marți, 30 septembrie 2014

Sfântul Ieronim (347-420), preot, învăţător al Bisericii

 
Sfântul Ieronim (1632) - de Jacques Blanchard

„Sfântul Ieronim a pătruns atât de mult divinele Scripturi, încât din această comoară a putut să răspândească vechea şi noua înţelepciune, provocându-ne, prin exemplul său, să-l căutăm fără încetare în paginile sfinte pe Cristos, Cuvântul cel viu” (MA II, 1305).

Acest text liturgic dovedeşte recunoştinţa Bisericii faţă de sfântul Ieronim, care, prin traducerea Bibliei, o traducere nobilă în formă şi fidelă în conţinut, a favorizat în creştinătatea occidentală accesul la cuvântul lui Dumnezeu. Şi aceasta a fost şi intenţia sa, când scria: “Noi îl numim om spiritual pe acela care judecă toate şi nu este judecat de nimeni, care, cunoscând secretele Scripturii, le înţelege într-un mod sublim; şi-l vede pe Cristos în cărţile divine”
(PL 26, 417 A). Şi, în prologul Comentariului asupra Cărţii profetului Isaia, adăuga: “Ignorarea Scripturii înseamnă ignorarea lui Cristos, deoarece cel care nu cunoaşte Scripturile, nu cunoaşte puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea sa”.


Un caracter dificil

 
Ieronim, născut la Stridonium, în Dalmaţia, în 347, într-o familie creştină, a fost educat la credinţă de părinţi. De mic şi-a dezvăluit caracterul său independent şi pasional, dar şi memoria deosebită şi inteligenţa foarte ascuţită. A studiat mai întâi în oraşul său, apoi s-a dus la Milano şi, în sfârşit, la Roma. Învăţătorul său a fost celebrul retor Elio Diodoro şi discipolul şi, în acelaşi timp, prietenul său preaiubit, Rufin din Aquileia.

Roma l-a încântat pe Ieronim prin frumuseţea sa monumentală, istoria şi cultura sa şi, de asemenea, prin tradiţia creştină. Duminica vizita adeseori catacombele şi medita viaţa eroică a martirilor.

Exista însă un alt aspect al oraşului cezarilor: acela al vieţii uşoare – “dolce vita”. Ieronim, ca majoritatea studenţilor, nu a ştiut să reziste vieţii libertine care se trăia la terme, în circ şi în alte locuri puţin recomandabile. Spre norocul său, dragostea faţă de studii l-a ajutat să nu neglijeze formarea intelectuală şi educaţia creştină primită în familie l-a îndemnat să ceară Botezul şi să înceapă o viaţă mai demnă de un creştin. A fost botezat, la 19 ani, de papa Liberiu.


Începuturile vieţii ascetice


O dată terminate studiile, s-a transferat la Treviri pentru a-şi începe cariera, dar aici Dumnezeu îl aştepta în întâmpinare. Dacă, la Roma, contemplase catacombele, plângându-se adeseori că nu a trăit şi el în timpul martirilor, la Treviri, descoperea în toată măreţia sa experienţa monahismului şi a înţeles că şi ascetul este un adevărat martir, nu numai pentru un moment, ci pentru întreaga viaţă: “Meritul martiriului nu se atribuie exclusiv vărsării sângelui; slujirea împlinită de un suflet dăruit lui Dumnezeu este, de asemenea, un martiriu zilnic” (Scris. 108, 31).

luni, 29 septembrie 2014

Sfinții Mihail, Gabriel, Rafael, arhangheli



Arhanghelul Mihail (1632) - de Luca Fa Presto


Sfântul Mihail, arhanghel

Calendarul nou i-a reunit într-o singură sărbătoare pe cei trei arhangheli: Mihail,Gabriel şi Rafael, a căror comemorare mai înainte se ţinea la 29 septembrie, 24 martie şi 24 octombrie. Despre existenţa acestor trei îngeri ne vorbeşte limpede Sfânta Scriptură; ne dă numele lor şi arată însărcinările ce le-au fost încredinţate.

Sfântul Mihail, patronul Sinagogii, este acum patronul Bisericii universale; Sfântul Gabriel este acela care a vestit Întruparea Domnului şi, probabil, a fost alături de Isus în Grădina Măslinilor; Sfântul Rafael este ajutorul în călătorii. Sfântul Mihail s-a bucurat de un cult deosebit chiar din primele veacuri ale istoriei creştinismului. Împăratul Constantin a înălţat în cinstea lui o biserică pe malul european al Bosforului, iar Justinian a ridicat o alta pe malul opus. Data de 29 septembrie este cea când a fost consacrată biserica dedicată Sfântului Mihail pe Via Salaria, lângă Roma.

Sărbătoarea Sfântului Mihail s-a răspândit atât în Apus, cât şi în părţile de Răsărit. La Roma, s-a ridicat în cinstea lui un impunător monument pe ruinele celebrului mausoleu al împăratului Adrian, monument cunoscut sub numele de Castelul Sfântului Înger – Castel Sant Angelo. Sfântului Mihail îi este dedicat un sanctuar renumit pe Muntele Gargan, din Sudul Italiei, loc vestit de pelerinaj în tot timpul Evului Mediu. Sub privirile statuii Sfântului Mihail, aşezată pe faţada acestei biserici, la 8 mai 663, longobarzii au câştigat o mare victorie navală împotriva baraunilor; amintirea acestei zile şi a unei apariţii a Sfântului Arhanghel a constituit obiectul unei a doua sărbători, la 8 mai, care acum este transferată la 29 septembrie.

