 |
| Rita din Cascia (film: Rita de Cascia - 2004) |
Oricine va fi părăsit case,
sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau soţie, sau copii, sau ogoare
pentru numele meu, va primi însutit şi va moşteni viaţa veşnică (Mt
19,29).
Tradiţia ne povesteşte că, înclinată spre viaţa de mănăstire, a fost logodită
cu un om brutal şi violent, care, convertit de ea, a ajuns apoi să fie ucis
dintr-o răzbunare. Cei doi fii au jurat să-l răzbune şi Rita, nereuşind să-i
liniştească, l-a rugat pe Dumnezeu să-i facă mai degrabă să moară. Când dorinţa
ei s-a împlinit, Rita s-a retras în Mănăstirea augustinienelor “Sfânta Maria
Magdalena”. Aici a trăit o viaţă sfântă, cu o spiritualitate aparte, în care
era privilegiată pătimirea Domnului nostru Isus Cristos. Într-un extaz, ea a
primit un stigmat aparte, pe frunte, care i-a rămas până la moarte. Viaţa ei de
soţie şi mamă creştină, semnată de durerea şi de necazurile umane, este şi
astăzi un exemplu.
Între multele lucruri neclare ce însoţesc viaţa sfinţilor, cel mai mare după moarte
este unul care o priveşte pe sfânta Rita din Cascia, una dintre sfintele cele
mai venerate în Italia şi în lumea catolică. Ea a fost beatificată abia după
180 de ani de la moartea sa şi proclamată sfântă abia după 453 de ani de la
moarte.
Aşadar, este o sfântă care a avut o cale oficială pentru canonizare foarte
lentă – să ne gândim numai că sfântul Anton de Padova a fost proclamat
sfânt la mai puţin de un an de la moartea sa –, dar, cu toate acestea, sfânta
Rita a fost şi este una dintre cele mai invocate figuri ale sfinţeniei.
Rita are titlul “sfânta cazurilor
imposibile”, adică a cazurilor clinice sau de viaţă în care nu mai există
speranţă şi, prin mijlocirea ei, sunt rezolvate în mod miraculos.
Soţie şi mamă încercată
S-a născut în jurul anului 1381, la Roccaporena, un sat de munte la 710 m
altitudine, în comuna Cascia, provincia de Perugia. Părinţii săi, Antonio
Lottius şi Amata Ferri, erau deja maturi când s-au căsătorit, şi numai după
doisprezece ani s-a născut Rita, ca un dar al Providenţei.
Viaţa Ritei a fost o întreţesătură de fapte minunate, pe care tradiţia, din
care avem puţine informaţii, ni le-a transmis; dar, ca în toate legendele,
există, fără îndoială, un fond de adevăr.
Se povesteşte aşadar că mama, foarte pioasă, a avut viziunea unui înger ce îi
vestea graviditatea târzie, că vor avea o fiică şi că o vor numi Rita. Sub
acest aspect, este o asemănare cu Ioan Botezătorul, care şi el s-a născut din
părinţi bătrâni şi numele i-a fost sugerat într-o viziune.
Întrucât la Roccaporena nu exista
o biserică cu baptisteriu, micuţa Rita a fost botezată în biserica “Santa Maria
della Plebe”, din Cascia. De copilăria ei se leagă o minune. După câteva luni
de la naştere, părinţii au început să ia fetiţa cu ei la lucrările de pe câmp,
punând-o într-un coş de papură, destul de aproape.
Într-o zi, când micuţa se odihnea
la umbra unui copac, în timp ce părinţii erau mai departe, un roi de albine
i-au înconjurat capul fără să o înţepe, ba chiar unele dintre ele au intrat în
leagăn, lăsând acolo miere. Între timp, un ţăran, ce se rănise la mână cu o
secere, a lăsat munca pentru a alerga la Cascia ca să fie îngrijit; trecând
prin faţa leagănului şi văzând scena, a încercat să alunge albinele şi a venit
astfel a doua fază a minunii; în timp ce încerca să îndepărteze albinele, rana
i s-a vindecat complet. A strigat că este minune şi, împreună cu el, toţi
locuitorii din Roccaporena au recunoscut faptul acesta ca fiind miraculos.
Rita a crescut în ascultare faţă
de părinţi, care, la rândul lor, i-au transmis fiicei, atât de mult aşteptată,
cele mai vii sentimente religioase. Şi-a trăit copilăria şi adolescenţa în
liniştitul oraş Roccaporena, unde familia sa avea o poziţie bună şi un anumit
prestigiu, întrucât se pare că membrii familiei Lottius erau incluşi printre
“pacieri” (pacificatori) între controversele civile şi penale ale oraşului.
Deja din primii ani ai
adolescenţei, Rita şi-a manifestat deschis vocaţia pentru o viaţă călugărească.
Ori de câte ori era posibil, se retrăgea în micul oratoriu construit cu
consimţământul părinţilor, sau alerga la Mănăstirea “Sfânta Maria Magdalena”,
aproape de Cascia, unde probabil avea o soră sau o rudă.
Frecventa şi biserica “Sfântul
Augustin”, alegându-i ca protectori pe sfinţii care erau veneraţi acolo, în
afară de sfântul Augustin, Ioan Botezătorul şi Nicolae de Tolentino, canonizat
apoi în anul 1446. Avea 13 ani când părinţii, obligaţi să o facă, au logodit-o
cu Fernando Mancini, un tânăr din oraş, cunoscut pentru caracterul său
puternic, impetuos, după unii studioşi, brutal şi violent.
Rita nu a fost entuziasmată,
întrucât altele erau aspiraţiile ei, dar în epoca aceea, căsătoria nu era
stabilită de logodnici, ci de interesele familiilor. Ea a trebuit să cedeze
insistenţelor părinţilor şi să se ofere ca mireasă tânărului ofiţer care
comanda garnizoana din Colegiacone, căruia i-a fost “victimă şi soţie”.
A suferit din partea lui tot
felul de maltratări, fără a se plânge, cerând cu umilinţă până şi permisiunea
de a merge la biserică. O dată cu naşterea celor doi gemeni şi cu perseverenţa
de a răspunde cu blândeţe la violenţă, a reuşit, cu timpul, să transforme
caracterul soţului, să-l facă mai blând; a fost o schimbare ce a făcut să se
bucure toată Roccaporena, care, timp de ani de zile, trebuise să suporte numai discordii.
Fiii, Giangiacomo Antonio şi Paolo Maria, au crescut educaţi de Rita Lottius,
conform principiilor ce i-au fost transmise de părinţii ei, dar, din
nefericire, şi-au însuşit idealuri şi reguli din comunitatea de la Cascia,
care, printre altele, reţineau ca legitimă răzbunarea. După câţiva ani, într-o
perioadă neprecizată, cei doi bătrâni părinţi ai Ritei şi apoi soţul au fost
ucişi într-o ambuscadă, într-o seară, când se întorceau la casa din Cascia.
Fără îndoială, a fost acţiunea unuia care nu-i iertase violenţele de mai
înainte.
Fiilor, de acum de 15 ani, a
încercat să le ascundă moartea violentă a tatălui, dar, din acea zi dramatică,
a trăit cu frica pierderii şi a fiilor, întrucât au aflat despre cei care l-au
ucis pe soţ. Erau hotărâţi să-i elimine pe toţi cei care aparţineau familiei
Mancini; în acelaşi timp, cumnaţii ei erau hotărâţi să se răzbune pe Fernando
Mancini şi fiii ei trebuiau, în felul acesta, să fie implicaţi în lupta de
răzbunare.
O legendă povesteşte că Rita,
pentru a-i sustrage de la această soartă, l-a rugat pe Cristos să nu permită ca
sufletele celor doi fii ai săi să se piardă, ci, mai degrabă, să-i ia din
această lume. “Eu ţi-i dau. Fă cu ei ce vrei”. După un an, cei doi fraţi s-au
îmbolnăvit şi au murit, spre durerea mamei lor.
Îmi permit acum să introduc o
reflecţie personală; sunt din Italia de Sud şi în unele regiuni există corupţie
organizată şi, în unele sate, chiar răzbunări familiale, ca în timpul sfintei
Rita, şi periodic lasă morţi în teritoriul natal. Numai că astăzi avem tot mai
des femei de viaţă uşoară, care se substituie oamenilor ucişi, încarceraţi sau
fugari; sau pentru a-i instiga pe ceilalţi membri ai familiei sau componenţi ai
bandelor, pentru a se răzbuna, avem femei introduse în Mafia, în Camora etc.
