 |
| Sfântul Isidor Plugarul (1110-1170) |
Prin patru decrete emise în
aceeaşi zi (12 martie 1622), Papa Grigore al XV-lea i-a ridicat la cinstea
altarelor pe Ignaţiu de Loyola, Tereza de Avila, Francisc Xaveriu, Filip Neri
şi Isidor agricultorul. Ei au urcat pe culmea sfinţeniei străbătând drumuri
foarte diferite. Isidor a realizat sfinţenia lucrând pământul. Locul său de
naştere era oraşul Madrid, în care a văzut lumina zilei prin anul 1110; sărăcia
l-a silit, chiar din tinereţe, să caute de lucru la ţară, oferindu-şi munca
braţelor pentru cele necesare vieţii lui şi a familiei. Asemenea multor ţărani,
se scula o dată cu cântatul cocoşilor, pentru a putea lua parte la Sfânta
Liturghie înainte de începerea lucrului la câmp. Primul proprietar la care a
găsit de lucru, un oarecare Vera, şi-a dat seama imediat de hărnicia şi
corectitudinea lui. Totuşi, acest neobosit lucrător a fost acuzat de tovarăşii
săi că „fuge de muncă”. Pentru a-şi face timp de rugăciune, spuneau ei plini de
gelozie, Isidor îşi părăseşte locul de muncă. Era adevărat că-i plăcea să
petreacă mai mult timp în rugăciune, dar ora oferită lui Dumnezeu o recupera
prin hărnicia cu care folosea celălalt timp, sub razele arzătoare ale soarelui.
Proprietarul totuşi i-a cerut să-i dea întreaga recoltă de pe porţiunea luată
în arendă şi să renunţe de a se mai ruga în timpul lucrului. Dumnezeu a
răsplătit răbdarea umilului său servitor, înmulţind în chip miraculos puţinul
grâu care îi mai rămăsese în hambar.
Întorcându-se la căsuţa sa din
Madrid, a fost angajat de un alt proprietar, mai înţelegător, pe nume Juan
Vargas, care l-a luat să-i fie mâna lui dreaptă.
Ajuns iarăşi ţinta vorbelor
răutăcioase ale celorlalţi muncitori, Isidor primeşte în linişte şi această
încercare, fără să protesteze. Vargas, voind să se convingă singur cum stau
lucrurile, se ascunde aproape de locul unde lucra Isidor. A văzut atunci cum el
se aşeza în genunchi şi se ruga, iar puţin mai departe, a observat cum un înger
conducea boii şi un altul ducea plugul. Din acea zi, stima faţă de Isidor s-a
transformat într-o adevărată devoţiune. Isidor nu a căutat să obţină anumite
avantaje personale de la bunăvoinţa stăpânului său, ci a continuat să lucreze
pământul cu acelaşi zel ca mai înainte, împărţind celor mai săraci decât el din
ceea ce câştiga cu sudoarea frunţii.
Întotdeauna avea ceva de dat
celor nevoiaşi; chiar şi pentru păsări, arunca pe drumul înzăpezit pumni de
grâu, fără să scadă conţinutul sacului. Îndată după moarte, prin anul 1170,
contemporanii săi, din toate clasele sociale, au recunoscut că Isidor a fost nu
numai un cultivator de pământ, dar şi un semănător de pace şi iubire.
Regele Filip al II-lea, vindecat de o boală grea prin mijlocirea Sfântului
Isidor, a devenit un mare susţinător al cauzei de canonizare, şi astfel, în
anul 1622, la 12 martie, umilul agricultor este ridicat la cinstea altarelor şi
propus ca model şi încurajare de trăire creştinească, nu numai pentru cei care
stropesc pământul cu sudoarea lor, dar şi pentru capetele încoronate.
Deşi numele Isidor este de
origine păgână (Isis este zeitate egipteană a fertilităţii şi a naturii,
doron = dar; Isidor – dar al fertilităţii, al naturii), el a fost purtat
de cel puţin zece sfinţi înscrişi în Martirologiul Roman, care ne
dovedesc că harul lui Dumnezeu sfinţeşte şi firea omului, şi numele.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu