Lupta cu marasmul şi cu moartea

Christos Yannaras s-a născut în 1935 la Atena. A studiat teologia şi filozofia la Atena, Bonn şi Paris, iar disertatia de doctorat şi-a sustinut-o la Facultatea de Litere din Paris (Sorbona) şi la Facultatea de Teologie a Universitatii din Tesalonic. Este membru al Academiei Internationale de Ştiinte Religioase şi membru în comitetul director al revistea Concilium. Pâna în anul 2005 a fost profesor la Institutul de Ştiinte Politice din Atena si la Universitatea de Ştiinte Sociale şi Politice Panteon din Atena.

                                     ***

Setea de nou care există în noi, setea de originalitate, este o sete de viaţă. Viaţa se hrăneşte cu schimbare. Moartea are drept caracteristică înţepenirea şi stagnarea, în viaţa totală a lumii schimbarea e o lege ce nu poate fi încălcată. Elementele vieţii acestei lumi servesc inevitabil legea schimbării. Timpul e o înlănţuire neîntreruptă de transformări; viaţa biologică e o varietate de neconceput a succesiunii. Fiecare unitate biologică are un caracter de unicitate, e irepetabilă. Lipsa limitelor în succesiunea schimbărilor din întreaga viaţă a lumii dă sensului de nou dimensiuni metafizice.

Sfânta Ioana d'Arc, fecioară

 Sfânta Ioana d’Arc (1876)
de Eugene Thirion,
Chatou, Church Our-Lady

O adolescentă din Domremy, Ioana d'Arc, de treisprezece ani, în timp ce se ruga în biserica din satul său, a auzit voci misterioase care o invitau să elibereze Franţa, dominată în mare parte de englezi. După patru ani guvernatorul provinciei, căruia Ioana d'Arc îi vorbise despre ceea ce se întâmplase, a făcut ca ea să fie însoţită de către Delfin la Chinon. Vorbind cu viitorul rege Carol, ea i-a arătat că ştie lucruri foarte secrete, pe care numai cerul i le-a putut revela. Delfinul, mai întâi neîncrezător, a ajuns să fie convins că tânăra a fost trimisă de Dumnezeu şi i-a încredinţat comanda trupelor care asediau Orleans şi, în scurt timp, au recucerit aproape tot teritoriul francez. La Reims, Delfinul a fost încoronat ca rege al Franţei, dar, gelos din cauza popularităţii Ioanei, a încheiat un armistiţiu cu englezii. Tânăra, convinsă că acest armistiţiu ar anula eforturile şi victoriile armatei sale, nemulţumită, a reluat lupta cu puţinii soldaţi rămaşi alături de ea. Într-o ambuscadă ea cade în mâinile contelui de Luxemburg, care a predat-o englezilor în schimbul unei răscumpărări demne de un rege. Acum trebuia demonstrat în mod juridic că Ioana era o vrăjitoare, pentru a-l putea declara pe Carol al VII-lea uzurpator, întrucât a devenit rege în urma "diabolicelor uneltiri ale unei eretice". Numai judecătorii bisericeşti aveau autoritatea de a începe acest proces. Episcopul Cauchon s-a prestat la această intrigă politică. Ilegalităţile procesului au fost atât de mari, încât Ioana d'Arc i-a refuzat legitimitatea şi a apelat la papa.

 

Eroica fată, închisă împotriva oricărei legi bisericeşti într-o închisoare militară, nu a putut face ca vocea sa să ajungă la Roma, iar duşmanii săi au triumfat şi au condamnat-o la arderea pe rug. Atrocele supliciu a avut loc la Rouen la 30 mai 1431. Ioana avea 19 ani. Actele procesului au fost supuse revizuirii între 1450 şi 1456, şi prin absolvirea inculpatei a început o irezistibilă răspândire a cinstirii curajoasei Ioana d'Arc, de o credinţă pură şi de o iubire autentică faţă de dreptate şi de adevăr, dusă până la jertfa supremă. În anul 1920 papa Benedict al XV-lea o ridica la cinstea altarelor.

 

Dintre toate istoriile sfinţilor, cea a sfintei Ioana d'Arc este, fără îndoială, printre cele mai extraordinare şi incredibile: o fată, ţărancă şi incultă, în fruntea unei armate învinge o armată pregătită, cucereşte bastioane, încoronează un rege şi sfârşeşte pe rug, totul în curs de doi ani; evenimente legate de istoria unei întregi naţiuni, colorate cu puternice nuanţe în acelaşi timp patriotice şi mistice. (M. Sgarbossa, L. Giovannini, Sfântul zilei, Paoline, 1978; trad. pr. I.Agiurgioaei).

Gândul zilei

"O, tu, Isus, umil şi blând copil din Ieslea sfântă,

pentru ce te-ai temut în grădina Ghetsemani?

Oare Îngerul păzitor nu ţi-a înfăţişat imaginea consolatoare

a viitorilor sprijinitori ai tronului tău?

De ce să tremuri şi să te-nfiori, o, tu, Izbăvitorule?"        

(Leon Bloy, Prietenii lui Iov).

Gândul zilei

„Ceea ce văd înainte de toate în om este nefericirea sa.

Nefericirea omului este minunăţia universului”

(G. Bernanos, I grandi cimiteri, 258).

Ziua de Rusalii

Azi e ziua de Rusalii

Când toţi ucenici tăi

Se rugau toţi împreuna

Şi slăveau numele tău.

Aşteptau în rugăciune

Doamne ce tu le-ai promis

Când o mare bucurie

Inimile le-a cuprins.

Se auzi deodată-n casa

Ca un vâjâit de vânt

Ca un sunet şi-o putere

Ce venea din cerul sfânt.

Nişte limbi cum este focul

Se răspândeau printre ei

Se lăsară câte una

Pe fiecare dintre ei.

Şi toţi s-au umplut deodată

De darul Duhului Sfânt

Şi-ncepură să vorbească

Cum le dădea Duhul Sfânt.

Toţi cei ce erau de faţă

Nu încetau a se mira

Doamne ce minune mare

Li s-a putut întampla.

Căci toţi care ascultară

În limba lor auzeau

Şi erau uimiţi mereu

Ce le-a făcut Dumnezeu.

Azi si noi, Doamne, aici

Aşteptăm la fel ca ei;

Ne rugam în a ta casa,

Şi slăvim numele tău.

Aşteptăm cu nerabdare

Roua Duhului cel Sfânt

Să-l reverşi în adunare

Ca atuncea Doamne Sfânt.

Să-ţi mulţumim fiecare

Pentru bunatatea ta

Şi pentru aceea bucurie

Ce numai tu o poţi da. Amin.

(Autor: Elena Faragau)

Rusaliile (B): Acele „miracole” ale Duhului Sfânt

In 15,26-27; 16,12-15   

Duhul sfânt este chemat să împlinească trei miracole. Primul este acela de a face actual evenimentul istoric al lui Isus, care s-a petrecut într-un timp şi într-un anume loc, făcându-l disponibil în orice timp şi în orice loc. Duhul este protagonistul care menţine deschisă istoria lui Isus pentru a o face permanent actuală şi salvifică. Fără Duhul Sfânt, istoria lui Isus – aici se înţelege şi învierea sa – ar fi rămas o istorie închisă în trecut, nu un eveniment permanent contemporan. Duhul este continuarea dintre timpul lui Isus şi timpul Bisericii. Desigur sunt şi alţi factori de continuitate: Scripturile, amintirea cuvintelor lui Isus, apostolii. Totuşi adevăratul făuritor al continuităţii este Duhul.

Al doilea miracol – asupra căruia insistă fragmentul evanghelic din această duminică – este să-i transforme pe ucenici în martori: „Duhul adevărului... va da mărturie despre mine. Şi voi îmi veţi fi martori, pentru că sunteţi cu mine de la început”. În marele proces dintre Cristos şi lume care se desfăşoară de-a lungul întregii istorii, Duhul dă mărturie în favoarea lui Isus. Nu este vorba despre o mărturie direct îndreptată spre lume, dar îndreptată spre lume prin ucenici. Duhul dă mărturie în inima ucenicului. În faţa ostilităţilor pe care le vor întâlni ucenicii vor fi expuşi dubiului, scandalului şi descurajării: Duhul îl va apăra pe Isus în inima lor, îl va face sigur în neascultarea lor faţă de lume. Ucenicii vor avea nevoie de siguranţă: Duhul le-o va oferi.

Al treilea miracol este să facă o întâlnire personală, intimă, deplină, cu Domnul şi cu adevărul său: „Duhul Sfânt... vă va învăţa orice lucru şi vă va aminti toate câte vi le-am spus... El vă va conduce la plinătatea adevărului”. Învăţătura Duhului este înainte de toate memorie: Duhul repetă cuvintele lui Isus. Nu adaugă alte adevăruri personale. Şi cu toate acestea învăţătura sa nu este o repetare, nu este simplă memorie. Nu adaugă nimic la revelaţia lui Isus, însă o interiorizează şi o face prezentă în toată plinătatea sa. Şi aşa cum am văzut deja, o actualizează. Evanghelia spune: „Vă va conduce spre şi la plinătatea adevărului”. Aşadar o cunoaştere interioară, vie, actuală şi progresivă. Nu o acumulare progresivă de cunoştinţe, dar mai degrabă o călătorie progresivă spre centru: din exterior spre interior, de la periferie spre centru, de la o cunoştere din auzite la o înţelegere personală, actuală şi transformantă. (don Bruno Maggioni, trad. pr. Isidor Chinez). 

Visul Mariei - de Fabrizio De Andrè

Teologia morala fundamentala - Moralitatea actului uman (I)

http://isichi.wordpress.com/2012/05/25/teologia-morala-fundamentala-moralitatea-actului-uman/.pdf

Târziu te-am iubit




Fântâna - Trevi - Roma

 Târziu te-am iubit
Frumuseţe atât de veche şi atât de nouă,
târziu te-am iubit.
Tu erai înlăuntrul meu
Şi eu eram în afară
şi acolo te căutam
şi mă aruncam eu
- cel ce şi-a pierdut frumuseţea -
asupra acestor lucruri frumoase
pe care tu le-ai făcut.
Tu erai cu mine,
dar eu nu eram cu tine.
Mă ţineau departe de tine
frumoasele lucruri
care, dacă nu ar fi în tine,
nu ar exista.
M-ai chemat -
şi m-ai strigat
şi ai rupt surzenia mea.
Ai strălucit
Şi ai alungat orbirea mea.
Ai răspândit o mireasmă
şi am respirat-o
şi acum suspin după tine.
Te-am gustat
şi mi-e foame şi sete.
M-ai atins
şi am luat foc,
arzând după pacea ta.
... 
 
(Sf. Augustin de Hipona [354-430], Confessiones).

Etica omului – persoană – fiu. Etica virtuţilor.

http://isichi.wordpress.com/2012/05/24/etica-omului-persoana-fiu-etica-virtutilor/

Gândul zilei

Harul

(gr. charis, lat. gratia)

indică în teologie favorul absolut gratuit,

personal al lui Dumnezeu care se pleacă asupra omului,

ca şi efectele acestei bunăvoinţe
 prin care Dumnezeu i se comunică.

Dorinţa întâlnirii cu Dumnezeu, a dialogului,

a comuniunii cu el răspunde celor mai profunde aspiraţii ale omului;

izvorăşte din însăşi natura fiinţei având nevoie de Altul,

de Dumnezeu, ca tutelă împotriva propriei insuficienţe,

solidaritate împotriva propriei solitudini,

ca transcendenţă împotriva propriei finitudini.

Omul între păcat şi har în scrierile lui Georges Bernanos - Isidor Chinez

http://isichi.wordpress.com/2012/05/23/omul-intre-pacat-si-har-in-scrierile-lui-georges-bernanos-2/



Georges Bernanos (1888-1948)



Sfânta Rita din Cascia, călugăriţă

Sfânta Rita din Cascia

Privită de aproape, fără haloul legendei, ne dezvăluie chipul foarte uman al femeii care nu a trecut indiferentă prin faţa tragediei durerii şi a mizeriei materiale, morale şi sociale. Existenţa sa pământească ar putea fi de ieri, ca şi de astăzi. Ea s-a născut în anul 1381 într-un colţ îndepărtat al Umbriei, la Roccaporena. Crescută în teama faţă de Dumnezeu alături de bătrânii părinţi, le-a respectat în aşa măsură autoritatea, încât a renunţat la hotărârea de a se închide în mănăstire şi a acceptat să se unească în căsătorie cu un tânăr violent şi neastâmpărat, Paolo di Ferdinando. Biografiile sfintei ne prezintă un cadru de familie neobişnuit: o femeie blândă, ascultătoare, atentă să nu trezească susceptibilitatea soţului, ale cărui fapte rele le cunoaşte, dar suferă şi se roagă în tăcere.

 

Bunătatea sa a reuşit la sfârşit să înmoaie inima lui Paul, care şi-a schimbat viaţa şi obiceiurile fără a reuşi, totuşi, să dea uitării vechile ranchiune ale atâtor duşmani, pe care şi-i făcuse. Într-o seară a fost găsit ucis pe marginea drumului. Cei doi fii, deja mărişori, au jurat să-şi răzbune tatăl. Când Rita şi-a dat seama de inutilitatea eforturilor proprii de a le schimba părerea, a găsit curajul de a-l ruga pe Dumnezeu să-i cheme mai degrabă la sine, decât să permită a se păta prin crimă. Rugăciunea sa, de neînţeles din punct de vedere uman, a fost ascultată. Rămasă fără bărbat şi fără fii, Rita s-a dus să bată la poarta mănăstirii surorilor augustiniene din Cascia. Cererea sa nu a fost acceptată.

 

Întoarsă la căminul gol, s-a rugat neîncetat celor trei sfinţi protectori ai săi, sfântul Ioan Botezătorul, sfântul Augustin şi sfântul Nicolae din Tolentino, şi, într-o noapte, s-a întâmplat minunea. Cei trei sfinţi i-au apărut, au invitat-o să-i urmeze, au deschis larg poarta mănăstirii, foarte asigurată cu zăvoare, şi au condus-o în mijlocul corului unde surorile de clauzură recitau rugăciunile utreniei. Rita a putut astfel să îmbrace haina augustinienelor, împlinind vechea dorinţă de dăruire totală lui Dumnezeu, dedicându-se pocăinţei, rugăciunii şi iubirii faţă de Cristos cel răstignit, care a asociat-o chiar în mod vizibil la patima sa, înfigându-i în frunte un spin.

 

Acest stigmat miraculos, primit în timpul unui extaz, i-a marcat faţa cu o foarte dureroasă rană purulentă până la moarte, adică timp de paisprezece ani. Faima sfinţeniei sale a trecut dincolo de zidurile severului convent din Cascia. Rugăciunile Ritei au obţinut prodigioase vindecări şi convertiri. Pentru sine nu a cerut decât să ia asupra sa durerile, pe care le uşura aproapelui său. A murit în mănăstirea din Cascia în anul 1457 şi a fost canonizată în anul 1900.(M. Sgarbossa, L. Giovannini, Sfântul zilei, Edizioni Paoline, 1978. trad. de pr. I. Agiurgioaei).

 

Sensul creaţiei

Când Berdiaev vorbeşte despre creaţie, el nu are în vedere sensul curent, preponderent cultural, al termenului. Nu se pune problema, aşadar, de a justifica, printr-o argumentaţie nobilă (dar foarte la îndemână) sublimitatea creativităţii de tip artistic, chiar dacă această specie a creativităţii ilustrează, în modul cel mai direct, esenţa actului creator. Berdiaev nu defineşte creaţia în maniera emotivă, adolescentină, a unui Camus (Creer c’est vivre deux fois), deşi s-au găsit exegeţi (Bodo Zelinsky de pildă) care să perceapă analogii între unul şi altul. Creaţia – aşa cum o înţelege Berdiaev – este comportamentul uman prin excelenţă: e adaptarea omului la Dumnezeu, prin „emancipare” faţă de „lumea aceasta”. „Lumea aceasta” provoacă, în genere, locuitorilor ei o reacţie de acomodare, adică de supunere. Ea e un conglomerat de legi care trebuie cunoscute, acceptate şi, în cel mai bun caz, utilizate în perspectiva unei mai bune integrări în reţeaua realităţii „date”. E ceea ce face ştiinţa, care nu e decât o descriere abreviată, economică a „datului”, având ca scop orientarea pragmatică, „vital-interesată”, în câmpul lui. Lumea e întruchiparea perfectă a necesităţii, şi toate marile rubrici ale activităţii omeneşti sunt expresia unui efort de adecvare la  necesitate: ştiinţa, o bună parte a filosofiei (cea care, de la Aristotel până la neokantianism şi fenomenologie, vrea să fie „ştiinţifică”), cultura însăşi care, nu o dată, e un mod rafinat de a consimţi lumii. Or, problema este a rezista la presiunea lumii, la rigoarea impersonală a necesităţii. Căci orice spor de adecvare la lume e o sporită inadecvare la Dumnezeu, adică la sfera libertăţii. Omul însă e, prin natura lui, mai aproape de Dumnezeu decât de lume. În raport cu lumea el nu poate depăşi statutul de individ, de fragment absorbit într-un angrenaj străin. Numai în raport cu Dumnezeu omul se realizează ca persoană, ca întreg suveran, eliberat de lume. Iar comportamentul optim al eliberării de lume e creativitatea. Creativitatea cosmicizează lumea şi actualizează libertatea: ea transcende binomul „aici-dincolo”, aducând cu sine „o altă calitate a existenţei”, un „aici” fără balastul contingenţei şi un „dincolo” fără volatilitatea ficţiunii.

Preţuieşte fiecare zi!



„Crezul zilelor noastre
 nu mai începe cu conştientul «cred»,

nici cu scepticul «nu cred»,

ci cu tragicul «vreau să cred»”

(L. Blaga, Zări şi etape, 16).

Mijloacele de comunicare socială

Anul acesta, pe 20 mai, se va celebra cea de-a 46 Zi Mondială a Comunicaţiilor Sociale, ce va avea ca temă „Tăcere şi cuvânt: cale a evanghelizării”.

„Primul Areopag al epocii moderne” este reprezentat de lumea comunicaţiilor. „Biserica recunoaşte în aceste instrumente darul lui Dumnezeu, destinate ca, în conformitate cu planul Său providenţial, să îi unească pe oameni într-o strânsă fraternitate, pentru a-i ajuta să colaboreze la planul său de mântuire” (Communio et Progressio, nr. 2).

Pe 7 mai 1967, se celebra pentru prima dată Ziua Mondială a Comunicaţiilor Sociale, cu tema „Mijloacele de comunicare socială”. De atunci, în fiecare an, în prima duminică de dinaintea solemnităţii Rusaliilor, Biserica celebrează această zi, ca să încurajeze utilizarea mijloacelor de comunicare socială pentru o proclamare cât mai eficientă a mesajului Evangheliei. Biserica priveşte aceste mijloace ca „daruri ale lui Dumnezeu” şi consideră că este o necesitate absolută utilizarea lor în proclamarea Evangheliei, a învăţăturilor Bisericii şi a valorilor creştine, aşa cum au subliniat mereu ultimii Pontifi.

VII TP (B): Rugăciunea lui Isus

In 17,11b-19

În această duminică dintre Înălţare şi Rusalii, citim fragmente din marea rugăciune a lui Isus, numită sacerdotală. Această rugăciune a fost repartizată pentru cei trei ani din ciclul liturgic. În acest an, B, citim partea centrală în care Isus, după ce s-a rugat pentru propria sa glorificare (Învierea sa), se roagă pentru ucenicii săi.

Să nu ne închipuim că unul dintre apostoli a stenografiat cuvintele lui Isus stând într-un colţ al cenacolului. Erau prea copleşiţi de eveniment pentru a se gândi la aceasta. Când a scris Ioan, 60 de ani mai târziu, el nu-şi mai aminteşte cuvânt cu cuvânt din ce a spus Isus, dar ideile călăuzitoare nu le-a uitat. Apoi le adaptează în funcţie de problemele comunităţii sale, care se fac simţite şi pe care le interpretează. Este exact ceea ce trebuie să facem şi noi, dacă vrem să scoatem profit din textul sacru.

Dostoievski şi crezul creştin (III)

Aleoşa Karamazov – omul lui Dumnezeu

Critica literară a apreciat că în romanul Fraţii Karamazov Dostoievski a pictat cea mai mare frescă a celui mai mare popor creştin ortodox. Viziunea serafică a scriitorului despre o societate creştină posibilă este reprezintă în roman de Aleoşa, mezinul Karamazovilor. Din spusele scriitorului aflăm despre el că este un tânăr de douăzeci de ani, în sufletul căruia încolţise de timpuriu dragostea faţă de semenii lui. Nu este nici fanatic, nici mistic, deşi “se hotărâse să ia calea mânăstirii, singura cale ce-i captase imaginaţia, oferind inimii sale zbuciumate un ideal, acela de a ieşi din bezna răutăţii lumeşti la lumina iubirii”.

Aleoşa este înclinat spre rugăciune, având o fire sensibilă moştenită de la mama sa. Discret până la anulare, fire cinstită, iubit de toţi, serios, fără de orgoliu şi răzbunare, lipsit chiar de instinctul erotic (chiar Liza, de care se îndrăgosteşte în felul său, avea să-i spună: “Tu ai fi în stare să-mi duci biletul meu de dragoste la ibovnic şi poate să-mi aduci şi răspuns înapoi”), foarte apropiat de părintele Zosima, de care se legase cu toată ardoarea primei iubiri. Deasupra tumultului de patimi şi conflicte, Aleoşa aplanează tensiunile şi aduce de fiecare dată pacea. Într-un singur cuvânt, se poate spune că Aleoşa este omul lui Dumnezeu în romanul Fraţii Karamazov, precum prinţul Mîşkin în romanul Idiotul.

Papa Ioan Paul al II-lea (18.05.1920-02.04.2005)

Ioan Paul al II-lea a fost al 264-lea papă (al 263-lea succesoral lui Petru). Karol Josef Wojtyla, ales papă pe 16 octombrie 1978. S-a născut la Wadowice, oraş la 50 km de Cracovia, pe data de 18 mai 1920. Era al doilea din cei doi fii ai lui Karol Wojtyla şi Emilia Kaczorowska, mama care a murit în 1929. Edmund, fratele său mai mare, medic moare în 1932 şi tatăl său sub ofiţer moare în armată în 1941. La vârsta de nouă ani a primit Întâia Sfântă Împărtăşanie şi la optsprezece ani Sfântul Mir. Terminate studiile în şcoala superioară Marcin Wadowita din Wadowice, în anul 1938 se înscrie la Universitatea Jagellonica din Cracovia. Când forţele de ocupaţie naziste au închis Universitatea în 1939, tânărul Karol a lucrat într-o carieră de piatră (1940-1944) şi pe urmă în fabrica chimică Solvay pentru a-şi asigura existenţa şi de a evita deportarea în Germania.

Papa asistă la proiectarea filmului de televiziune "Maria din Nazaret"

Radio Vatican - 17 mai 2012: Miercuri, 16 mai la ora 17.30 a avut loc în Sala Clementină din Palatul apostolic, prezentarea filmului “Maria din Nazareth”, în prezenţa lui Benedict al XVI-lea.

Un film "angajant", care scoate în evidenţă acel răspuns „Iată-mă" fără rezerve dat de Maria lui Dumnezeu. Este unul din comentariile lui Benedict al XVI după vizionarea de miercuri în Vatican a filmului „Maria din Nazaret”.

O femeie care nu-şi ridică ochii spre cer, deoarece este prea preocupată cu compromisurile ei, o alta care are curajul de a schimba drumul vieţii pentru a-l alege pe cel al lui Cristos, o treia, care se dedică lui Dumnezeu declarându-se „slujitoarea” sa. Irodiada, Maria Magdalena şi Maria din Nazaret sunt cele trei figuri feminine asupra cărora filmul se dezvoltă prin analogii şi contraste. Irodiada, a comentat Papa, după vizionarea din Sala Clementină, "rămâne închisă ea însăşi, în lumea ei, "nu reuşeşte să-şi ridice privirea pentru a citi semnele lui Dumnezeu şi nu iese din rău". Maria Magdalena cunoaşte iniţial "farmecul unei viaţi facile", bazată pe lucruri, şi utilizează diferite mijloace pentru a-şi atinge scopurile", până în momentul în care "întâlnirea cu Isus îi deschide inima, îi schimbă viaţa". Şi apoi Maria, Mama lui Isus, "centrul" a toate:

Dostoievski şi crezul creştin (II)

Sonia – model de pocăinţă

Sonia, personajul secundar din romanul Crimă şi pedeapsă, reprezintă femeia cu o trăsătură rar întâlnită până atunci în literatură, femeia cu spirit de sacrificiu. Sonia se anulează aproape ca om, se jertfeşte ca fiinţă pentru a-şi ajuta familia să iasă din mizerie. Ajunge să se prostitueze pentru ca fraţii ei mai mici să aibă hrană în fiecare zi pe masă. E plină de generozitate, se dăruieşte pe sine, mută munţii din loc pentru binele aproapelui.

Sonia este femeia păcătoasă, pe care o întâlnim şi în Sfânta Scriptura, femeia care ajunge să verse lacrimi de pocăinţă şi să-şi îndrepte viaţa, precum Maria Magdalena sau Maria Egipteanca. Conştient de păcatele ei, Raskolnikov o consideră, totuşi, superioară lui, de aceea într-o zi se apleacă şi-i sărută piciorul, căci ea înţelegea perfect starea-i infamantă şi penibilă în care trăia. Dispreţul celor din jur, deşi o tortura, nu-i schimbase întru nimic sufletul pur. Lui Raskolnikov îi era limpede că Sonia, prin caracterul ei şi cu educaţia religioasă (în camera ei pe scrin se afla Noul Testament, din care îi citea lui Raskolnikov pasajul despre Învierea lui Lazăr), în pofida împrejurărilor, nu se putea complace la infinit în acea situaţie. Perdiţia nu-i afectase decât trupul, nicio picătură de depravare nu-i alunecase în inimă.

Nimeni nu s-a suit la cer decât cel care a coborât din cer

Astăzi Domnul nostru Isus Cristos s-a înălțat la cer. Cu el să se înalțe și inima noastră.

Să-l ascultăm pe apostolul Paul care spune: Dacă ați înviat împreună cu Cristos, căutați cele de sus, unde Cristos șade la dreapta lui Dumnezeu. Cugetați la cele de sus, și nu la cele de pe pământ (Col 3,1-2). După cum el s-a înălțat și nu s-a îndepărtat de noi, tot așa, și noi suntem sus în cer împreună cu el, chiar dacă în trupul nostru încă nu s-a adeverit ceea ce ne este promis.

Cristos este de acum preamărit deasupra cerurilor, dar suferă aici, pe pământ, toate necazurile pe care le suportăm noi ca mădulare ale sale. Despre acest lucru a dat asigurare făcând să se audă acel glas: Saul, Saul, de ce mă persecuți? (Fap 9,4). De asemenea: Am fost flămând și voi mi-ați dat să mănânc (Mt 25,35).

Inălţarea (B): Acel sfârşit care deschide drumul

Mc 16,15-20 

În fragmentul evanghelic din sărbătoarea Înălţării Domnului, Marcu încheie întreaga relatare evanghelică. O concluzie care nu închide, însă, discursul, ci îl deschide. Începe un drum nou, nu numai a lui Isus singur, dar al lui Isus şi al Bisericii sale. Dar care este acest drum? În ce direcţie poartă? Cum?

Este vorba înainte de toate de un drum universal: în toată lumea, la toată creatură, pretutindeni (v. 20). Fiecare om, oriunde ar fi şi oricărei rase i-ar aparţine, are dreptul de a auzi vestirea evangheliei. Pentru Isus – şi pentru misionarii săi – nu există apropiaţi şi îndepărtaţi, primii şi ultimii. Isus nu spune ucenicilor să-şi înceapă misiunea de la Ierusalim: îi trimite imediat în lumea întreagă.