Sfânta Rita, cu riscul de a-şi
diviza proprietatea creată, i-a cerut lui Dumnezeu să-i ia fiii, aşa încât să
nu se amestece, la rândul lor, în răzbunările urmate de omucidere.
Sfânta Rita este un model de
femeie adaptat pentru timpurile grele. Zilele sale au fost acelea ale unei
perioade tragice, din cauza luptelor fratricide, a ciumelor, a foametei, a
armatelor care veneau să invadeze încontinuu Italia şi care semănau
pretutindeni foamete.
Violenţa acţiunilor locale a
distrus existenţa familiei Rita Lottius. Dar ea nu s-a dat bătută, nu şi-a
petrecut restul zilelor plângând, ci a avut curajul să lupte pentru a opri
răzbunarea şi a alege pacea. Îndată a fost înconjurată de un nume bun, întrucât
lumea din Roccaporena o căuta ca pe un judecător de pace în acel cuib de vipere
ce se afla în primăriile medievale. Un exemplu strălucitor al rolului
determinant şi activ al unei femei în câmp social, de pace şi de dreptate.
 |
Sfânta Rita din Cascia (1381-1447),
văduvă, călugăriţă |
Văduvă şi călugăriţă
Liberă de legăturile familiale, s-a adresat surorilor augustiniene din
Mănăstirea “Sfânta Maria Magdalena”, din Cascia, pentru a fi primită de ele; a
fost respinsă de trei ori, în ciuda cererilor ei înfocate. Motivele nu sunt
clare, dar se pare că surorile s-au temut să nu fie implicate în cearta dintre
familiile locului, şi numai după o împăcare, realizată în mod public, între
fraţii soţului şi cei care l-au ucis, ea ar fi putut să intre în mănăstire.
După cum spune tradiţia, intrarea
ei în mănăstire a fost un fapt miraculos. Se povesteşte că, într-o noapte,
Rita, ca de obicei, a mers să se roage pe un “Scoglio” (înălţime pe munte ce se
ridică cu 100 m deasupra localităţii Roccaporena), şi aici a avut loc viziunea
celor trei sfinţi protectori ai ei, care au dus-o la Cascia, introducând-o în
mănăstire. Era probabil anul 1407; când surorile au văzut-o în rugăciune, în
corul lor, deşi toate porţile erau închise, convinse de minune şi de surâsul
ei, au primit-o între ele.
În timpul acela, Rita avea cam 30 de ani şi, deşi nu primise nici o educaţie
literară, a fost admisă printre călugăriţele din cor, adică acele surori care,
ştiind să citească, puteau să recite “Oficiul divin”, dar în mod evident, pentru
Rita s-a făcut o excepţie, substituindu-se “Oficiul divin” cu alte rugăciuni.
Noua soră a intrat imediat în
comunitate, ducând o viaţă de sfinţenie exemplară, practicând caritatea,
pietatea şi pocăinţe deosebite, încât, în scurt timp, a trezit admiraţia
surorilor. Având o devoţiune aparte faţă de pătimirea lui Cristos, a dorit să
fie făcută părtaşă la suferinţele Domnului, astfel că durerile lui au devenit
tema principală a meditaţiilor şi rugăciunilor sale.
Isus a ascultat-o şi, într-o zi,
în anul 1432, în timp ce era în contemplaţie înaintea crucifixului, a simţit un
spin din coroana lui Cristos că s-a înfipt în fruntea ei, producându-i o rană
profundă ce a devenit apoi purulentă şi putridă, obligând-o la o separare
continuă. Rana a dispărut numai cu ocazia unui pelerinaj la Roma, care a avut
loc la canonizarea sfântului Nicolae de Tolentino, suspendată din secolul
precedent; lucrul acesta i-a permis să treacă printre oameni.
Era atât de identificată cu
crucea, încât a trăit în suferinţă ultimii cincisprezece ani, mângâiată de
trudele, de suferinţele, dar şi de posturile şi flagelările care erau atâtea şi
atât de diferite; în ultimii patru ani, se hrănea atât de puţin, încât poate
Împărtăşania euharistică era singura ei hrană, şi a fost constrânsă să rămână
întinsă pe patul de suferinţă.
În această fază finală a vieţii
ei, s-a întâmplat o altă minune; fiind nemişcată în pat, a primit vizita unei
rude care, atunci când şi-a luat rămas-bun, a întrebat-o dacă doreşte ceva din
casa ei de la Roccaporena şi Rita i-a răspuns că i-ar fi plăcut să aibă un
trandafir din grădină, însă ruda a obiectat că suntem în plină iarnă şi că
acest lucrul este imposibil. Dar Rita a insistat. Întorcându-se la Roccaporena,
ruda a mers în grădiniţa casei şi a găsit acolo un trandafir îmbobocit. Plină
de uimire, l-a luat şi i l-a dus Ritei, la Cascia, care i-a mulţumit şi l-a
oferit surorilor uimite.
În felul acesta, sfânta văduvă,
mamă, soră, a devenit sfânta “spinilor” şi sfânta “trandafirului”; în ziua
sărbătorii ei, aceste flori sunt binecuvântate şi împărţite credincioşilor. La
22 mai 1447, Rita a trecut din această viaţă, în timp ce clopotele sunau a
sărbătoare vestind “naşterea ei pentru cer”. Se povesteşte că, în ziua
înmormântării, când de acum se răspândise vestea minunilor din jurul trupului
ei, au apărut albine negre care şi-au făcut cuib în pereţii conventului, şi
încă şi astăzi sunt acolo albine care nu au stup, nu fac miere şi de cinci
secole se înmulţesc între acele ziduri.
Printr-un privilegiu special,
trupul ei nu a fost niciodată înmormântat, tratat într-un mod specific
tehnicilor din vremea aceea, a fost aşezat într-un sicriu de chiparos, s-a
pierdut apoi într-un incendiu, apoi a fost regăsit într-un artistic sarcofag de
lemn, lucrarea lui Cesco Barbari, un lemnar din Cascia, un om credincios,
vindecat prin mijlocirea sfintei.
Pe sarcofag sunt numeroase
reprezentări ale lui Antonio de Norcia (1457), pe capac este reprezentată
sfânta în haină augustiniană, întinsă în somnul morţii pe o draperie înstelată;
sarcofagul este astăzi păstrat într-o bazilică nouă, construită între anii
1937-1947, iar trupul neputrezit se află într-o urnă transparentă, expus spre
venerarea nenumăraţilor credincioşi în bazilica sanctuar “Sfânta Rita de
Cascia”.
Alături de pernuţă se află o inscripţie lungă ce face apel la viaţa “perlei din
Umbria”, la iubirea ei pentru cruce şi la viaţa ei de călugăriţă sfântă;
epitaful este în antica limbă a Umbriei şi este de mare interes pentru a
cunoaşte profilul spiritual al sfintei Rita.
Trebuie să spunem că trupul,
rămas în mod miraculos necorupt, spre deosebire de acela al altor sfinţi, apare
ca o persoană moartă de curând şi nu prezintă pe frunte faimoasa plagă a
spinilor, care a dispărut în mod miraculos după moarte.
Totul este documentat pe relatările
medicale efectuate în timpul procesului de beatificare ce au avut loc în anul
1627, pe timpul papei Urban al VIII-lea; cultul a continuat fără încetare
pentru sfânta numită “trandafirul de la Roccaporena”; pe 24 mai 1900, papa Leon
al XIII-lea a canonizat-o în mod solemn. Cu numele ei au fost intitulate mai
multe iniţiative de asistenţă, mănăstiri, biserici etc. A apărut şi o uniune,
numită “Opera Sfintei Rita”, care are ca scop cultul sfintei, cunoaşterea ei,
pelerinaje continue şi, printre nenumăratele realizări, se numără capela din
casa ei, capela “Sacro Scoglio”, unde se ruga, sanctuarul de la Roccaporena, un
orfelinat şi o casă a pelerinului.
Inima cultului, însă, rămâne
sanctuarul şi mănăstirea din Cascia, care, împreună cu Assisi, Norcia, Cortona,
constituie leagănul marii sfinţenii a Umbriei.
(sursă:
