Cu Domnul, viața noastră va rodi
Lecturi biblice: Isaia 5,1-7; Filipeni 4,6-9; Evanghelia Matei 21,33-43; lecturi biblice
Omilie
Liturgia Cuvântului prezintă astăzi o tematică puternică determinată de o alegorie care revine în prima lectură și în evanghelie: este vița de vie. Sensul învățăturii este clar: pentru Dumnezeu, Israel este o vie aleasă, îngrijită cu toată atenția: „Acum, locuitori ai Ierusalimului şi oameni ai lui Iuda: faceţi judecată între mine şi via mea! Ce ar mai fi trebuit să fac pentru via mea şi nu am făcut? De ce, aşteptându-mă să facă struguri, a făcut aguridă?” (Is 5,3-4). Dezamăgește așteptările viticultorului, care este nevoit să-și abandoneze via. În parabola lui Isus se adaugă un detaliu de o importanță considerabilă – via este dată la alții: „Aşadar, când va veni stăpânul viei, ce le va face acelor viticultori? I-au zis: «Pe acei răi îi va ucide fără milă, iar via o va da în arendă altor viticultori, care îi vor da roadele la timpul cuvenit»” (Mt 21,40-41). Este semnul mântuirii neamurilor, a păgânilor, după ce a fost respinsă de cei care au fost primii destinatari. E o alegorie a viei de vie, căci este imaginea centrală a liturgiei de astăzi. În a doua lectură, apostolul Paul îi îndeamnă pe filipeni să nu se teamă căci Dumnezeu este de partea lor: „nu vă îngrijoraţi pentru nimic şi, în orice împrejurare, cereți cu insistenţă prin rugăciune, cu mulţumire […]. Iar pacea lui Dumnezeu, care întrece orice închipuire, va păzi inimile şi gândurile voastre în Cristos Isus” (Fil 4,6-7). Suntem în mâinile Domnului care ne ascultă. Cu el viața noastră va rodi!
În prima lectură (Is 5,1-7), Isaia, asemenea unui cântăreț, își propune să cânte un cântec pentru via sa: cântecul unui iubit față de via sa, cântat de altcineva. Au existat multe dezbateri cu privire la genul acestui cântec. Pe scurt: cântecul ia forma unei lamentațiuni sau tânguire. Proprietarul viei își plantase cu grijă via, alegând cel mai bun pământ. Folosise cele mai prețioase vițe de vie, pregătise terenul, construise un turn de veghe și săpase un teasc pentru mustul dorit. Spre marea sa dezamăgire, via a produs struguri cu gust amar, inutilizabili pentru facerea vinului. În acest moment, ascultătorii puteau auzi cântecul, pe plan metaforic, ca o denunțare voalată a unei căsnicii care a mers prost. Acum, proprietarul viei vorbește la persoana întâia: „Ce ar mai fi trebuit să fac pentru via mea şi nu am făcut? De ce, aşteptându-mă să facă struguri, a făcut aguridă?” (v. 4). Tonul este reflexiv. Pe un ton acuzator, cere să știe ce altceva ar fi putut face și nu a făcut și cere judecata pentru via sa. Ascultătorii sunt îndemnați să ia o decizie și sunt obligați să abandoneze poziția lor neutră; sunt conduși, fără să știe, să judece: fiți voi înșivă judecători! Evocă un proces, precum cea a soților care cer divorțul. „Ce ar mai fi trebuit să fac pentru via mea şi nu am făcut?” Începând cu un ton idilic [viața și dragostea în cadrul rustic], cântecul devine jale, reproșul dezamăgirii: de ce, în timp ce așteptam struguri, a dat struguri sălbatici? Cântecul se încheie amenințător: descrierea ruina – semnul unei iubiri dezamăgite și rănite de moarte. Sunt strugurii deziluziei. Dumnezeu căută „dreptatea” [mișpat, în ebraică], dar, iată, „vărsare de sânge” [mișpah]; în locul „corectitudinii” [sedaqah], iată, „nelegiuire” [se’aqah], „fărădelege”. În cele din urmă este alegerea specială a lui Israel. E teribil să dezamăgești iubirea! Reflectând asupra viței de vie, găsim o mărturie decisivă care rezumă totul: „Iată, le fac pe toate noi!”, mărturisește Apocalipsul (Ap 21,5). În acest fel, Dumnezeu Tatăl este glorificat prin roadele dreptății pe care le „produce” urmașii lui Cristos.
În a doua lectură (Fil 4,6-9), apare un imperativ nou: „nu vă îngrijoraţi pentru nimic” (v. 6). Paul îi invită pe filipeni să se încredințeze total lui Dumnezeu pentru a depăși teama care vine din preocupările vieții. Antidotul neliniștii profunde este în relația de încredere în Dumnezeu, ce se exprimă și se hrănește în rugăciune de cerere și de implorare în necesitățile noastre. Dar rugăciunea insistentă și încrezătoare se maturizează în contextul „mulțumirii” [în greacă euharistia (eucharistias)], în care se recunoaște că tot binele vine de la Dumnezeu. Îndemnul lui Paul începe cu un imperativ „a îngrijora”, care apare de șapte ori în scrisorile apostolului [din cele 19 în Noul Testament – în Matei de 7 ori și Luca de 5 ori]. În cazul filipenilor, capătă o conotație negativă, deoarece Paul îi îndeamnă: „să nu ne îngrijorăm” (v. 6), în nici o situație. Apostolul sugerează angajamentul rugăciunii [„cerând cu insistenţă prin rugăciune” (v. 6)], pentru a sublinia intensitatea rugăciunii ce ne eliberează de starea de neliniște. E o rugăciune de cerere: „să fie făcute cunoscute cererile voastre lui Dumnezeu!” (v. 6). Cei care se roagă își prezintă cererile Domnului nu pentru a-l informa, ci pentru a-și exprima încrederea deplină și dependența Celui care dă totul gratuit. Consecința: e „pacea lui Dumnezeu” (v. 7). Paul combate dezechilibrul psihologic, care este rădăcina tuturor bolilor mintale. Cum putem dobândi pacea și seninătatea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere a noastră? Răspunsul apostolului este unirea inimilor, a afectelor, a gândurile în Domnul, adică tot ce este adevărat, nobil, drept, curat, iubit, onorabil, tot ce e virtuos și vrednic de laudă, „și Dumnezeul păcii va fi cu voi” (v. 9). Paul a sublimat valorile umane și s-a făcut transmițătorul lor. Creștinii din Filipi trebuie să facă același lucru dacă vor să se bucure de pacea lui Dumnezeu și să aibă un echilibru afectiv.
În Evanghelia după Matei (Mt 21,33-43), Isus revine asupra temei viței de vie, atât de bine îngrijită: „Ascultaţi o altă parabolă: era odată un stăpân care a plantat o vie, a înconjurat-o cu un gard, a săpat un teasc şi a construit un turn. Apoi a dat-o în arendă unor viticultori şi a plecat în călătorie” (v. 33). Dumnezeu își încredințează via, adică Israelul, unor responsabili, capii ai poporului. Apoi, pentru a-și demonstra încrederea deplină în ei, s-a retras discret: „a plecat”. Retragerea lui Dumnezeu nu înseamnă dezinteres, ci o modalitate fină de a evidenția responsabilitatea și colaborarea umană. „Când s-a apropiat timpul culesului, i-a trimis pe servitorii săi la viticultori, ca să primească roadele sale. Dar viticultorii, prinzându-i pe servitorii săi, pe unul l-au lovit, pe altul l-au ucis, pe altul l-au bătut cu pietre” (v. 34-35). Lucrătorii viei răspund cu obrăznicie și nerușinare tot mai mare, descarcând-o asupra profeților și slujitorilor Domnului. Lucrătorii administrează via pentru profitul lor personal: e istoria lui Israel. Dar, Dumnezeu persistă să creadă în om. Domnul îndrăznește să-și asume riscul ultim: el decide să-și trimită propriul său fiu: „De fiul meu le va fi ruşine” (v. 38). Apoi, tragedia: l-au scos din vie și l-au omorât. Biserica primară a trebuit să se confrunte cu dublul scandal al uciderii Fiului lui Dumnezeu și al respingerii Israelului: era nevoie de o explicație – „piatra pe care au aruncat-o constructorii, aceasta a devenit piatră unghiulară” (Ps 118,22), lămurește evenimentul. Expresia se referă la o piatră de dimensiuni mari folosită la colţul unui zid pentru a susţine greutatea şi a asigura unitatea celor doi pereţi sau la cupolă. Aici Isus însuşi se identifică cu piatra unghiulară sau cu piatra de boltă. Domnul anunță un „popor” care îi va înlocui pe cei răi: „Împărăţia lui Dumnezeu va fi luată de la voi şi dată unui neam care va aduce roadele cuvenite” (v. 43). Contextul lui Matei arată un „poporul” al lui Dumnezeu, poporul celor mici și săraci, al lucrătorilor în dreptate și al constructorilor de pace, blânzi și milostivi, după cum spunea în evanghelia „fericirilor” (cf. Mt 5,3-12), indiferent de rasă sau națiune. Oamenii au nevoie de „fișiere” sau „cutii”, Dumnezeu citește în inima lor. Iubirea lui Isus răstignită va fi mai puternică decât orice; e capabilă să transforme pe cei răi în sfinți. Cu Domnul, viața noastră va aduce rod!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu