu papa, l-au ajutat desigur să înţeleagă că nu tot ceea ce strălucea în cultura profană şi în cea teologică era aur.

Viaţa nu a curs însă aşa lin după cum sperase. La 16 ani, el se află cufundat într-o discuţie, pe atunci foarte vie, despre cei predestinaţi la infern. Un nor negru i-a acoperit sufletul şi un pesimism profund i-a tăiat avântul pentru viaţă, aruncându-l în disperare.

Norocul său a fost că educaţia primită în familie, într-un ambient senin şi optimist, l-a ajutat la luarea unei decizii mature: “Dacă nu-l voi putea iubi pe Dumnezeu în veşnicie, B şi-a spus el B vreau cel puţin să-l iubesc cu toată puterea mea, aici, pe pământ”.

Acest act eroic de voinţă i-a fost confirmat printr-o mângâietoare lumină pe care a primit-o într-o zi când se ruga înaintea imaginii sfintei Fecioare Maria. Experienţa luminii, făcută cu acea ocazie, se află la baza personalităţii sale senine şi pline de voioşie, şi care îi va permite să dezvolte o spiritualitate caracterizată de abandonarea la voinţa plină de iubire a lui Dumnezeu.

O dată regăsită seninătatea, Francisc nu a mai avut dubii în ceea ce priveşte credinţa şi s-a cufundat cu totul în studiile sale. De la Paris, a mers la Padova, unde a fost laureat în mod strălucit în jurisprudenţă. Reîntors în patrie, ducele l-a numit avocat al senatului din Chambéry. I se deschidea în faţă o carieră strălucită, spre satisfacţia familiei sale, dar el, văzând starea de abandonare în care trăiau, înainte de toate, creştinii din regiunea Chablais, la 26 de ani, a primit hirotonirea ca preot, punându-se la dispoziţia ducelui şi a episcopului pentru reevanghelizarea ţinutului Savoiei. 

Apostol în ţinutul său 

Părinţii săi, cunoscând situaţia religioasă dificilă a locului, s-au opus prin toate mijloacele ca nu cumva să-i fie pusă în pericol integritatea. Francisc, cunoscut până în acel moment ca un om blând şi ascultător, şi-a descoperit acum un alt aspect al caracterului său, fermitatea, nelăsându-se impresionat de cei care voiau să-i strecoare teama în faţa chemării lui Dumnezeu. Făcând apel la exemplul patronului său, sfântul Francisc din Assisi, care, pentru a-l urma pe Cristos, n-a ezitat să abandoneze casa părintească, şi-a urmat cu fermitate hotărârea.

În Savoia, regiunea Chablais trecuse aproape în totalitate la calvinism, dar ducele nu se resemna. El avea dreptul să facă respectat, chiar cu mijloace energice, principiul Cuius regio eius religio, conform căruia fiecare trebuia să urmeze religia propriului principe sau să plece de pe domeniile sale. Ca să nu se declanşase un război religios, aşa cum s-a întâmplat în Franţa vecină, Francisc i-a expus ducelui un plan diferit: în privinţa religiei, poporul nu se converteşte cu forţa, ci prin convingere, instruindu-l cu perseverenţă, luminându-l cu răbdare şi, mai presus de toate, arătându-i chipul plin de iubire al lui Dumnezeu. L-a convins astfel pe duce să-l lase să lucreze liber, cerându-i numai să-l ajute cu rugăciunea. Şi a fost ascultat.

S-a pus imediat pe treabă cu tot zelul său tineresc, călătorind şi predicând în toate Bisericile, cu zestrea sa intelectuală, cu cunoştinţele sale teologice şi cu figura sa blândă şi convingătoare, dar ambientul ostil nu permitea ca oamenii să se adune pentru a asculta un predicator catolic.

În faţa acestui prim insucces, el nu s-a pierdut cu firea, dar a inventat un nou stil de evanghelizare: tipărea predicile sale pe foi volante, folosindu-se de un limbaj simplu şi atrăgător, şi le lipea pe la porţile caselor. Această formă de răspândire, care mai târziu îi va merita titlul de patron al jurnaliştilor, în acei ani, a trezit mânia adversarilor săi, care au încercat chiar să-i ia viaţa.

El, însă, nu s-a lăsat antrenat în spirala violenţei şi mulţi, atraşi de cuvântul său simplu şi profund şi de personalitatea sa blândă şi înţelegătoare, şi-au regăsit seninătatea în credinţa părinţilor.