Prenumele Mihail este unul dintre cele mai răspândite nume de persoane la popoarele europene; el reproduce formula ebraică: Mi kha El = „Cine este ca Dumnezeu?” (Elohim). Este folosit deseori şi în forma prescurtată: Mihai; pentru femei există formele: Mihaela, Micaela, Mihelina. Toate aceste nume sunt o repetare a întrebării: „Cine este ca Dumnezeu?” şi, în acelaşi timp, răspunsul subînţeles la întrebare: „Nimeni nu este asemenea lui Dumnezeu!”
 

Arhanghelul Gabriel - de Paul Emil Jacobs (1802-1866)

Sfântul Gabriel, arhanghel

Calendarul nou i-a reunit într-o singură sărbătoare pe cei trei arhangheli: Mihail,Gabriel şi Rafael, a căror comemorare mai înainte se ţinea la 29 septembrie, 24 martie şi 24 octombrie. Despre existenţa acestor trei îngeri ne vorbeşte limpede Sfânta Scriptură; ne dă numele lor şi arată însărcinările ce le-au fost încredinţate.

Sfântul Gabriel, „cel care stă în faţa lui Dumnezeu”, este mesagerul prin excelenţă al descoperirilor divine. Lui i-a fost încredinţată vestirea naşterii Înainte-Mergătorului lui Mesia, Ioan, fiul lui Zaharia şi al Elisabetei. Tot lui i-a revenit misiunea cea mai înaltă atribuită vreodată unei făpturi: vestirea întrupării Fiului lui Dumnezeu. El se bucură de o cinstire deosebită chiar şi din partea mahomedanilor.

Numele personal Gabriel, cu forma feminină Gabriela şi cu diminutivul Gabi, provin tot din limba ebraică, având la bază numele prescurtat al lui Dumnezeu (Elohim): El şi perfectul verbului gabar = a fost puternic; împreună înseamnă: „Dumnezeu a fost puternic”. Arhanghelul Gabriel afirmă prin numele pe care îl poartă că împlinirea mesajului adus de el este opera exclusivă a puterii lui Dumnezeu, şi este atât de sigură încât se poate spune că a şi fost deja realizată.
 
 
Arhanghelul Rafael - de Francesco de Mura

Sfântul Rafael, arhanghel

Calendarul nou i-a reunit într-o singură sărbătoare pe cei trei arhangheli: Mihail,Gabriel şi Rafael, a căror comemorare mai înainte se ţinea la 29 septembrie, 24 martie şi 24 octombrie. Despre existenţa acestor trei îngeri ne vorbeşte limpede Sfânta Scriptură; ne dă numele lor şi arată însărcinările ce le-au fost încredinţate.

Sfântul Rafael, amintit numai într-o singură carte a Sfintei Scripturi, este îngerul care 1-a întovărăşit pe tânărul Tobia în călătoria până la Ecbatana Mediei, l-a ajutat s-o ia de soţie pe Sara, fiica lui Raguel, şi l-a învăţat ce să facă pentru a vindeca orbirea tatălui său. Pentru aceste motive, Arhanghelul Rafael este invocat pentru ajutor şi ocrotire în timpul călătoriilor, pentru vindecarea bolilor de ochi şi pentru pregătirea de o căsătorie fericită. Sărbătorirea lui a fost introdusă în calendar în anul 1921 şi fixată la ziua de 24 octombrie, dar calendarul nou a transferat-o la 29 septembrie.

Mai puţin folosit astăzi, prenumele Rafael, format din: El = Dumnezeu şi rapha = a vindeca, exprimă ideea că Dumnezeu a îndepărtat mâhnirea, durerea, boala. Arhanghelul care l-a condus pe Tobie şi-a descoperit numele numai la sfârşitul călătoriei şi după vindecarea minunată a orbirii bătrânului Tobia; prin numele pe care şi l-a dat, atrăgea atenţia că toate cele întâmplate se datorează bunătăţii lui Dumnezeu, şi nu lui, care este o făptură a lui Dumnezeu. În limba română veche s-au folosit formele: Rafail, Răfăilă, Rafil; mai recent, prin împrumut din limba italiană, se întâlneşte forma feminină: Rafaela. Se pare că mai cunoscut decât Arhanghelul Rafael este pictorul Rafaello Sanzio (1483-1520), cu tablourile sale scăldate în lumină şi gingăşie; Sfânta Scriptură ne arată că Arhanghelul Rafael poate să aducă lumina şi gingăşia, nu pe pânze, ci în inimile oamenilor.
 

sâmbătă, 27 septembrie 2014

† Duminica a 26-a de peste an (A): Acei păcătoşi care au fost dinaintea noastră (omilie)


«Fiule, du-te azi
şi lucrează în vie».

Evanghelia – Matei 21,28-32: Ce părere aveţi? Un om avea doi fii. A venit la primul şi i-a zis: «Fiule, du-te azi şi lucrează în vie». El i-a răspuns: «Nu vreau», dar apoi i-a părut rău şi s-a dus. A venit apoi la celălalt şi i-a spus la fel, iar el i-a răspuns: «Eu mă duc, Doamne», dar nu s-a dus. Care dintre aceştia doi a făcut voinţa tatălui?” I-au spus: “Primul”. Isus le-a zis: “Adevăr vă spun că vameşii şi desfrânatele merg înaintea voastră în împărăţia lui Dumnezeu. Căci Ioan a venit la voi pe calea dreptăţii, dar nu l-aţi crezut, însă vameşii şi desfrânatele l-au crezut. Voi însă deşi aţi văzut, nici măcar după aceea nu v-aţi convertit şi nu l-aţi crezut.


Omilie

O primă lectură a acestei parabole ne poartă la: nu cel care spune „Doamne, Doamne” este adevăratul ucenic, dar cel care în mod conret face voinţa lui Dumnezeu. A face contează, nu ascultarea aparentă, entuziasmul facil şi neconcludent. Pentru a înţelege ce înseamnă pentru Matei verbul a face, este necesar a citi marea judecată (Mt 25,31-46). Două trăsături principale: universalitatea (micul frate al lui Isus este orice om aflat în nevoie) şi a avea grijă în mod concret de cei aflaţi în orice necesitate, străini („eram străin şi m-aţi primit”).
 
Dar această primă lectură nu ne poartă încă în centrul parabolei, constituită de afirmaţia surprinzătoare: „vă garantez că vameşii şi desfrânatele vor intra înaintea voastră în împărăţia lui Dumnezeu”. Aici cuvintele lui Isus sunt directe, trec direct la voi şi implică pe toţi interlocutorii săi şi pe noi. Este clar faptul că Isus nu intenţionează să dea un principiu, ca şi cum ar afirma că toţi păcătoşii, pentru faptul că sunt păcătoşi, vor intra în împărăţie şi că, dimpotrivă, nici un drept nu va putea să intre. Mai simplu, Isus constată o situaţie de fapt, care însă continuă să se repete şi care, în orice caz, trebuie să ne provoace la a face un examen de conştiinţă. Iată situaţia: Isus a întâlnit oameni drepţi şi practicanţi care l-au refuzat, şi a întâlnit oameni ai străzii şi ei l-au primit. În faţa acestei situaţii posibile creştinii trebuie să reflecteze, şi să înţeleagă că şi ei – primii – au nevoie de convertire şi de iertare. Prima direcţie a convertirii este totdeauna spre noi înşine.
 
Este bine ca fiecare creştin (şi comunitatea) să-şi pună o întrebare: cum este posibil ca atâţia creştini în faţa propunerilor evanghelice concrete să se dea înapoi şi să obstaculeze chiar acele tentative care ei înşişi ar trebui să le trezească? Astfel – ca să dau un exemplu – există oameni care cred în caritatea evanghelică, în fraternitatea creştină, dar apoi – în mod inexplicabil – susţin concepţii care sunt contrare. Sau, pot fi creştini angajaţi care, totuşi, obstaculează orice iniţiativă concretă îndreptată să facă viaţa comunităţii creştine mai atentă la cei nevoiaşi. Toate acestea se întâmplă sub ochii noştri. Are dreptate evanghelia: convertirea este şi pentru cei drepţi, nu numai pentru iudei.



(pr. Bruno Maggioni [25.09.2005]; trad. pr. Isidor Chinez; sursă:
http://www.qumran2.net/parolenuove/commenti.php?mostra_id=5175).

Sfântul Vincențiu de Paul (1581-1660), preot, fondator al lazariştilor


Sfântul Vincențiu de Paul (1581-1660)

„Nu putea să vadă pe cineva suferind, fără să sufere cu el; să-l vadă plângând, fără să plângă împreună cu el... Iubirea este aceea care face ca inimile să se întrepătrundă una cu alta şi să simtă ceea ce simte celălalt, într-un mod foarte diferit de acela al oamenilor care nu încearcă nici un sentiment văzând chinurile celor suferinzi şi durerea săracilor (...) A fi creştin şi a-l vedea pe fratele tău care suferă, fără să suferi împreună cu el, fără să simţi boala împreună cu el, înseamnă să fii fără milă, să fii creştin doar cu numele” (C. Lubich, Cristo dispiegato nei secoli, Ed. Città Nuova, Roma 1994, p. 92-93).


Carisma acestui gigant al carităţii este iubirea concretă care înfruntă problemele şi le rezolvă nu din spirit filantropic, ci pentru că îl vede în cel care suferă pe Isus însuşi care repetă: „Îmi era foame şi mi-aţi dat să mănânc; îmi era sete şi mi-aţi dat să beau...“ (Mt 25,31).


Aventura tinerească


Vincenţiu s-a născut la 24 aprilie 1581, aproape de Pou, în Guascogne, dintr-o familie de ţărani săraci. Chiar dacă era dotat cu o inteligenţă vie, până la 15 ani, nu a făcut altceva decât să aibă grijă de puţinele oi şi de cei câţiva porci, pentru a-şi ajuta familia să o scoată la capăt.


Un avocat din regiunea Dax, rămas impresionat de isteţimea băiatului, a vorbit cu părinţii, spunându-le că era păcat să nu-l lase să studieze, şi s-a oferit să plătească cheltuielile. O providenţă neaşteptată şi o mare speranţă pentru viitorul familiei. În ceea ce îl priveşte Vincenţiu, nu aştepta altceva şi s-a cufundat în cărţile sale cu toată pasiunea.


În acele timpuri şi în acea regiune, a studia însemna a se îndrepta spre cariera bisericească, în speranţa de a avea asigurat cât mai curând un câştig mai bun.


Vincenţiu a studiat timp de trei ani pe lângă “Colegiul Părinţilor Franciscani” din Dax; apoi a devenit cleric şi, cu ajutorul patronului său şi prin vânzarea unei perechi de boi din partea tatălui, s-a înscris la Universitatea din Toulouse. La 19 ani, a reuşit să fie sfinţit preot de episcopul din Périgueux şi a continuat studiile până a obţinut bacalaureatul în teologie.


Spera să obţină un beneficiu consistent devenind paroh, dar nu a reuşit acest lucru. Între timp, şi-a pierdut tatăl şi, pentru a-şi ajuta familia, a deschis o şcoală privată fără mare succes, ba, mai mult, s-a încărcat cu datorii.

vineri, 26 septembrie 2014

Gândul zilei [papa]



 
„Un popor care nu are grijă de copii
și persoane în vârstă sunt un popor în declin”
(Papa Francesco [Jorge Mario Bergoglio [1936]).
 
„Odată, un conducător religios a fost acuzat
 că primeşte bani de la traficanţii de droguri
şi el a spus că foloseşte acei bani
ca să facă bine şi că nu întreabă de unde vin.
 Asta este o greşeală.
Banii mânjiţi de sânge nu se pot accepta.
 Legătura dintre religie şi bani
nu a fost niciodată uşoară.
Tot timpul se vorbeşte de aurul Vaticanului,
dar Vaticanul este un muzeu.
Trebuie să facem însă şi deosebirea
între religie şi muzeu.
Religia are nevoie de bani
ca să se administreze,
şi dacă asta se face prin instituţii bancare,
nu este ilegal.
Problema e cum foloseşte cineva banii
pe care îi primeşte ca pomană
sau contribuţii“.
(Jorge Mario Bergoglio, Despre bani,
Editura Curtea Veche, București).

joi, 25 septembrie 2014

Gândul zilei [credința]



 
„Cine m-a învăţat prima dată că credinţa
este un dar al lui Dumnezeu?
Nu ştiu. Mama mea, fără îndoială.
Putea deci să-mi fie luat înapoi?…
Din acest moment am cunoscut
neliniştea morţii,
căci după atâţia ani nu reuşesc
să deosebesc o nelinişte de alta,
dubla groază s-a infiltrat pe aceeaşi
crăpătură în inima mea de copil.
Credinţa nu mi-a apărut niciodată,
deci, ca o constrângere.
Ideea că trebuie să-i iau apărarea
împotriva mea nu-mi vine niciodată.
Credinţa este aceea care-mi
asigură apărarea,
ea este partea de libertate la care
nu aş putea ceda fără să mor”
(G. Bernanos, Grands cimetières,
EEC I, 502-503).
 
„Ce vreţi? Eu am învăţat catehismul
pe genunchii unei mame franceze
şi îl cunosc destul pentru a şti
că nu se trăieşte, că nu se salvează,
că nu te mântuieşti prin omisiune”
(G. Bernanos, Nous autres Français,
EEC I, 693).

marți, 23 septembrie 2014

Sfântul Pius de Pietrelcina, preot

Sfântul Pius de Pietrelcina (1887-1968)



Oare nu “mândria crucii” străluceşte cel mai mult în Padre Pio? Cât de actuală este spiritualitatea crucii, trăită de umilul capucin din Pietrelcina! Timpul nostru trebuie să redescopere valoarea ei, pentru a-şi deschide inima spre speranţă. În toată existenţa lui, el a căutat întotdeauna o mai mare conformare cu Cel Răstignit, având conştiinţa că a fost chemat să colaboreze în chip special la opera răscumpărării. Fără această referinţă constantă la cruce, nu s-ar putea înţelege sfinţenia lui (Ioan Paul al II-lea, Omilia ţinută cu ocazia canonizării).


Divinul Constructor îşi pregăteşte pietrele cu care să construiască edificiul etern, caută să pregătească pietrele cu care are de gând să construiască edificiul etern printr‑o purificare mântuitoare şi atentă, prin lovituri repetate de daltă, aşa încât preablânda noastră mamă, sfânta Biserică Catolică, să cânte imnul oficiului sfinţirii Bisericii (Pius de Pietrelcina, Scrisori, 1994: II, 87‑90, nr. 8).





 
Francesco Forgione (sursa: Maria di Lorenzo: www.santiebeati.it) s-a născut la Pietrelcina, provincia Benevento, la 25 mai 1887. La 22 ianuarie 1903, la 16 ani, a intrat în convent şi, ca franciscan capucin, îşi ia numele de fratele Pius de Pietrelcina. A devenit preot şapte ani mai târziu, pe data de 10 august 1910. În 1916, superiorii s-au gândit să-l mute la “San Giovanni Rotondo”, pe Muntele Gargano, şi aici, în Conventul “Santa Maria delle Grazie”, a început pentru părintele Pius o extraordinară aventură de taumaturg şi de apostol al confesionalului. La 20 septembrie 1918, capucinul a primit stigmatele pătimirii lui Cristos, care vor rămâne deschise, dureroase şi sângerânde pentru cincizeci de ani. A murit la 23 septembrie 1968, la vârsta de 81 de ani. A fost declarat venerabil în 1997, beatificat în 1999 şi canonizat în 2002.

Când a murit, la 23 septembrie 1968, la 81 de ani, stigmatele au dispărut de pe trupul său şi înaintea a circa 100.000 de persoane venite de pretutindeni la înmormântarea sa, s-a iniţiat procesul de sanctificare ce îl aşază, cu mult înainte ca Biserica să-l fi înălţat la cinstea altarelor, în devoţiunea creştinilor din toată lumea, ca unul dintre sfinţii cei mai iubiţi din ultimul secol.



Crescut în familiaritate cu supranaturalul

 
Părinţii săi, Grazio şi Giuseppa, erau ţărani săraci, dar foarte credincioşi. În familie se spunea “Rozariul” în fiecare seară, în casă, cu toţii împreună, într-o atmosferă de încredere filială în Dumnezeu şi în sfânta Fecioară. Supranaturalul s-a revărsat destul de timpuriu în viaţa viitorului sfânt: încă de copil, primea vizite frecvente din partea lui Isus şi a Mariei, vedea diavoli şi îngeri, dar întrucât se gândea că toţi s-ar fi putut să aibă posibilitatea aceasta, nu vorbea despre ele cu nimeni. La 22 ianuarie 1903, intră în convent. Vrea să plece ca misionar în ţările îndepărtate, după ce a fost sfinţit preot, dar Dumnezeu are cu el alte planuri cu totul aparte.

Primii ani de preoţie sunt compromişi şi amari din cauza condiţiilor grave de sănătate, aşa încât superiorii îl trimit de mai multe ori la Pietrelcina, în casa părinţilor, unde clima i se potriveşte mai mult. Părintele Pius este destul de grav bolnav cu plămânii. Medicii îi mai dau puţin de trăit. Ca şi cum n-ar fi de ajuns, bolii i se mai adaugă teribilele încercări la care îl supune diavolul care nu-l lasă deloc în pace pe sărmanul frate, torturându-l în trup şi în duh.

Taumaturg şi apostol al confesionalului

În 1916, este transferat la “San Giovanni Rotondo”. Un număr incalculabil de bărbaţi şi femei, de pe Gargano şi din alte părţi ale Italiei, încep să alerge la confesionalul lui, unde el se află 14-16 ore pe zi, pentru a spăla păcatele şi a reconduce sufletele la Dumnezeu. Slujirea care îşi soarbe propria forţă din rugăciune şi din altar, părintele Pius o realizează nu fără mari suferinţe fizice şi morale.



Unirea cu Cel Răstignit

 
La 20 septembrie 1918, capucinul primeşte stigmatele pătimirii lui Cristos. Părintele Pius este vizitat de un mare număr de medici, suferind din cauza neînţelegerilor şi calomniilor pentru care trebuie să suporte inspecţii canonice infamante; fratele cu stigmate se declară “fiu al ascultării” şi suportă totul cu răbdare serafică. În sfârşit, este chiar suspendat a divinis, şi numai după câţiva ani, dezlegat de acuzele calomnioase, poate fi reintegrat în slujirea lui preoţească.



Maria, secretul sfinţeniei lui Padre Pio


Chilia lui, numărul 5, avea întotdeauna pe uşă o inscripţie cu o frază celebră a sfântului Bernard: “Maria este întreaga raţiune a speranţei mele”. Maria este secretul măreţiei lui Padre Pio, secretul sfinţeniei sale. Ei îi dedică, în mai 1956, “Casa Sollievo della Sofferenza”, una dintre structurile sanitare cele mai renumite la nivel naţional şi inernaţional, cu 70.000 de internări pe an, dotări ultramoderne şi legături cu principalele institute de cercetări din lume. În anii ‘40, pentru a lupta cu arma rugăciunii împotriva realităţii cutremurătoare a celui de-Al Doilea Război Mondial, Padre Pio a iniţiat grupurile de rugăciune, una dintre realităţile ecleziale cele mai răspândite actualmente în lume, cu mai mult de 200.000 de oameni evlavioşi răspândiţi pe tot pământul. Alături de “Casa Sollievo della Sofferenza”, ele constituie moştenirea lui spirituală, semnul unei vieţi dedicate în întregime rugăciunii şi însemnate de o devoţiune arzătoare faţă de sfânta Fecioară Maria.

Fratele se simţea protejat de ea în lupta de fiecare zi cu diavolul, cosaccio, cum îl numea el, şi cel puţin de două ori Fecioara l-a vindecat în mod miraculos, în 1911 şi în 1959. În ultimul caz, medicii îl dăduseră de-a dreptul pierdut, când, după sosirea sfintei Fecioare Maria de la Fatima în pelerinaj la “San Giovanni Rotondo”, la 6 august 1959, părintele Pius a fost vindecat, pe neprevăzute, spre uimirea şi bucuria admiratorilor săi.

“Există o scurtătură spre paradis?”, a fost întrebat odată. “Da, - a răspuns el - este sfânta Fecioară Maria”. “Ea - spunea fratele de la Pietrelcina - este marea prin care se ajunge la ţărmurile splendorilor eterne”. Întotdeauna îi îndemna pe fiii săi spirituali să se roage Rozariul şi să o imite pe sfânta Fecioară în virtuţile ei de fiecare zi: umilinţa, răbdarea, tăcerea, curăţia, caritatea. “Aş vrea să am o voce atât de puternică - spunea el -, încât să-i pot invita pe toţi păcătoşii, din toată lumea, să o iubească pe sfânta Fecioară”.

El avea întotdeauna rozariul în mână. Îl recita fără încetare, în întregime, mai ales în ceasurile de noapte. “Această rugăciune - spunea Padre Pio - este credinţa noastră, sprijinul speranţei noastre, revărsarea carităţii noastre”.

Testamentul său spiritual, la sfârşitul vieţii, a fost acesta: “Iubiţi-o pe sfânta Fecioară şi faceţi să fie iubită. Recitaţi mereu Rozariul”. Despre figura lui, în ultimii ani, s-au revărsat râuri de cerneală.
 