Misiunea este aceea de „a predica”, un termen care merită o explicaţie. Nu înseamnă doar a ţine o instrucţie sau un îndemn sau o cuvântare edificatoare. Cuvântul „a predica” indică vestirea unui eveniment, a unei ştiri, nu a unei doctrine. Este vorba despre o ştire hotărâtoare: nu este doar o informare, ci o chemare. Este atât de adevărat că tocmai în primirea sa ori în refuzarea sa omul joacă destinul său: „va fi salvat”, „va fi condamnat” (v. 16). Aceasta este o afirmaţie dură, şi desigur trebuie înţeleasă cu precizările de rigoare. Dar este o afirmaţie care nu se poate şterge din evanghelie.

Dostoievski şi crezul creştin (I)

F.M. Dostoievski

„Arta este o necesitate umană primară, ca pâinea şi apa. Nevoia de frumos, ca şi creaţia care o întruchipează, este inseparabilă de om, iar fără ea omul poate că n-ar dori să traiască pe pământ” (F.M. Dostoievski).

F.M. Dostoievski este, siguranţă, cea mai importantă personalitate a literaturii ruse din a doua jumătate a secolului al XlX-lea. Despre Dostoievski s-a scris foarte mult, fiind studiat nu numai ca romancier, ci şi ca gânditor religios, autor de adevărate tratate de morală sau psihologie, scriitor normativ pentru politică şi chiar metafizică. Dimensiunea religioasă a operei lui Dostoievski merită, însă, pe mai departe, atenţia omului credincios. Câteva reflecţii pe această temă sunt prezentate în continuare.

De vorbă cu părintele Zosima

La Dostoievski convertirile personajelor sunt spontane, năvălind peste cititor şi copleşindu-l. Un astfel de caz este cel al ofiţerului Zinovie care se pocăieşte într-o dimineaţă luminoasă de iunie când, deschizând fereastra, observă verdele orbitor de frumos din grădină, aude ciripitul păsărelelor şi simte căldura soarelui ce răsărea. Însă, cu toată bucuria de afară, peste sufletul său apăsau munţi de remuşcare pentru că, în urmă cu o noapte, îşi bătuse ordonanţa fără un motiv anume. Afanasie stătuse drept înaintea sa, ca şi când s-ar fi aflat pe front, tresărind la fiecare lovitură, fără a îndrăzni măcar să ridice braţul ca să se apere. Amintirea aceasta îi rămăsese înfiptă ca un ac ascuţit în inimă, în timp ce stătea nemişcat privind soarele ce scălda pământul în lumină. Zinovie se căieşte, plânge cu lacrimi, intră la Afanasie şi îi cere iertare, îngenunchind înaintea sa, apoi merge la comandament, îşi dă demisia şi se călugăreşte, ajungând stareţul Zosima din romanul Fraţii Karamazov.

Sf. Isidor Plugarul

Sf. Isidor Plugarul

Prin patru decrete emise în aceeaşi zi (12 martie 1622), Papa Grigore al XV-lea i-a ridicat la cinstea altarelor pe Ignaţiu de Loyola, Tereza de Avila, Francisc Xaveriu, Filip Neri şi Isidor agricultorul. Ei au urcat pe culmea sfinţeniei străbătând drumuri foarte diferite. Isidor a realizat sfinţenia lucrând pământul. Locul său de naştere era oraşul Madrid, în care a văzut lumina zilei prin anul 1110; sărăcia l-a silit, chiar din tinereţe, să caute de lucru la ţară, oferindu-şi munca braţelor pentru cele necesare vieţii lui şi a familiei. Asemenea multor ţărani, se scula o dată cu cântatul cocoşilor, pentru a putea lua parte la Sfânta Liturghie înainte de începerea lucrului la câmp. Primul proprietar la care a găsit de lucru, un oarecare Vera, şi-a dat seama imediat de hărnicia şi corectitudinea lui. Totuşi, acest neobosit lucrător a fost acuzat de tovarăşii săi că „fuge de muncă". Pentru a-şi face timp de rugăciune, spuneau ei plini de gelozie, Isidor îşi părăseşte locul de muncă. Era adevărat că-i plăcea să petreacă mai mult timp în rugăciune, dar ora oferită lui Dumnezeu o recupera prin hărnicia cu care folosea celălalt timp, sub razele arzătoare ale soarelui. Proprietarul totuşi i-a cerut să-i dea întreaga recoltă de pe porţiunea luată în arendă şi să renunţe de a se mai ruga în timpul lucrului. Dumnezeu a răsplătit răbdarea umilului său servitor, înmulţind în chip miraculos puţinul grâu care îi mai rămăsese în hambar.

Maria di Nazaret

Maria di Nazaret - Prima parte (intero)

Maria di Nazaret - Seconda Parte (intero)

Scara lui Iacob



Gustave Thibon



Gustave Thibon (1903-2001) aparţine categoriei autorilor „contemplativi”.

Contemplativ nu prin nemişcare. Paşii l-au purtat pe terenurile minate ale primului război mondial (de unde scepticismul faţă de democraţie ca panaceu universal, dar şi faţă de naţionalismul agresiv), în ţinuturile călduroase ale Africii de Nord, ale Italiei, etc. De asemenea, a cultivat şi frecventat prietenii selecte, între care cea mai importanta fiind probabil cu Simone Weil. Nu, Thibon a fost un contemplativ prin puterea de a fi atent şi de a înţelege ceea ce-l înconjoară cu acel ochi al minţii („ochiul ontologic” despre care vorbeşte Mihai Şora) afară de care nu suntem decât somnambuli prin lume. Gustave Thibon, „filozoful-ţăran” s-a distanţat pedagogic de lume pentru a lasa în urmă o bogată reflecţie strânsă în peste douăzeci de volume şi recompensată în anul 2000 cu premiul pentru filozofie al Academiei Franceze. Gândurile reproduse mai jos aparţin lucrării, în curs de traducere în româneşte, L'echelle de Jacob (Scara lui Iacob), aparută pentru prima dată în 1942 la editura Fayard din Paris.