Episcop: “trăind pentru alţii” 

Faima sa era deja cunoscută tuturor celor din regiune şi chiar în afara ei, când episcopul de Geneva, înaintând în vârstă, l-a voit coadiutor. Din acest motiv, a fost chemat la Roma şi atunci a avut norocul să-l întâlnească pe Filip Neri, a cărui spiritualitate se apropia atât de mult de a sa. Pentru Francisc, această întâlnire a fost motiv de întărire şi încurajare. A acceptat episcopatul nu ca o onoare, ci ca o misiune: “Ziua consacrării mele episcopale a fost aceea în care Dumnezeu m-a sustras mie însumi şi m-a pus deoparte pentru sine; apoi m-a încredinţat poporului, ca să spun aşa, m-a convertit: de la a trăi pentru mine la a trăi pentru ei”.

Avea doar 32 de ani şi, după doi ani, la moartea episcopului titular, se afla la conducerea diecezei cu scaunul la Annecy.

Deşi absorbit de dificila activitate pastorală, în special, de reînnoirea clerului şi de vizitarea parohiilor, a continuat să scrie şi să conducă spiritual persoane excepţionale, ca Maria a Întrupării, Vincenţiu de Paul şi Ioana Francisca de Chantal.

Cu Ioana de Chantal, sfântul a cultivat o prietenie profundă, şi aşa a fondat Ordinul Vizitantinelor. Conform planurilor lor, nu era vorba despre un ordin religios tradiţional, ci de un grup de laice consacrate lui Dumnezeu în mijlocul lumii pentru a sluji cu multă dăruire Biserica după nevoile ei actuale ale bărbaţilor şi femeilor. Totuşi, timpurile nu erau pregătite pentru o asemenea inovaţie în câmpul feminin şi, la urmă, acestea au trebuit să accepte ca fundaţia lor să devină un ordin religios contemplativ.

O cale de sfinţenie pentru toţi 

De acum înainte, însă, spiritualitatea pe care Francisc o elaborase pentru persoane din toate grupurile sociale şi pentru numerosul grup de discipoli, bărbaţi şi femei, clerici şi laici, care îl urmau, făcea trimitere la o sfinţenie ce se realizează dincolo de zidurile mănăstirilor. El însuşi, în prefaţa operei sale, Filotea, scria: “Aproape toţi cei care au tratat despre sfinţenie au intenţionat să instruiască persoane retrase din angrenajul lumii, sau cel puţin au învăţat o sfinţenie care conduce la o fugă de lume. Intenţia mea este, însă, de a-i instrui pe cei care trăiesc în oraşe, în familie, la curte...“

Şi în capitolul al treilea al primei părţi din aceeaşi carte, spune: “Albinele extrag mierea din flori fără să le strivească, lăsându-le intacte şi proaspete, aşa cum le-au găsit. Adevărata sfinţenie lucrează şi mai bine, deoarece nu numai că nu aduce nici un prejudiciu nici unui tip de vocaţie şi de ocupaţie, ci, dimpotrivă, adaugă acestora frumuseţe şi prestigiu... E o eroare, ba chiar o erezie, a voi să excluzi exerciţiul sfinţeniei din ambientul militar, din prăvăliile comercianţilor, din curţile principilor, din casele celor căsătoriţi... Oriunde ne-am găsi, putem şi trebuie să aspirăm la viaţa desăvârşită”.

Francisc îşi încheia viaţa pământească la 28 decembrie 1622, la Lyon, unde se dusese pentru un colocviu cu Ioana de Chantal, şi, după doar treizeci şi trei de ani de la moarte, era proclamat sfânt. Ca urmare a difuzării scrierilor sale şi pentru influenţa lor în viaţa oamenilor, îi va fi atribuit şi titlul de învăţător al Bisericii. Sărbătoarea sa se celebrează la 24 ianuarie, data la care trupul său a fost mutat la Annecy.

---

^[1] Francisc de Sales, Teotimo, c. 6. Cit. in E. Harvey, I mistici e la mistica, Libreria Editrice Vaticana, 1995, pag. 531.

(după Enrico Pepe, Martiri şi sfinţi din calendarul roman, Sapientia, Iaşi 2007).

VII - SRUC 2012: Transformaţi de Bunul Păstor

Ziua a şaptea: Paşte oile mele! (In 21,17)

Textele biblice de astăzi ni-l arată pe Domnul care întăreşte turma sa. Suntem chemaţi să-l urmăm pe Bunul Păstor, să ne întărim reciproc în Domnul, să-i sprijinim şi să-i întărim pe cei slabi şi pe cei pierduţi. Există un singur păstor şi noi suntem poporul său.

1Samuel 2,1-10; Efeseni 6,10-20; Ioan 21,15-19.

"Isus înviat din morţi a stat la masă cu ucenicii săi pe ţărmul mării. După ce au mâncat, Isus i-a zis lui Simon Petru: „Simon, fiul lui Ioan, mă iubeşti tu mai mult decât aceştia?” El i-a răspuns: „Da, Doamne, tu ştii că te iubesc”. Isus i-a zis: „Paşte mieluşeii mei!” I-a spus Isus a doua oară: „Simon, fiul lui Ioan, mă iubeşti?” Petru i-a răspuns: „Da, Doamne, tu ştii că te iubesc”. Isus i-a zis: „Paşte mieii mei!” Şi i-a spus a treia oară: „Simon, fiul lui Ioan, mă iubeşti?” Petru s-a întristat pentru că l-a întrebat a treia oară mă iubeşti şi i-a zis: „Doamne, tu toate le ştii; tu ştii că te iubesc”. Isus i-a zis: „Paşte oile mele!  Adevăr, adevăr îţi spun: când erai mai tânăr te încingeai singur şi te duceai unde voiai; dar când vei îmbătrâni, îţi vei întinde mâinile şi altul te va încinge şi te va duce unde nu vei voi”.  A spus lucrul acesta ca să arate cu ce moarte îl va preamări Petru pe Dumnezeu. Şi, după ce i-a vorbit astfel, i-a zis: „Urmează-mă!”"

Comentariu

Cei care trebuie să depăşească suferinţa au nevoie de sprijin de sus. Acest sprijin provine din rugăciune. Forţa Anei prin rugăciune a fost obiectul primului capitol din Cartea lui Samuel. În al doilea capitol se întâlneşte rugăciunea ei de mulţumire. Ana a înţeles că unele fapte se întâmplă numai cu ajutorul lui Dumnezeu. Dumnezeu a voit ca Ana şi soţul ei să se devină părinţi. Acest text este un exemplu care întăreşte credinţa în ceea ce pare să fie o situaţie disperată. Este un exemplu al victoriei.

Bunul păstor, din Psalmul 23, îşi conduce turma şi prin locurile mai întunecate, întărind-o cu prezenţa sa. Cei care îşi pun încrederea lor în Domnul nu trebuie să se teamă nici măcar de întunericul rupturii sau al neunirii, pentru că păstorul lor îi va duce la păşunile verzi ale adevărului, pentru a trăi împreună în casa Domnului.

În Scrisoarea către Efeseni apostolul Paul ne îndeamnă să fim puternici în Domnul şi în forţa sa atotputernică îmbrăcând armura spirituală: adevărul, dreptatea, proclamarea veştii bune, credinţa, mântuirea, cuvântul lui Dumnezeu, rugăciunea şi implorarea.

Iaşi - Casa "Sfântul Iosif": capela

Domnul înviat îl îndeamnă pe Petru, şi în persoana lui pe fiecare discipol, să descopere în ei înşişi iubirea Celui care este unicul Păstor adevărat. Dacă ai această iubire, atunci paşte oile mele! Cu alte cuvinte, hrăneşte-le, ocroteşte-le, îngrijeşte-te de ele, întăreşte-le, pentru că sunt ale mele şi îmi aparţin. Fii servitorul meu bun şi veghează asupra celor care sunt ai mei, care mă iubesc şi ascultă glasul meu. Învaţă-i iubirea reciprocă, curajul şi cooperarea în încercările şi cotiturile vieţii.

Prin harul lui Dumnezeu, martorul lui Cristos care a fost confirmat în noi ne obligă să acţionăm împreună pentru unitate. Avem capacitatea şi cunoaşterea necesară pentru a da această mărturie. Însă suntem dispuşi? Bunul Păstor, care prin viaţa sa îi învaţă, îi conduce şi îi întăreşte pe toţi cei care s-au încrezut în harul şi în sprijinul său, ne stimulează să cooperăm necondiţionat cu el. Astfel, întăriţi, vom putea să ne ajutăm unii pe alţii pe drumul unităţii ca să fim puternici în Domnul, pentru a putea extinde către ceilalţi mărturia iubirii sale.