Sfinţenia care salvează

Un număr incalculabil de articole şi foarte multe cărţi. Sunt mai mult de 200 de biografii ale lui numai în limba italiană. “Voi face mai mult zgomot mort decât viu”, prevăzuse el cu ironia-i obişnuită. Padre Pio are cu adevărat o “clientelă” mondială. De ce atâta devoţiune pentru acest sfânt Francisc din sud?

Părintele Raniero Cantalamessa explică astfel: “Dacă toată lumea aleargă după Padre Pio - aşa cum odinioară alerga după sfântul Francisc din Assisi, - o face pentru că intuieşte vag că nu tehnica, cu toate posibilităţile ei, nici ştiinţa, cu toate promisiunile ei, nu ne vor salva: numai sfinţenia. Asta înseamnă ca şi cum ai spune: iubirea”.

luni, 22 septembrie 2014

Toamna


Still life of fruit and flowers on a ledge (1862)
by Amalie Kaercher

 
Toţi acei ce-ntreaga vară
Au lucrat din zori în seară,
Toamna au roade bogate
Au şi fructe, şi bucate ,
Mere,
Pere,
În panere.
Prune
Bune
Şi alune,
Şi gutui
amărui,
Cu puf galben
Ca de pui.
Şi tot felul de legume,
De nu le mai ştii pe nume.
 
 
de Demostene Botez
 

duminică, 21 septembrie 2014

Anima Christi - Sufletul lui Cristos, sfinţeşte-mă [cântec]

 
 
 
 
 
Anima Christi
 
Anima Christi, sanctifica me.
Corpus Christi, salva me.
Sanguis Christi, inebria me.
Aqua lateris Christi, lava me.
Passio Christi, conforta me.
O bone Jesu, exaudi me.
Intra tua vulnera absconde me.
Ne permittas te me separati.
Ab hoste maligno defende me.
In hora mortis meae voca me.
Et iube me venire ad te,
Ut cum Sanctis tuis laudem te.
E infinitum saecula saeculorum.
Amen.
 
 

Sufletul lui Cristos, sfinţeşte-mă 
 
Sufletul lui Cristos, sfinţeşte-mă.
Trupul lui Cristos, mântuieşte-mă.
Sângele lui Cristos, aprinde-mă de dragoste.
Apa coastei lui Cristos, spală-mă.
Patima lui Cristos, întăreşte-mă.
O, bune Isuse, ascultă-mă.
În rănile tale ascunde-mă.
Nu lăsa să mă despart de tine.
De vrăjmaşul cel rău apără-mă.
În ceasul morţii mele cheamă-mă.
Şi porunceşte-mi ca să vin la tine,
Ca să te laud cu sfinţii tăi.
În vecii vecilor. Amin.


sâmbătă, 20 septembrie 2014

† Duminica a 25-a de peste an (A): Logica lui Dumnezeu şi logica omului (omilie)

„Mergeți în via mea!”
 

Evanghelia – Matei 20,1-16: Împărăţia cerurilor este asemenea stăpânului care a ieşit dis-de-dimineaţă ca să angajeze lucrători în via sa. După ce s-a înţeles cu lucrătorii cu un dinar pe zi, i-a trimis în via lui. Ieşind la ceasul al treilea, a văzut pe alţii stând în piaţă şi le-a spus: «Mergeţi şi voi în vie şi vă voi da ce vi se cuvine». Iar ei au plecat. Din nou a ieşit pe la ceasul al şaselea şi al nouălea şi a făcut la fel. Apoi a ieşit pe la ceasul al unsprezecelea şi a găsit pe alţii stând şi le-a spus: «De ce staţi aici toată ziua degeaba?» I-au spus: «Pentru că nimeni nu ne-a angajat. El le-a zis: «Mergeţi şi voi în vie!» Când s-a lăsat seara, stăpânul viei a spus administratorului său: «Cheamă lucrătorii şi dă-le plata, începând de la cei din urmă şi până la cei dintâi». Venind cei de la ceasul al unsprezecelea au primit câte un dinar. Venind apoi primii, se gândeau că vor primi mai mult, dar au primit şi ei câte un dinar. Primindu-l, murmurau împotriva stăpânului zicând: «Aceştia din urmă au lucrat o oră, iar tu i-ai tratat ca pe noi care am suportat greutatea zilei şi arşiţa». Dar el a răspuns unuia dintre ei: «Prietene, nu te nedreptăţesc. Oare nu ne-am înţeles cu un dinar? Ia ceea ce este al tău şi du-te! Eu vreau să dau acestuia din urmă ca şi ţie. N-am dreptul să fac ceea ce vreau cu bunurile mele? Sau ochiul tău este rău pentru că eu sunt bun?» Astfel ultimii vor fi primii, iar primii [vor fi] ultimii”.


Omilie

Isaia – în prima lectură – afirmă că gândurile lui Dumnezeu nu sunt gândurile noastre şi căile sale nu sunt căile noastre. Parabola lui Isus ne oferă în acest sens un exemplu. Un stăpân angajează lucrători la via sa la toate orele din zi. La sfârşitul zilei începe să-i plătească pe ultimii sosiţi în loc pe primii.
 
Deja acest gest surprinde, dar adevărata surpriză este că stăpânul le dă tuturor aceeaşi plată, şi celor din urmă ca şi celor dintâi.
 
Nu este drept, spun muncitorii din primele ore: o singură oră de muncă nu merită aceeaşi plată ca o zi întreagă! Dumnezeu cheamă în fiecare ceas, când crede şi cum crede. Momentul în care ajunge chemarea, dacă devreme sau târziu, nu are importanţă. Important este a fi prompţi, a răspunde la chemarea proprie atunci când vine, a prinde singura ocazie pe care o ai. În plus, stăpânul începe să-i plătească pe cei din urmă în loc de cei dintâi: „Primii vor fi ultimii şi ultimii vor fi cei dintâi”. Împărăţia Cerurilor dărâmă poziţiile răsturnând ierarhiile de valori pe care şi le-a construit omul. Dumnezeu are un metru diferit, îi preferă pe cei din urmă celor dintâi, pe păcătoşi celor drepţi și aroganţi, pe cei umili celor înţelepţi.
 
Dar acestea sunt simple gânduri marginale. Centrul parabole stă în faptul că ultimii au fost plătiţi ca primii. Dreptatea lui Dumnezeu este complet diferită de a noastră.
 
Mai este însă ceva: muncitorii de la prima oră se plâng pentru că sunt convinşi – în adâncul inimii lor – că a lucra în vie este o oboseală și nimic altceva, nu un noroc şi o bucurie. Şi aşa se plâng şi cer o diferenţă. Lamentarea lor arată că nu au înţeles nimic din evanghelia lui Dumnezeu: da, sunt credincioşi practicanţi, dar nu au înţeles că ascultarea de Domnul este de o sută de ori mai mare. Sunt creştini practicanţi care însă îi aplică lui Dumnezeu schema comportamentului omului: atâta muncă, atâta răsplată.
 
În faţa nemulţumirii muncitorilor, Dumnezeu explică motivele sale. Dacă el, stăpânul, acționează așa, nu este pentru că îl neglijează pe cel care a muncit mai mult, dar pentru că el îi iubeşte şi pe cei din urmă.
 
Nu este violată dreptatea – stăpânul dă şi celor dintâi chemaţi cât s-au împăcat! – ci proporţionalitatea. Spaţiul de acţiune a lui Dumnezeu este spaţiul larg al bunătăţii nu al zgârceniei de tipul „atât şi atât”. Dumnezeul din evanghelie nu este fără dreptate, dar nu vrea să se lase să fie prizonier al spaţiului strâmpt al proporţionalităţii. Pentru om proporţionalitatea pare să fie o lege de neatins, dar aceasta nu este valabil şi pentru Dumnezeu. Dacă vrei să te apleci asupra misterului lui Dumnezeu, eliberează-te în realţiile tale de schema rigidă a proporţionalităţii.

 
(pr. Bruno Maggioni [18.09.2005]; trad. pr. Isidor Chinez; sursă:


vineri, 19 septembrie 2014

Sfântul Ianuariu, episcop martir



Sfântul Ianuariu - de Artemisia Gentileschi

“Martir autentic, a dat mărturie despre Cristos prin sângele său; neclintit în faţa ameninţărilor şi ademenirilor, el a obţinut coroana gloriei” (cf. Liturgia orelor).

Ca pentru atâţia alţi martiri ai primelor secole, este dificil să delimităm cu precizie figura istorică a lui Ianuariu. Un lucru este însă cert în existenţa sa, şi anume legătura sa cu regiunea Campania şi, într-un mod special, cu Napoli, şi martiriul său, care a avut loc în anul 305, în timpul persecuţiei lui Diocleţian.

Deja din timpul sfântului Paulin de Nola, cultul său era răspândit în regiune. Despre acest lucru ne vorbeşte biograful sfântului Paulin, prezbiterul Uraniu. Acesta, povestind ultimele zile ale episcopului său, scrie: “Paulin a început să întrebe cu voce tare unde erau fraţii săi; atunci, unul dintre cei prezenţi, crezând că îi caută pe confraţii săi episcopi, care celebraseră împreună cu el (Euharistia, în camera sa), a spus: “Iată, fraţii tăi sunt aici în jurul tău”. Dar el, răspunzând, a spus: “Eu am vorbit despre fraţii mei întru episcopat, Ianuariu şi Martin (din Tours), care tocmai au vorbit cu mine, promiţându-mi că în curând vor veni (să mă ia)”. Cu primul dintre cei doi episcopi, Ianuariu, episcop martir, a fost împodobită Biserica din Napoli” (PL 53,861 A).

Viaţa şi martiriul

Ianuariu, născut la Napoli în a doua jumătate a secolului al III-lea, a fost ales episcop de Benevento. Aici s-a făcut iubit nu numai de comunitatea creştină, dar şi de păgâni, pentru grija pe care el a avut-o faţă de cei săraci, fără deosebire de religie, ci privind numai la nevoile lor.

Biserica traversase o perioadă înfloritoare, deoarece, într-o primă fază, Diocleţian le permisese creştinilor să-şi reia slujbele în armată şi în administraţia publică. Doar spre sfârşitul vieţii sale, sub presiunea cezarului său, Galeriu, a semnat trei decrete împotriva creştinilor, declanşând una dintre persecuţiile cele mai crunte, lovind Biserica în membrii săi, precum şi în averile sale, pentru a-i împiedica să-i ajute pe săraci şi să-şi câştige ulterior preţuirea poporului.



joi, 18 septembrie 2014

Alchimie divină


Rabindranath Tagore (1861-1941)

Mergeam cerşind din poartă în poartă pe uliţa satului, când, deodată, caleaşca ta de aur a apărut în depărtare, ca un vis magnific. Iar eu mă întrebam uimit cine să fie acel Rege al regilor.

Speranţele mele au zburat până la cer şi m-am gândit că zilele mele rele au luat sfârşit. Şi am rămas aşteptând pomeni spontane, comori împrăştiate prin praf.

Carul s-a oprit lângă mine. M-ai privit şi ai coborât surâzând. Simţeam cum fericirea vieţii a ajuns la capăt. Iar tu, deodată, mi-ai întins mâna, spunându-mi: „Ai ceva să-mi dai?”

Ah, ce inspiraţie a regalităţii tale! Să ceri de la un cerşetor! Eu eram zăpăcit şi nu ştiam ce să fac. Apoi am scos încet din desaga mea un bobuleţ de grâu şi ţi l-am dat.
 
Dar cât de mare nu mi-a fost surprinderea când, deşertând seara desaga, am găsit un bob de aur în mormanul de nimicuri. Cât de amar am plâns că nu am avut inima de a mi te dărui cu totul!

Dumnezeu transformă nu în aur,
ci în glorie tot ceea ce-i dăm.
 
Zgârcenia noastră îl leagă pe el la mâini,
iar pe noi ne sărăceşte.
 
 (Rabindranath Tagore, Ofrenda lírica, poemul 50).

marți, 16 septembrie 2014

Martiriul sfântului episcop Ciprian



Din Actele proconsulare ale martiriului sfântului episcop Ciprian (Acta, 3-6: CSEL 3, 112-114)
 
Într-un lucru atât de corect, nu mai este nimic de reflectat
 
În dimineaţa zilei de 14 septembrie, multă lume era adunată la Sexti, după cum poruncise proconsulul Galerius Maximus. Astfel, acelaşi proconsul, Galerius Maximus, a poruncit să fie adus Ciprian, la audienţa pe care o ţinea în ziua aceea, în atriumul Sauciolum. Când a ajuns înaintea lui, proconsulul Galerius Maximus i-a spus episcopului Ciprian: „Tu eşti Thascius Ciprian?” Episcopul Ciprian a răspuns: „Da, eu sunt”.
 
Proconsulul Galerius Maximus a spus: „Tu eşti cel care te-ai prezentat drept conducător al unei secte sacrilege?” Episcopul Ciprian a răspuns: „Eu sunt”. Galerius Maximus a spus: „Preasfinţii împăraţi îţi poruncesc să jertfeşti”. Episcopul Ciprian a spus: „Nu o fac”.
 
Proconsulul Galerius Maximus a spus: „Reflectează bine”. Episcopul Ciprian a spus: „Fă ceea ce ţi s-a poruncit. Într-un lucru aşa de corect nu mai este nimic de reflectat”.
 
Galerius Maximus, după ce s-a sfătuit cu colegiul magistraţilor, cu greutate şi în silă, a rostit această sentinţă: „Tu ai trăit mult timp în mod sacrileg şi ai adunat în jurul tău foarte mulţi din secta ta criminală şi ai devenit duşman al zeilor romani şi al riturilor lor sacre. Iluştrii şi preasfinţii împăraţi Valerian şi fiul său, Gallienus Augustus, şi Valerian, ilustrul cezar, nu au reuşit să te readucă la respectarea ceremoniilor lor religioase. De aceea, deoarece eşti autorul şi instigatorul celor mai rele fărădelegi, tu însuşi vei fi un exemplu pentru cei pe care i-ai adunat în jurul acţiunilor tale ticăloase.
 
Respectarea legilor va fi consfinţită cu sângele tău”. După ce a spus aceste cuvinte, a citit cu voce tare, de pe o tăbliţă, decretul: „Poruncesc ca Thascius Ciprian să fie pedepsit cu decapitarea”. Episcopul Ciprian a spus: „Mulţumesc lui Dumnezeu”.
 
După această sentinţă, mulţimea fraţilor spunea: „Şi noi vrem să fim decapitaţi împreună cu el”. Din cauza aceasta, a apărut o mare agitaţie între fraţi şi multă mulţime l-a urmat. Astfel, Ciprian a fost condus în ogorul Sexti şi aici s-a dezbrăcat de mantie şi de glugă, a îngenuncheat pe pământ şi s-a prosternat în rugăciune către
 
Domnul. Apoi şi-a dezbrăcat tunica şi a dat-o diaconilor, rămânând numai cu haina de lână, şi aşa a rămas în aşteptarea călăului.
 
Când acesta a sosit, episcopul a dat poruncă ucenicilor săi să-i dea douăzeci şi cinci de monede de aur. Între timp, fraţii aşterneau în faţa lui bucăţi de pânză de in şi batiste. Apoi, fericitul Ciprian s-a legat la ochi cu mâinile sale, însă nereuşind să lege colţurile pânzei, au intervenit să-l ajute preotul Iulian şi subdiaconul Iulian.
 
Aşa a suferit Ciprian martiriul, iar trupul său, din cauza curiozităţii păgânilor, a fost depus într-un loc apropiat, unde să poată fi ferit de privirea indiscretă a păgânilor. Apoi, în timpul nopţii, a fost dus de acolo cu torţe şi lumânări aprinse şi condus până la cimitirul procuratorului Macrobius Candidianus, care este pe strada Corturilor, lângă piscine. După puţine zile, proconsulul Galerius Maximus a murit.
 
Sfântul episcop Ciprian a suferit martiriul la 14 septembrie, sub împăraţii Valerian şi Gallienus, în timp ce, peste toate, domnea Domnul nostru Isus Cristos, căruia să-i fie cinste şi mărire în vecii vecilor. Amin.
 
(Sursă: Breviar IV)