† Duminica a 17-a de peste an (A): Cea mai mare comoară este Dumnezeu [30 iulie 2017]

Comoara ascunsă - de James Tissot.

 Cea mai mare comoară este Dumnezeu

[anul A]

pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS] ora 11:00 (30 iulie 2017)

Lecturi: 1Regilor 3,5-12; Romani 8,28-30; Evanghelia Matei 13,44-46.

Omilie

În această duminică cuvântului Dumnezeu ne invită să cerem în rugăciune darul de a pătrunde în fiecare realitate, în orice situație a vieții, mai ales pentru împărăția cerurilor. Cea mai mare comoară este Dumnezeu.

În prima lectură luată de Cartea întâia a Regilor (1Re 3,5-12) găsim începutul regatului lui Solomon, fiul lui David. Încă de tânăr a fost ales rege ca conducă poporul alianței. Regele merge la Gabaon să aducă jertfe lui Dumnezeu pe cea mai importantă înălțime (aproximativ 600 de metri) la vreo 10 km nord-vest de Ierusalim unde există un templu dedicat profetului Samuel. Domnul i se arătă în vis noaptea. „Cere ce vrei să-ți dau!” În dialogul său cu Dumnezeu se arată un rege înțelept care știe să ceară daruri fundamentale pentru a guverna bine poporul. Fragmentul de astăzi arată că nu și-a înțeles rolul ca pe un privilegiu personal, ci ca pe o slujire pe care trebuia s-o împlinească în folosul poporului. În rugăciunea pe care i-o adresează lui Dumnezeu nu-i cere favoruri personale, ci înțelepciunea, adică facultatea de a-și îndeplini în mod eficace misiunea pentru binele poporului. Este conștiința responsabilității pe care o are regele asupra națiunii: „Dă slujitorului tău o inima atentă pentru a ști să conducă poporul tău şi să discearnă între bine şi rău!” (v. 9). Acesta este darul înţelepciunii şi al discernământului pe care noul rege îl cere de la Domnul: ajutor pentru „a distinge între bine și rău”. Este conștient că nu e suficient de a sta pe un tron pentru a guverna poporul! Regele nu poate să ceară de la Domnul decât, umilit, în genunchi, harul de a fi la înălțimea misiunii încredințate. Astfel va putea sluji poporul său în dreptate și pace. Dumnezeu, satisfăcut, îi dă și celelalte binecuvântări  materiale și succesul politic.

În relație cu Evanghelia de astăzi este subliniată mai presus de toate această alegere a lui Solomon care arată că înțelege care este cel mai important lucru. Ca și regele, toţii suntem invitaţi să descoperim înțelepciunea lui Dumnezeu, comoara noastră cea adevărată.

Acesta este mesaj pe care apostolul Paul ni-l dă în lectură a doua luată din Scrisoarea către Romani (Rom 8,28-30) în care se adresează creştinilor ce se descurajează din cauza dificultăților întâlnite pe drumul credinței. Apostolul, în puține cuvinte, trasează „planul” lui Dumnezeu asupra istoriei în toată creația sa pe care voiește s-o salveze și s-o conducă în Împărăția sa.  Paul își imaginează o piramidă ce se ridică spre culmea gloriei lui Dumnezeu. Apostolul este convins că „noi știm”, „noi cunoaștem”: „ştim că toate conlucrează spre bine celor care îl iubesc pe Dumnezeu” (v. 28). Este cunoscut de toți creștinii proverbul rabinic: „când oamenii îl iubesc pe Dumnezeu, toate contribuie spre binele lor”. Dumnezeu „cunoaște” omenirea cu o iubire infinită, o „predestinează” pentru un „destin” măreț ‒ acela al „conformării” după imaginea Fiului ‒ o „cheamă” prin credință, o „justifică” salvând-o prin harul său și o „conduce” spre „gloria” finală împreună cu Cristos. Acum suntem pe drumul credinței…  Dumnezeu nu încetează să ne iubească: este comoara noastră cea mai mare.

Evanghelia după Matei (Mt 13,44-46) ne vorbește despre un tezaur de mare valoare, descoperit întâmplător de un țăran într-un ogor şi a negustorului care a găsit un mărgăritar după o lungă căutare. Prin aceste două parabole, Isus vrea să ne descopere că Împărăţia lui Dumnezeu este comoara noastră adevărată. Putem s-o găsim în mod neaşteptat sau s-o căutăm cu perseverență, nu importă: ceea ce contează este să-i dăm primul loc în viaţa noastră.

Să ne oprim puţin la aceste două personaje pe care Domnul ni le pune în faţă. Un om care munceşte cu ziua la câmp şi un negustor bogat: ei sunt cei care acţionează, şi totuşi nu ei sunt protagoniştii povestirii. Adevăraţii eroi sunt mai curând comoara şi perla, care cu prezenţa lor provoacă acţiunea celor doi oameni. Ţăranul, care probabil nu este bogat, găseşte o comoară într-o ţarină care nu este a sa. Atunci, cu multă înţelepciune, „o ascunde, şi cuprins de bucurie, se duce şi vinde tot ce are şi cumpără ogorul acela” (v. 44). Bijutierul este un negustor bogat care are magazine peste tot şi căută perle preţioase. Când „găseşte un mărgăritar de mare preţ, se duce, vinde tot ce are şi-l cumpără” (v. 46). Unul nu este bogat, altul este foarte bogat, dar amândoi – şi acesta este faptul important – sunt în stare să vândă tot ce posedă pentru a ajunge să deţină comoara şi perla. Sunt fascinaţi, captivaţi total de tezaurul peste care au dat. De aceea, în inima lor nu este nici o părere de rău că trebuie să se despartă de bunurile pe care le deţin. Ei nu fac nici o jertfă, dimpotrivă, se bucură să renunţe la ele: da, au o valoare bunurile lor, dar aceasta devine atât de relativă în comparaţie cu valoarea pe care au descoperit-o! Nu ni se spune în parabolă că „un om a vândut tot ce avea şi a început să caute comoara ascunsă”. Ni se spune: un om a găsit o comoară şi de aceea a vândut ce avea ca s-o dobândească. Adică trebuie să găseşti comoara ca să ai forţa şi bucuria de a vinde totul. Cu alte cuvinte: este nevoie mai întâi să-l întâlneşti pe Cristos, să-l întâlneşti cu adevărat, în mod personal, ca un Francisc din Assisi sau o Tereza de Calcutta... Să-l descoperi ca pe propriul prieten şi salvator… După aceea va fi foarte uşor să renunţi la toate. Se înţelege astfel de ce spune Isus: „jugul meu este plăcut şi povara mea este uşoară” (Mt 11,30). În faţa descoperirii Împărăţiei lui Dumnezeu care se revelează, nu poţi să nu renunţi la toate – şi aceasta chiar cu bucurie – căci ai în faţă cea mai mare valoare, care te satisface, te împlineşte; eşti un om fericit peste care a dat un mare noroc. Iată, Evanghelia este exigentă şi totuşi este atât de plină de umanism!

Astăzi când totul se cumpără şi totul se vinde – chiar şi persoana umană – ar trebui să ne întrebăm: cine suntem noi? Cine este Împărăția lui Dumnezeu pentru noi? Să ne confruntăm cu personajele din parabolă… La cât suntem în stare să renunţăm pentru Cristos?... Dar în parabole mai există nişte personaje subînţelese: vechiul proprietar al pământului care nu-şi dă seama că în ogorul său există o comoară şi îl vinde primului care i-l cere; sau bărbatul ori femeia care avea perla preţioasă şi nu-şi dădea seama de valoarea sa şi o cedează primului negustor în trecere, poate pentru o colecţie de perle false… Putem vedea aici un avertisment adresat nouă, oameni ai vechiului continent european, gata să vindem sub preţ credinţa noastră şi moştenirea noastră creştină… Sunt doar câteva din provocările cuvântului sacru de astăzi!…

Să ne rugăm împreună cu regele Solomon din prima lectură: „Doamne, dă-i slujitorului tău o inimă înţeleaptă...” ca să ia o decizie astăzi în favoarea Împărăţiei tale!

---

[bibliografia (anul A): Bianchi E. (http://www.monasterodibose.it); Cantalamessa R. (http://www.qumran2.net); Compazieu J. (http://dimancheprochain.org); Lucaci A. (http://ro.radiovaticana.va); Lasconi T. (http://www.paoline.it/blog/liturgia); Ludmann R., Parole pour ta route, Paris 1986; Maggioni B. (http://www.qumran2.net); Ravasi G., Celebrarea și trăirea Cuvântului, Sapientia, Iași 2014]; Jesùs Manuel Garcìa (http://www.catechistaduepuntozero.it); Tessarolo A., (ed) Messale e lezionario meditato, EDB Bologna 1974; Commento della Bibbia liturgica, Edizione Paoline, Roma 1981; Masetti N., Guidati dalla Parola, Edizioni Messaggero Padova, Padova 1995].

---

Predica transmisă la „Radio Iași” pe 27 iulie 2008 
de pr. Isidor Chinez
în Duminica a XVII-a din timpul de peste an [A].

  

Alegerea adevăratei comori… [XVII TPA (A) - duminică, 30.07.2017]

Parabola comorii ascunse (1630) - de Gerrit Dou

(pe un desen de Rembrandt);

Museo di Belle Arti di Budapest.

Evanghelia Matei 13,44-52: În acel timp, Isus a spus: „Împărăţia cerurilor este asemenea comorii ascunse într-un ogor, pe care un om, găsind-o, o ascunde şi, plin de bucurie, merge şi vinde tot ce are şi cumpără ogorul acela. La fel, împărăţia cerurilor este asemenea unui negustor care caută mărgăritare frumoase. Când găseşte un mărgăritar de mare valoare, merge, vinde tot ce are şi îl cumpără. Din nou, împărăţia cerurilor este asemenea năvodului aruncat în mare, care adună de toate. Când s-a umplut, oamenii îl trag la ţărm, se aşază, adună ceea ce este bun în coşuri şi aruncă ceea ce este rău. Tot aşa va fi la sfârşitul lumii: vor veni îngerii şi-i vor separa pe cei răi dintre cei drepţi şi îi vor arunca în cuptorul cu foc. Acolo va fi plânset şi scrâşnirea dinţilor. Aţi înţeles toate acestea?” I-au spus: „Da!” Atunci le-a zis: „De aceea orice cărturar instruit în ale împărăţiei cerurilor este asemenea stăpânului casei care scoate din tezaurul său lucruri noi şi vechi”.

Omilie

Rugăciunea de deschidere a acestei duminicii ne introduce în rugăciunea măreață a regelui Solomon: „Tu îi protejezi, Doamne, pe cei care încred pe tine... astfel încât sub îndrumare ta să facă o bună întrebuințare a bunurilor care trec; deja suntem legați de cei care rămân”. Este un program care rămâne totdeauna în actualitate, chiar şi în timpul vacanţelor. Și acesta este un alt stil de viaţă.

Regele Solomon este încă tânăr când a fost ales pentru a conduce poporul alianței. Rugăciunea care se adresează lui Dumnezeu nu privește beneficiile personale, dar responsabilitatea cea nouă: „Dă slujitorului tău o inima atentă pentru a ști să conducă poporul tău şi să discearnă între bine şi rău!” Acesta este darul înţelepciunii şi al discernământului pe care noul rege le cere. Această întrebare apare în fiecare zi în politică, dar şi în ceea ce privește pe părinţi, educatori, păstori. Ca și Solomon, suntem toţii invitaţi să descoperim comoara noastră adevărată: este numai în Dumnezeu.

Este și acest mesaj pe care apostolul Paul ni-l dă în lectură a doua. Se adresează creştinilor care riscă să se descurajeze din cauza dificultăților întâlnite. Atunci el le trimite ceea ce este esențial. Le reaminteşte că sunt angajaţi pe drumul lui Dumnezeu. Acest Dumnezeu nu a încetat niciodată să ne iubească: este comoara noastră cea mai mare. Ne cheamă la un viitor de glorie. Cristos este acolo pentru a ne deschide calea. În plus, el este calea ce ne permite să mergem la Tatăl. Cuvintele sale sunt cele de Viaţa veşnică.

Evanghelia ne vorbește despre comorile de mare valoare, ale celui care a descoperit întâmplător într-un câmp şi ale celui care a găsit după o lungă căutare. Prin aceste două parabole, Isus vrea să ne reveleze că Împărăţia lui Dumnezeu este comoara noastră adevărată. Putem să-l găsim în mod neaşteptat sau să-l căutăm cu perseverență, nu importă: ceea ce contează este ca să-i dăm un primul loc în viaţa noastră.

Acest lucru este foarte important, deoarece această comoară, de care vorbeşte Isus, este o valoare mult mai mare decât toate celelalte bogăţii. Țăranul şi negustorul, despre care ne spune parabola Evangheliei, renunţă la toate bunurile pentru a o dobândi. Comoara noastră este Împărăţia lui Dumnezeu. Cel care o găsește habar nu avea: el consideră că a mers în căutare, ceea ce el aştepta. Când le-am întâlnit pe Isus, nimic nu poate fi ca înainte: ai rămas fascinat, atras de atâta bunătatea şi adevăr. Căutându-l pe Isus este a ne întâlni cu comoara noastră cea mai mare.

Pentru a ne da seama de măreţia acestui cadou, este suficient a citi mărturii de la numeroasele persoane şi ale numeroșilor sfinţi. Citind Evanghelia cu inima deschisă suntem frapați aşa de mult că au fost convertiți de el. Chiar și delicvenții – de cele mai rele spețe – au făcut această întâlnire cu el. Viaţa lor le-a fost complet reînnoită. Şi acum, ei mărturisesc în şcoli şi chiar în închisori. Au înţeles că acest dar i-a umplut și i-a făcut să fie părtaşi.

Papa Francisc ne recomandă să citim Evanghelia în fiecare zi. Şi dacă noi nu avem timp, trebuie să ne procurăm unul cu toată urgența. Acesta este important căci Evanghelia ne face să-l cunoaştem pe adevăratul Isus. Citind în fiecare zi, îl putem găsi; vom descoperi această comoară pe care Isus o numeşte Împărăţia lui Dumnezeu. Acest Dumnezeu nu cere decât să domnească în vieţile noastre pentru a le umple cu iubirea sa. Cel mai extraordinar este că Isus s-a dăruit până la moartea pe cruce pentru a ne elibera de sub puterea întunericului şi a ne transporta în Împărăţia vieţii, a bunătății şi a bucurie. Citind Evanghelia vom găsi pe Isus umplut cu o bucurie care este un dar al Duhului Sfânt.

Când a fost găsit această comoară a Împărăţiei lui Dumnezeu este un lucru ce se întrezărește, se vede; creştinii nu pot ţine credința ascunsă căci transpare în fiecare cuvânt, fiecare gest. Iubirea pe care Dumnezeu a dat-o prin Isus se întrezărește în vieţile noastre. Se înţelege bine cum o fată privind vitralii unei biserici a spus: „un sfânt este cineva care lasă să treacă lumina”. Să ne rugăm împreună Domnului prin mijlocirea Fecioarei Maria și a tuturor sfinților: să vină la noi împărăţia iubirii, a dreptăţii şi a păcii.

(pr. Jean Compazieu [2017]; tradus din limba franceză de pr. Isidor Chinez; sursă:

http://dimancheprochain.org/6974-homelie-du-17eme-dimanche-du-temps-ordinaire-5/).

Diavolul doreşte numai să distrugă...

Ispita lui Cristos (1901-1903) - de Ilya Repin.

„Dar dacă răul ne vine prin intelect,

aceasta nu vrea să spună că sursa primară este în intelect.

Diavolul, cel cu care Faust făcea pactul său,

este o persoană cu propriile idei,

diferite de cele ale lui Faust.

Faust dorea ştiinţa;

Diavolul doreşte numai să distrugă şi nefiinţa”.

(D. O'Donnel, „Le Faust de Bernanos” în D. de Roux [ed.], Les Cahiers de l'Herne. Geroges Bernanos, Éditions de l'Herne, Paris 1962, 1998, 28).

O, cuplu fericit, o Ioachim şi Ana!

„O, cuplu fericit, o Ioachim şi Ana!

Vouă vă este datoare orice creatură,

pentru că, prin voi, creatura i-a oferit Creatorului

darul cel mai plăcut,

mai precis,

pe acea mamă curată, singura demnă de Creatorul ei”.

(Ioan Damaschinul, Discursuri, 8, 4: PL 96, 663).

Apariția mântuitorului

Chipul lui Cristos (1963) - by Peter Bianchi.

„Apariția mântuitorului echivalează cu revelarea adevărului transcendent în istorie. Creștinismul este religia tuturor religiilor, «prin perfecțiunea lui». Suntem îndrumați teologic, a ne rezolva orice neliniște religioasă în spațiul sacru al templului. Pentru a ne afla liniștea mergem la Biserică, ne închinăm, ne rugăm, aprindem lumânări pentru vii și pentru morți, gândim la cele ale Domnului. «Sacru, pentru Petre Țuțea, se confundă cu adevărul». Mitul trebuie citit mistic, este «expresie a acțiunii divine», explicația lui ține de supranatural. Afirmația lui Platon: cu cât mergem mai înapoi, cu atât suntem mai aproape de zei – este o justă formulare a miturilor. În afirmarea naturii transcendente a adevărului aflăm izvorul permanenței platonismului. Prometeu – ca un adevărat dascăl – va arăta lui Zeus, prin reconcilierea cu el, calea mântuirii.

(Țuțea Petre, Omul. Tratat de antropologie creștină, Iași, Editura Timpul 2005, p. 42).

† Duminica a 16-a de peste an (A): Un Dumnezeu mult răbdător [23 iulie 2017]

Un Dumnezeu mult răbdător

[anul A]

pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS] ora 11:00 (23 iulie 2017)

Lecturi: Înţelepciunii 12,13.16-19; Romani 8,26-27; Evanghelia Matei 13,24-43.

Omilie

Lecturile biblice din această duminică ne invită să descoperim adevărata față a lui Dumnezeu: Domnul este mult răbdător.  

Mesajul primei lecturi luată din Cartea Înțelepciunii (Înţ 12,13.16-19) este că Dumnezeu este mult mai uman decât omul. „Tu […] ne judeci cu blândeţe şi ne conduci cu multă îngăduinţă!” (v. 18). La imaginea unui Dumnezeu răzbunător care condamnă fără mila pe toţi duşmanii poporului său i se substituie un Dumnezeu răbdător. Domnul se arată îngăduitor față de toți oamenii arătându-și extraordinara răbdare. Marea sa dorinţă e că păcătosul să se întoarcă şi să trăiască. Lasă tuturor această posibilitate. „Politica” lui Dumnezeu trebuie să devină un simbol și o normă pentru cel credincios: Domnul ne învață că numai pe calea iubirii răbdătoare și milostive (v. 19) este salvarea. Un optimism în privința tuturor oamenilor…. Să-i cerem Domnul puțină omenie, adică purtare blândă și înțelegătoare. Să învăţăm a vedea lumea așa cum el o vede, cu o privire plină de iubire.

În a doua lectură (Rom 8,26-27), sfântul Paul ne invită să ne îndreptăm spre Dumnezeul nostru care intervine pentru a ne dărui pe Duhul Sfânt. La gemătul creației și al nostru se adaugă cel al Duhului, care dă viață (v. 2) și face din noi fii ai lui Dumnezeu (vv. 14-17). În tensiunea aceasta, ajutorul nostru vine de la Duhul Domnului pentru incapacitatea noastră de rugăciune. „Duhul vine în ajutorul slăbiciunii noastre, pentru că nu ştim ce să cerem în rugăciune” (v. 26). Rugăciunea noastră este marcată de neputință. Paul se gândește la distracțiile și uscăciunea noastră, mai mult la incapacitatea noastră de al atinge pe Dumnezeu. Mulţi gândesc că îl influențează pe Dumnezeu prin formulele lor de rugăciune… Dar Dumnezeu este cu totul altfel! Domnul este pentru noi inaccesibil! Atunci nu trebuie să disperăm? Nu. Suntem oameni dar Duhul Sfânt, care locuiește în inimile noastre, intervine pentru noi „cu suspine negrăite” și dorința noastră este purtată înaintea Tatălui cu nespusă intensitate. Spiritul, care este în noi prin botez (Rom 5,5), ne ajută să formulăm rugăciunea noastră adevărată conform cu planul lui Dumnezeu. Cu el, devenim capabili de a ne deschide la iubirea Tatălui şi să răspundem voinței sale de iubire.

Acesta este mesajul pe care îl găsim în Evanghelie de astăzi (Mt 13,24-43), din parabola grâului şi neghinei: un Dumnezeu care este răbdător.

Omul care a semănat sămânţa bună este Dumnezeu. Nu uităm ceea ce a spus în prima relatare a creaţiei: „Și Dumnezeu a privit toate cele pe care le făcuse și, iată, erau foarte bune” (Gen 1,31). Trebuie să spunem și s-o repetăm: Dumnezeu ne dă grâu bun. „Dar pe când oamenii dormeau, a venit duşmanul lui, a semănat neghină prin grâu şi a plecat” (v. 25). Problema este că, în loc de a „veghea” grâul, dormim. Diavolul nu doarme. El stă la pândă pentru a semăna neghină. În limba greacă, neghina se traduce cu „zizanie”, adică tulburare, discordie, încăierare, calomnie. Este tot ce e contrar comuniunii. Și noi ne instalăm în rutină. Când ne trezim, ne dăm seama că există zâzanie peste tot. Uităm de Domnul şi de Evanghelia sa. Nu degeaba spune Isus să veghem şi să ne rugăm pentru a nu ceda ispitei…

Atunci când ajunge să rodească, iată că apare amestecat cu grâul şi neghina. Neghina când e mică se confundă cu grâul, deoarece firele lor verzi sunt foarte asemănătoare grâului. Deși, a crescut neobservată, este amestecată prin grâu. Atunci câţiva servitori zeloşi se oferă să îndepărteze neghina. Este nerăbdarea slujitorilor… Dar stăpânul se opune: „Nu, ca nu cumva plivind neghina să smulgeţi o dată cu ea şi grâul. Lăsaţi-le să crească împreună până la seceriş” (vv. 29-30). Abia atunci va da poruncă să despartă grâul de neghină, adunând grâul în hambar şi aruncând în foc neghina; abia atunci şi numai el, Domnul, va face această separare; nu înainte şi nu noi, slujitorii săi… Uimirea ascultătorului stă în faptul că acum neghina nu trebuie smulsă, ci mai degrabă lăsată să crească împreună cu grâul până la secerat: altfel există riscul – adaugă cu ironie stăpânul – de a smulge grâul şi de a lăsa neghina.

Centrul parabolei este aici, în această răbdare a lui Dumnezeu. Stranie „politică” a sa de îngăduință… Prezența răului alături de bine, contrastul și opoziția, pe care Împărăția le întâmpină, fac parte din această creșterea normală. Să împărtășim optimismul lui Dumnezeu care lucrează cu folos chiar dacă mai tainică și ascunsă decât răul. Suntem chemaţi la răbdare: în trăirea acestei realităţi stă posibilitatea noastră de a primi Împărăţia vestită de Isus. Încrederea este a aceluia care ştie că Dumnezeu lucrează deja în inima fiecărui credincios. „Însuşi Duhul Sfânt intervine pentru noi prin strigăte negrăite” (Rom 8,26). Mereu cu speranța că drumul parcurs al istoriei nu are ca scop nimicul sau ruina, ci „secerișul” care este vestirea marii biruințe a Domnului ce va face să strălucească tot binele semănat de secole în diferitele țări ale lumii.

Mesajul întregii liturgii a cuvântului de astăzi este: deși umblăm în bezna prezentului, „împărăția lui Dumnezeu a venit deja între voi” (Mt 12,28). Speranța creștinului trebuie să privească spre destinul său cu încredere nebiruită. 

---

[bibliografia (anul A): Bianchi E. (http://www.monasterodibose.it); Cantalamessa R. (http://www.qumran2.net); Compazieu J. (http://dimancheprochain.org); Lucaci A. (http://ro.radiovaticana.va); Lasconi T. (http://www.paoline.it/blog/liturgia); Ludmann R., Parole pour ta route, Paris 1986; Maggioni B. (http://www.qumran2.net); Ravasi G., Celebrarea și trăirea Cuvântului, Sapientia, Iași 2014]; Jesùs Manuel Garcìa (http://www.catechistaduepuntozero.it); Tessarolo A., (ed) Messale e lezionario meditato, EDB Bologna 1974; Commento della Bibbia liturgica, Edizione Paoline, Roma 1981; Masetti N., Guidati dalla Parola, Edizioni Messaggero Padova, Padova 1995].

---

„În timp ce oamenii dorm…” [XVI TPA (A) - duminică, 23.07.2017]

Grâu și neghină...

Evanghelia Matei 13,24-30: În acel timp, Isus le-a prezentat mulţimilor o altă parabolă: „Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un om care a semănat sămânţă bună în ogorul său.  Dar pe când oamenii dormeau, a venit duşmanul lui, a semănat neghină prin grâu şi a plecat. Când a răsărit grâul şi a dat rod, atunci s-a văzut şi neghina. Venind servitorii stăpânului casei, i-au spus: «Stăpâne, oare n-ai semănat sămânţă bună în ogorul tău? De ce are deci neghină?» El le-a spus: «Un om duşmănos a făcut aceasta». Servitorii i-au spus: «Vrei să mergem ca să o smulgem?» Dar el le-a zis: «Nu, ca nu cumva, smulgând neghina să scoateţi din rădăcină şi grâul. Lăsaţi să crească împreună până la seceriş! În timpul secerişului voi spune secerătorilor: smulgeţi mai întâi neghina, legaţi-o în snopi ca să fie arsă, iar grâul adunaţi-l în grânarul meu!»”.

Omilie

Lecturile biblice din această duminică ne invită să descoperim adevărata față a lui Dumnezeu. În trecut, a fost reprezentat ca un Dumnezeu răzbunător care condamnă fără mila pe toţi duşmanii poporului său. De fapt, ororile comise de păgâni erau de necrezut. Şi totuşi, Dumnezeu nu i-a nimicit. S-a arătat faţă de ei extraordinara răbdare. Marea sa dorinţa a fost întotdeauna că păcătosul să se întoarcă şi să trăiască. Acest lucru este și pentru duşmanii poporului său. Le lasă tuturor această posibilitate.

Marele mesaj al acestei prime lecturi este că Dumnezeu, în cele din urmă, este mai uman decât omul. Este important pentru lumea noastră de astăzi. Mare problemă a societății noastre este creşterea intoleranţei. Atunci când un bărbat sau o femeie sunt închiși în reputaţia lor rea, acesta nu le lasă nici o şansă. În această zi, ne întoarcem spre Domnul cerându-i să ne dea puțină umanitate. Să învăţăm pentru a vedea lumea așa cum el o vede, cu o privire plină de iubire.

Acesta este mesajul pe care îl găsim în Evanghelie. Parabola grâului şi a neghinei o cunoaștem pentru că am auzit-o adesea; om care a semănat sămânţa bună este Dumnezeu. Nu uităm ceea ce a spus în prima povestire a Creaţiei: „Dumnezeu a văzut că era bun”. Tot ce vine de la Dumnezeu este frumos și bun. Grâul este pus pe pământ de Dumnezeu. Trebuie să spunem și s-o repetăm: Dumnezeu ne dă grâu bun.

Problema este că, în loc de a „veghea grâul”, dormim. Ne instalăm în rutină, fără eforturi; uităm de Domnul şi de Evanghelia sa. În timp ce oamenii dorm, a venit duşmanul. El întotdeauna vine în timp ce dormim. Nu degeaba spune Isus să veghem şi să ne rugăm pentru a nu ceda ispitei. Aceasta s-a întâmplat cu Petru, Iacob şi Ioan în Grădina Măslinilor, cu o zi înainte de moartea lui Isus. Nu trebuie să uităm niciodată că viaţa de creştin este o luptă împotriva „duşmanului”. Prioritatea este sămânţa semănată de Domnul.

Inamicul nu doarme. El stă la pândă pentru semăna neghină. În limba greacă, neghina se traduce cu „zizanie”. Ceea ce inamic semăna este totdeauna zizanie, tulburare, discordie, încăierare, calomnie. Este tot ce e contrar comuniunii. Este ceea ce e semănat de potrivnic. Vedem în parohiile, în comunităţile, în familiile noastre: se doarme liniştit, nu sunt vigilenți; şi când ne trezim, ne dăm seama că există zâzanie peste tot.

Acest rău, îl vedem în fiecare zi: alături de papa Francisc – aprins protector al celor săraci – avem extremişti care ucid și masacrează. Cel mai rău e că pretind să acţioneze în numele lui Dumnezeu. Am vrea să facem curățenie prin scoaterea neghinei. Dar Isus nu ne cere să facem asta. S-ar putea adăuga la ură ură, la neghină neghină. Această Evanghelie ne spune imensa răbdarea lui Dumnezeu. El nu vrea să riște să smulgă grâul cu neghină. Nu vrea să distrugă. Dar ne cere să arătăm acelaşi răbdare cu alţii. El lasă să se deosebească ceea ce nu merge în viaţa noastră. El ne însoţeşte până la secerat.

Și sfântul Petru ne vorbeşte despre răbdare infinită a lui Dumnezeu. Nu trebuie să ne descurajăm când avem impresia că există neghină peste tot şi că Dumnezeu nu face nimic. Domnul se folosește de răbdare faţă de toţi. El vrea ca nici o persoană să nu se piardă dar ca toți să regrete greșelile. Este important să medităm la răbdarea lui Dumnezeu şi la faptul că trebuie să ne umplem de speranţă: neghină şi zâzania nu vor avea ultimul cuvânt de spus. Dar în aceste vacanțe nu trebuie să petrecem timpul să dormim? Trebuie să rămână în vigilenţă.

În a doua lectură, sfântul Paul ne invită să ne îndreptăm spre Dumnezeul nostru. Dar lăsându-ne în noi înşine, suntem incapabili de orice. Atunci Domnul intervine pentru a ne dărui Duhul său cel Sfânt. Cu el, devenim capabili să ne deschidem la iubirea Tatălui şi să răspundem voinței sale. Adevăratul Dumnezeu nu este acela care zdrobeşte duşmanii săi. Se prezentă ca un Dumnezeu plin de iubire care vrea mântuirea tuturor oamenilor.

Doamne, noi te rugăm: învaţă-ne să te urmăm pe calea primirii şi a toleranţei. Prin această Euharistie reînnoiește credinţa şi încrederea noastră în iubirea ta. Amin.

(pr. Jean Compazieu [2014]; tradus din limba franceză din pr. Isidor Chinez; sursă: http://dimancheprochain.org/4589-homelie-du-16eme-dimanche-du-temps-ordinaire-20-juillet-2014/).

Fă-ţi timp...

În trecerea grăbită prin lume către veci,

Fă-ți timp, măcar o clipă, să vezi pe unde treci!
Fă-ți timp să vezi durerea şi lacrima arzând
Fă-ți timp să poţi, cu milă, să te alini oricând!
Fă-ți timp pentru adevăruri şi adânci vise,
Fă-ți timp pentru prieteni, cu sufletul deschis!
Fă-ți timp să vezi pădurea, s-asculţi lângă izvor,
Fă-ți timp s-asculţi ce spune o floare, un cocor!
Fă-ți timp, pe-un munte seara, stând singur să te rogi,
Fă-ți timp, frumoase amintiri, de unul să invoci!
Fă-ți timp să stai cu mama, cu tatăl tău - bătrâni....
Fă-ți timp de-o vorbă bună, de-o coajă pentru câini....

În trecerea grăbită prin lume către veci,
Fă-ți timp măcar o clipă să vezi pe unde treci!
Fă-ți timp să guşti frumosul din tot ce e curat,
Fă-ți timp, că eşti de multe mistere-nconjurat!
Fă-ți timp cu orice taină sau adevăr să stai,
Fă-ți timp, căci toate-acestea au inimă, au grai!
Fă-ți timp s-asculţi la toate, din toate să înveţi,
Fă-ți timp să dai vieţii adevăratul sens!

Fă-ți timp, acum!
Să ştii: zadarnic ai să plângi,
Comoara risipită a vieţii, n-o mai strângi!

de Rudyard Kipling

(sursă: http://poetii-nostri.ro)

Ce oameni excepţionali trec pe lângă noi...

Léon Augustin (1844-1925), pictor francez.

„Ce oameni excepţionali trec pe lângă noi, anonimi,

şi noi admirăm prosteşte atâţia neghiobi,

numai pentru că au vorbit de ei presa şi opinia publică”.

(Mircea Eliade).

Omul din afară

Dacă omul dinafară trece, nu ne înspăimântă,
Căci în omul dinlăuntru noi purtăm nădejdea sfântă,
Este-adevărat, căci corpul, ca şi frunza vestejeşte,
Cât ar fi de fin şi fraged, orice om îmbătrâneşte.

Omul este ca şi ceasul care merge automat,
Însă după multe zile vezi că toate s-au uzat.
Nu demult treceai pe stradă, erai tânăr şi frumos,
Ca un arbore cu ramuri, ca un falnic chiparos.

Dar atâtea vânturi iată, şi a timpului tărie,
Şi-a lăsat pe chip amprenta şi culoarea argintie.
Unde-s dinţii de vedetă? Unde-i părul de artist?
Unde-i chipul plin de farmec şi de zâmbet optimist?

Ieri era o domnişoară suplă ca o rândunică,
Iar acum când bagi de seamă, vezi o biată bătrânică.
Şi ţi-e şi frică şi ruşine ca să-i spui că-i moş sau babă,
Dar îmbătrânirea vine, vrei nu vrei, ea nu te-ntreabă.

† Duminică a 15-a de peste an (A): Ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu [16 iulie 2017]

Semănătorul este Cristos!

Ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu

[anul A]

pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS] ora 08:00 (16 iulie 2017)

Lecturi: Isaia 55,10-11; Romani 8,18-23; Evanghelia Matei 13,1-23.

Omilie

O duminică „excesiv de optimistă”. Suntem în biserică pentru a ne pune în ascultarea Domnului, care ne spune despre ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu. Suntem în ascultare… În ciuda eșecurilor, sămânța semănată de Cristos în lume se va ridica înlăturând toate obstacolele (evanghelia). Însuși universul – care trece prin durerile nașterii – merge spre „libertatea gloriei fiilor lui Dumnezeu” (lectura a doua).

Prima lectură luată din Cartea lui Isaia (Is 55,10-11) se adresează credincioşilor care se îndoiesc și nu au încredere în Domnul și în realizarea promisiunii făcute de profeţi. Au fost deportați în exil. Profetul le aduce un mesaj de consolare: anunță și pregătește sfârșitul imediat al exilului babilonic (587-538 î. C.). Asemenea ploii și zăpezii care au făcut pământul productiv și au dat semințelor rod, tot așa Cuvântul lui Dumnezeu se manifestă cu o eficacitate absolută, nu revine fără să aducă rod. Optimismul se subînțelege.

Este important pentru noi ascultarea acestui cuvânt. Dumnezeu nu ne cere decât să ni se alăture. În cele din urmă, Isus se va prezenta ca și „Cuvânt” al Domnului: „Cuvântul care s-a făcut trup!” Nu se întoarce la Tatăl „fără rezultat...”, fără să realizeze slujirea de reconciliere, de împăcare.

Această veste bună o citim și în Scrisoarea către Romani din lectură a doua (Rom 8,18-23). Sfântul Paul ne amintește că întreaga creație așteaptă cu înfrigurare să se realizeze planul de mântuire pregătit de Dumnezeu pentru toți oamenii. Creația s-a ruinat în urma păcatului. Cuvântul divin vine să schimbe inima omului. Este ca într-o naștere cu durerile sale, care cere să reconsiderăm toate schemele, interpretările existenței noastre. Se exprimă vitalitatea în sânul acestei lumi: „Cristos care este totul în toate” (Col 3,11). Scrisoare ne spune că Evanghelia este „puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea oricărui om credincios” (Rom 1,16). Este important să fim convinşi că puterea vitală prezentă în Cuvântul lui Dumnezeu este capabilă să schimbe lumea în geamăt și în durerile suferinței unei noi nașterii. 

După ce a vorbit despre Împărăția lui Dumnezeu (Mt 5-7) și despre proclamarea în fața lumii (Mt 10), evanghelistul trece la întrebarea despre misterul împărăției (Mt 13): pentru ce Împărăția – adică Biserica – nu este acceptată de către toți cei din Israel? Răspunsul este acesta: „Vouă v-a fost dat să cunoaşteţi misterele împărăţiei cerurilor, dar acelora nu le-a fost dat” (Mt 13,11). Mai este o altă problemă a comunității: pentru ce atâția care au primit Împărăția și după aceea au abandonat-o? Răspunsul este în parabola semănătorului și explicația ei din Evanghelia de astăzi după sfântul Matei (Mt 13,1-23).

Este un Dumnezeu care „iese” pentru că a ales să însămânțeze pământul. Această sămânță este Cuvântul lui Dumnezeu pe care îl revarsă cu o generozitate extraordinară. Isus nu face discursuri lungi şi complicate, ci se foloseşte de mici parabole – creaţii sapienţiale şi literare –  care se nasc din capacitatea sa de a privi realitatea vieții. Parabola este un gen literar mult folosit în Biblie, în literatura rabinică şi în textele sacre din toate religiile antice pentru a transmite prin imagini sugestive învăţături înalte ce nu pot fi explicate în mod direct. Pentru a le înţelege, este nevoie de dispoziţia inimii: a asculta cu inima.

Primul personaj care apare în parabolă este semănătorul, adică Cristos. Ceea ce este izbitor este faptul că se aruncă sămânţa peste tot, pe pământ bun şi pe pământul rău. Nu se face distincţie între parcele. Conform uzanţelor palestiniene semănatul avea loc înainte ca terenul să fie arat: agricultorul arunca sămânţă peste tot. Citind parabola se vede că se adresează predicatorilor evangheliei: nu au dreptul de a alege unde să semene sămânța şi unde nu.

Semănătorul lucrează de zor dar sămânţa aruncată cade în locuri diferite, de aceea şi soarta ei este diferită. Astfel – spune Isus – o parte din sămânță a căzut de-a lungul drumului, în solul pietruit, în solul cu buruieni și o altă parte a căzut în pământ bun şi a dat rod: care o sută, care şaizeci, care treizeci.

Cele patru feluri de teren, despre care vorbeşte Isus, reprezintă inima omului: sunt patru răspunsuri posibile date Cuvântului lui Dumnezeu. Fiecare din noi este un teren bun sau rău. Avem un om cu o inima dură: refuză Cuvântul, nu-l interesează. Al doilea teren este lipsit de profunzime: acceptă Cuvântul cu bucurie, dar până într-o zi, când totul încetează. Al treilea teren este invadat de buruieni: când ne lăsăm copleşiţi de grijile vieţii şi seducțiile bogăţiilor. Apoi avem un pământ bun. Bobul poate să prindă rădăcini şi să crească. Pe un astfel de acest teren omul rămâne deschis Cuvântului lui Dumnezeu. Se hrănește în fiecare zi şi îl pune în practică.

Aceasta este explicaţia dată de Isus dar poate fi şi prima predică despre parabola semănătorului care circula în comunitatea primilor creştini. Sunt roadele convertirii, al transformării întregii vieți. Este necesar să interiorizezi Cuvântul, „să-l rumegi” cu atenţie, apoi să perseverezi în ascultare luptând împotriva idolilor seducători, ca adunarea bogăţiilor. Mai este necesar să fim conştienţi că Cuvântul este totdeauna eficace şi niciodată nu ne lasă aşa cum era deja când a venit. În faţa Cuvântului lui Dumnezeu nu putem sta neutri şi indiferenţi: ori îl primim şi ne convertim, ori – dacă este respins – împietreşte inima celui care îl refuză. Ori îl primim, ori îl refuzăm?! Una din două…

Să-i mulțumim lui Dumnezeu și ajutați de el să nu uităm niciodată că sămânţa cea mai importantă este speranţă că vom aduce roade. Așa să ne ajute Dumnezeu!

---

[bibliografia (anul A): Bianchi E. (http://www.monasterodibose.it); Cantalamessa R. (http://www.qumran2.net); Compazieu J. (http://dimancheprochain.org); Lucaci A. (http://ro.radiovaticana.va); Lasconi T. (http://www.paoline.it/blog/liturgia); Ludmann R., Parole pour ta route, Paris 1986; Maggioni B. (http://www.qumran2.net); Ravasi G., Celebrarea și trăirea Cuvântului, Sapientia, Iași 2014]; Jesùs Manuel Garcìa (http://www.catechistaduepuntozero.it); Tessarolo A., (ed) Messale e lezionario meditato, EDB Bologna 1974; Commento della Bibbia liturgica, Edizione Paoline, Roma 1981; Masetti N., Guidati dalla Parola, Edizioni Messaggero Padova, Padova 1995].

---

Sămânța Bunei Vestiri [XV TPA (A) - duminică, 16.07. 2017]

Evanghelia Matei 13,1-23: În ziua aceea, ieşind Isus din casă, s-a aşezat pe ţărmul mării. S-a adunat lângă el o mulţime atât de mare încât el s-a urcat să se aşeze în barcă şi toată mulţimea stătea pe ţărm, iar el le spunea multe în parabole: „Iată, semănătorul a ieşit să semene! Şi, în timp ce semăna, o parte a căzut de-a lungul drumului. Venind păsările cerului, au mâncat-o. O altă parte a căzut pe loc pietros, unde nu avea pământ mult, şi îndată a răsărit pentru că nu avea pământ adânc; iar când soarele a răsărit, s-a veştejit şi, pentru că nu avea rădăcină, s-a uscat. O altă parte a căzut între spini. Spinii, crescând, au înăbuşit-o. Iar alta a căzut în pământ bun şi a dat rod: care o sută, care şaizeci, care treizeci. Cine are urechi, să asculte!” Apropiindu-se, discipolii i-au spus: „De ce le vorbeşti în parabole?” Iar el, răspunzând, le-a zis: „Vouă v-a fost dat să cunoaşteţi misterele împărăţiei cerurilor, dar acelora nu le-a fost dat, căci celui care are i se va da şi-i va prisosi, iar celui care nu are i se va lua şi ceea ce are. De aceea le vorbesc în parabole, pentru ca văzând să nu vadă şi auzind să nu audă, nici să nu înțeleagă şi să se împlinească profeţia lui Isaia care spune: «De ascultat veţi asculta, dar nu veţi înţelege şi de privit veţi privi, dar nu veţi vedea. Căci inima acestui popor a devenit insensibilă, urechile lor cu greu aud, iar ochii şi i-au închis ca nu cumva să vadă cu ochii şi să audă cu urechile, să înţeleagă cu inima şi să se întoarcă, iar eu să-i vindec”.  Însă fericiţi sunt ochii voştri pentru că văd şi urechile voastre pentru că aud! Adevăr vă spun: mulţi profeţi şi drepţi au dorit să vadă ceea ce vedeţi şi n-au văzut şi să audă ce auziţi şi n-au auzit. Aşadar, ascultaţi parabola semănătorului! Oricine ascultă cuvântul împărăţiei şi nu-l înţelege, vine Cel Rău şi răpeşte ceea ce a fost semănat în inima lui: acesta este ce s-a semănat de-a lungul drumului. Ce a fost semănat pe loc pietros este cel care ascultă cuvântul şi-l primeşte îndată cu bucurie, dar nu are rădăcini în sine, este de scurtă durată; când vine o încercare sau o persecuţie din cauza cuvântului, imediat se scandalizează. Ce a fost semănat între spini este cel care ascultă cuvântul, dar grija acestei lumi şi pofta amăgitoare a bogăţiei înăbuşă cuvântul şi rămâne fără rod. Iar ce a fost semănat în pământ bun este acela care ascultă cuvântul şi-l înţelege. Acesta aduce rod şi face care o sută, care şaizeci, care treizeci”.

Omilie

Lecturile biblice din această duminică ne aduce un mesaj de speranţă. În această lume care este a noastră avem trebuință de ceva. Mai întâi avem un fragment din cartea lui Isaia. El se adresează credincioşilor care se îndoiesc pentru că ei nu văd deloc realizarea promisiunea făcută de profeţi. Pentru ei, totul merge rău şi încep să dispere. Au fost deportați în exil într-o ţară străină. Apoi profetul le aduce un mesaj de alinare. Pentru aceasta, folosește o comparaţie pe care toată lumea poate s-o înțeleagă: când ploaia şi zăpadă îmbibă pământul, seminţa nu poate decât să producă și să dea pâine celui care mănâncă. Tot astfel cuvântul lui Dumnezeu nu revine fără să producă rezultate. Își îndeplineşte misiunea sa mereu. Face ceea ce vrea Dumnezeu.

Ne aparține nouă să tragem consecinţa: ceea ce este important pentru noi este cu adevărat ascultarea acestui cuvânt. Dacă Dumnezeu ne vorbeşte astfel este pentru fericirea noastră. Nu cere decât să ni se alăture, dar nu va forţa poarta noastră, căci el respectă libertatea noastră. Mai târziu, Cristos se va prezenta ca și „Cuvântul” lui Dumnezeu. Slujirea sa, ministerul său va fi reconciliere. „Cuvântul care s-a făcut trup” nu se întoarce la Tatăl „fără rezultat...” fără să realizeze ministerul său de reconciliere.

De asemenea această veste bună o citim în Scrisoarea către Romani din lectură a doua. Cuvântul lui Dumnezeu vine să schimbe inima omului. Acesta tinde să reconstituie Creația care s-a dezintegrat ca urmare a păcatului. Această scrisoare ne spune că Evanghelia este „puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea oricărui om credincios” (Rom 1,16). Este foarte important să fim convinşi de această putere vitală prezentă în Cuvântul lui Dumnezeu. Isus face comparație cu o sămânţă. Ea nu are nimic foarte impresionant. Şi totuşi are o capacitate remarcabilă de viaţă. Are capacitatea de a da naştere la o plantă mare în ciuda obstacolelor cu care se confruntă. Astfel Cuvântul lui Dumnezeu este o forță vitală capabilă să schimbe lumea.

În Evanghelie, Isus spune parabolă semănătorului. Această relatare, o ştim bine pentru că am auzit-o de multe ori. Dar nu trebuie să citim ca o lecţie de agricultură. Această Evanghelie ne spune mai întâi de Dumnezeu şi de noi. Un Dumnezeu care „iese” pentru că el a ales să însămânțeze pământul. Această sămânță este Cuvântul lui Dumnezeu. Cuvântul care ne spune toată iubirea lui Dumnezeu pentru lume. Dumnezeu îl revarsă cu o generozitate extraordinare. Caută să meargă în întâmpinarea tuturor oamenilor de pe tot pământul, inclusiv în cele mai disperate situații.  Mesajul său de mântuire este necesar să fie proclamat în întreaga lume. Să nu uităm că cuvintele lui Isus sunt cele de Viaţa veşnică.

Evanghelia ne spune despre patru terenuri diferite, la marginea drumului la solul pietruit, de la solul cu buruieni şi, în final, la terenul bun. Fiecare din noi este pe un teren bun sau rău. Pe de o parte, avem un om cu o inima dură. El refuză Cuvântul lui Dumnezeu, căci nu-l interesează. Al doilea teren este lipsit de profunzime. Acceptă Cuvântul cu bucurie, dar până într-o zi, când totul se opreşte. Al treilea teren este invadat de buruieni. Este atunci când ne lăsăm copleşiţi de grijile vieţii şi seducțiile bogăţiilor. Avem capcane acolo care ne abat de la Dumnezeu.

Apoi avem un pământ bun. Bobul poate să prindă rădăcini şi să crească. Pe acest teren omul rămâne deschis Cuvântului lui Dumnezeu. Se hrănește în fiecare zi şi îl pune în practică pentru toată viaţa sa. Pe un teren fertil, nu poate să producă decât numai rod. Aceste roade sunt convertirea, transformarea întregii vieți. Sunt mulţi cei care pot spune: „El mi-a schimbat viaţa”. Când Duhul Sfânt este acolo, rezultatul este extraordinar.

În urma lui Cristos, suntem trimiși pentru a fi semănători de veste bună și pentru a le propune Evanghelia oamenilor de astăzi. Avem tendinţa de a ne plânge că bisericile noastre sunt goale, în timp ce supermarketurile sunt pline. A fi misionar este a ne duce pe terenuri tuturor, spre credincioşi dar și spre necredincioşi sau rău credincioşi. Cristos vrea să ne salveze pe toți. În urma sa şi cu el, suntem trimișii să semănăm din belşug. El nu pretind să ne convingă dar de a spune și de a mărturisi credinţa care este în noi. Chiar dacă nu vedem rezultate, nimic nu ne poate împiedica să aducă roade bune Cuvântul lui Dumnezeu.

Adunându-ne în biserică, primim hrana care ne dă tărie şi curaj pentru această misiune. Noi te implorăm pe tine, Doamne: ajută-ne să nu uităm niciodată că semânţa cea mai importantă este speranţă. Amin.

(pr. Jean Compazieu [2014]; tradus din limba franceză de pr. Isidor Chinez; sursă:

http://dimancheprochain.org/4582-homelie-du-15eme-dimanche-du-temps-ordinaire-2/).