*

Virtute şi stabilitate. – Foarte adesea, virtuţile cele mai vii, cele mai strălucitoare sunt cele mai firave şi cele mai ameninţate. Virtuţile moarte, dimpotrivă (onestitate burgheză, fariseism, etc) sunt mult mai solide: niciun pericol (sau nicio speranţă!) ca vreo atare persoană respectabilă să se abată vreodată de la calea cea dreaptă... De ce? Pentru că virtutea vie reprezintă o înălţare: aceasta are elanul şi atracţia vieţii, însă în ea se găseşte, de asemenea, instabilitatea, căci tot urcuşul comportă un risc de alunecare şi cădere. Cel care se aşază în vârful muntelui şi îşi durează acolo locuinţa nu riscă prăbuşirea: virtutea sa nemişcată are siguranţa căderilor. La fel putem spune, în mod neparadoxal, că o virtute pe care nu suntem expuşi să o pierdem de-abia merităm să o avem. Asigurarea absolută contra răului îi confiscă vitalitatea şi şarmul său.

Gândul zilei

„Noi nu suntem deloc sfinţii rubiconzi, cu bărbi blonde,

pe care-i admiră lumea în picturi, şi a căror elocvenţă

 şi sfinţenie chiar filosofii le-ar putea ghici.

Partea noastră nu este aceea pe care şi-o închipuie lumea.

Faţă de al nostru, efortul geniului este o joacă de copii.

Fiecare viaţă frumoasă, o, Doamne, vorbeşte despre tine;

dar atestarea Sfântului este ca smulsă cu fierul”

(G. Bernanos, Sous le soleil de Satan, 308).

VI TP (B): Chemaţi să iubim în mod gratuit

In 15,9-17  

Porunca iubirii – care deschide (v. 12) şi închide fragmentul evanghelic din această duminică (v. 17) – găseşte în Isus modelul, motivaţia şi măsura: "aşa cum eu v-am iubit pe voi". Este o iubire reciprocă: "iubiţi-vă unii pe alţii". Şi este o iubire care iese din închiderea comunităţii şi se dilatează, devine misionară, rodnică: poartă ucenicul "să meargă şi să aducă roade".

Trebuie să observăm apoi antiteza slujitor-prieten, care structurează întregul fragment. Iubirea lui Isus, model al iubirii frăţeşti, este o iubire de prietenie, deci un raport plin de încredere între persoane, un dialog. Trei sunt caracteristicile acestui raport amical: dăruire totală ("nimeni nu are iubire mai mare ca cel care îşi dă viaţa pentru prietenii săi"); familiaritate plină de încredere ("v-am încredinţat tot ceea ce am ascultat la Tatăl meu"); alegerea gratuită, predilecţia ("nu voi m-aţi ales pe mine, dar eu v-am ales pe voi").

Un al doilea gând important îl putem vedea dacă legăm fragmentul de astăzi unindu-l cu evanghelia de duminica trecută, în care se vorbea despre a rămâne în Cristos ca mlădiţa de viţă. Citind împreună cele două fragmente, se înţelege că rămânerea în Isus se realizează practic acolo unde se rămâne în Cuvântul şi în iubirea sa, acolo unde se respectă poruncile sale. Şi porunca sa este tocmai ca să ne iubim unii pe alţii (v. 12). Imperativul "rămâneţi în mine" se rezolvă în imperativul "iubiţi-vă unii pe alţii".

Şi încă o reflecţie. Isus insistă asupra reciprocităţii iubirii, dar în acelaşi timp o şi răstoarnă, pentru că modelul şi fundamentul iubirii reciproce nu este iubirea umană dar "aşa cum v-am iubit eu pe voi", adică Crucea, deci gratuitatea. Reciprocitatea iubirii creştine se naşte din gratuitate. Iubirea creştină este asimetrică: dăruirea şi primirea nu sunt pe acelaşi plan. Reciprocitatea evanghelică nu este un simplu schimb de iubire. Nota care caracterizează este gratuitatea care este adevărul iubirii lui Dumnezeu, şi în acelaşi timp adevărul iubirii noastre. Desigur, iubirea – aceea a lui Dumnezeu ca şi aceea a omului – tinde la reciprocitate: o construieşte. Dar reciprocitatea nu este rădăcina sa nici măsura sa. Dacă iubeşti numai în măsura în care eşti iubit, iubirea ta nu este adevărată iubire. Şi dacă eşti iubit doar în măsura în care dai, nu te simţi cu adevărat iubit. Numai cel care înţelege această gratuitate nativă, originară, a iubirii, este în stare să-l înţeleagă pe Dumnezeu şi pe sine însuşi. Omul este făcut pentru a se dărui în mod gratuit, total: cel care, oferind în mod gratuit iubirea sa, află adevărul despre sine însuşi, ajunge să fie ceea ce a fost făcut: "chipul lui Dumnezeu". (don Bruno Maggioni, trad. pr. Isidor Chinez). 

Chemarea irezistibilă a sacrului

La Institutul Naţional de Studii Romane a fost prezentată opera Religiile în lume a cardinalului Paul Poupard. Publicăm introducerea cardinalului francez. (Paul Poupard, cardinal preşedinte emerit al Consiliului Pontifical al Culturii şi al Consiliului Pontifical pentru Dialogul Interreligios).

 

În monumentala sa operă Histoire des croyances et des idées religieuses, 1976-1983, Mircea Eliade scoate în evidenţă permanenţa fenomenului religios, unitatea sa fundamentală şi noutatea inepuizabilă a exprimărilor sale. Mitul primitivului, credinţa naivă în progresul uniform şi continuu, în care apariţia lui "homo sapiens" determina dispariţia lui "homo religiosus", evoluţionismul simplist au eşuat.

 

Istoricul Arnold Toynbee recunoştea asta: nu a existat nici o mare civilizaţie până în timpurile noastre care să nu fi fost religioasă. De fapt, omul este prin natura sa "homo religiosus". El este mereu dornic de o spiritualitate şi de o credinţă în lumea de dincolo asociată cu credinţa în această viaţă (Georges Friedmann).

 

De milenii, prin universalitatea sa unită cu o diversitatea extremă, fenomenul religios nu a încetat să hrănească reflecţia oamenilor şi să trezească, prin marile spaţii socio-culturale ale universului, întrebări esenţiale.

 

În declaraţia Nostra aetate despre relaţiile Bisericii cu religiile necreştine, la 28 octombrie 1965, Conciliul Vatican II prezintă astfel această exigenţă fundamentală: "Oamenii aşteaptă de la diferitele religii răspunsul la enigmele ascunse ale condiţiei umane care, astăzi ca şi odinioară, tulbură adânc inima omenească: Ce este omul? Care este sensul şi scopul vieţii noastre? Ce este binele şi ce este păcatul? Care este originea şi rostul suferinţei? Care este calea spre adevărata fericire? Ce este moartea, judecata şi răsplata după moarte? În sfârşit, ce este acel ultim şi inefabil mister care ne cuprinde existenţa, din care ne tragem şi spre care ne îndreptăm?

Apariţie editorială: Omul între păcat şi har în scrierile lui Georges Bernanos, scrisă de pr. dr. Isidor Chinez

Editura „Sapientia” anunţă apariţia cărţii Omul între păcat şi har în scrierile lui Georges Bernanos, scrisă de pr. dr. Isidor Chinez. Cartea apare în colecţia „Disertaţii doctorale”, în formatul 17x24, are 316 pagini şi poate fi procurată de la orice librărie catolică din ţară la preţul de 25 lei. „Georges Bernanos (1888-1948) face parte din acea pleiadă de scriitori – Leon Bloy, Charles Pégui, Paul Claudel, François Mauriac, Julien Green – care a dat o mare strălucire literaturii secolului al XX-lea. Scriitor catolic, ne-a lăsat un întreg ansamblu de opere în care, păstrând mereu simţul echilibrului creştin, a propus cu tărie dimensiunea religioasă a existenţei umane, teatru al confruntării continue dintre bine şi rău, dintre Dumnezeu şi Satana, unde fiecare clipă a sărmanei noastre vieţi este marcată de teribila prezenţă a divinului”. Acesta este unul dintre motivele pentru care părintele Isidor Chinez şi-a ales ca temă de doctorat opera scriitorului Georges Bernanos, mai exact „Omul între păcat şi har în scrierile lui Georges Bernanos”. Cu această disertaţie doctorală a fost promovat doctor în teologie la Universitatea din Bucureşti (2011). Lucrarea este structurată în trei capitole: „Omul în scrierile lui Geoeges Bernanos” (capitolul I), „Omul în faţa păcatului în scrierile lui Georges Bernanos” (capitolul al II-lea) şi „Omul între păcat şi har” (capitolul al III-lea). În prefaţa cărţii, cu titlul „Mergeţi la Georges Bernanos”, pr. dr. Wilhelm Dancă spune: „lucrarea părintelui Isidor Chinez completează un gol şi lansează o provocare. Mai întâi completează un gol la cititorii lipsiţi de educaţie religioasă, poate fără voia lor, care descoperă acum subiecte tabu în literatura contemporană, subiecte ce au fost interzise de mentalitatea corectitudinii politice a secularizării literare, cum ar fi sfinţenia, harul, supranaturalul, păcatul, Satana, infernul şi altele (...) Totodată, cartea lansează o provocare ce vizează condiţia umană, în sens larg”. De asemenea, părintele îşi manifestă speranţa ca această carte „să fie suficient de stimulatoare încât să conducă la traducerea în limba română a altor romane ale lui Georges Bernanos”, aceasta deoarece până acum, în limba română au fost traduse doar două dintre romanele acestuia, „Jurnalul unui preot de ţară” şi „O crimă”. Cartea este recomandată tuturor celor care vor să descopere mesajul evanghelic reluat şi „tradus” într-un mod original de Georges Bernanos, care „a propus cu tărie dimensiunea religioasă în mijlocul unei lumi secularizate. Este romancierul vieţii spirituale creştine” (pr. Isidor Chinez, capitolul al III-lea). Isidor Chinez, Omul între păcat şi har în scrierile lui Georges Bernanos, Iaşi 2012, 316 p., 17x24, ISBN 978-606-578-049-1, 25 lei.

(Autor: Cosmin Cimpoeşu)

Ziua Europei

Pe 9 mai este Ziua Europei, însă nu mulţi sunt cei care cunosc semnificaţia acestei zile. Pe scurt, în 1950 a avut loc evenimentul care marchează primul pas în direcţia formării Uniunii Europene de astăzi.

În această zi, ministrul francez al afacerilor externe, Robert Schuman, aflat în faţa presei, a citit o declaraţie prin care chema statele europene - Franţa şi Germania, cu precădere - să îşi pună în comun producţiile de cărbune şi oţel. Declaraţia a fost făcută în Paris, pe fondul ameninţării izbucnirii unui al treilea război mondial şi marchează piatra de temelie a unei federaţii europene.

Importanţa zilei de 9 mai rezidă şi din faptul că apelul de a crea o instituţie europeană supranaţională pentru gestionarea industriei cărbunelui şi oţelului (baza întregii puteri militare de la ora respectivă) se adresa unor state aflate într-un lung conflict soldat cu pagube materiale uriaşe.

35 de ani mai târziu, pe 9 mai 1985, liderii UE aflaţi la summitul de la Milano au decis ca pe această dată să fie sărbătorită Ziua Europei.

Astăzi, aderarea la Uniunea Europeană este o alegere democratică pe care fiecare ţară o poate face, iar aceasta trebuie să fie însoţită de însuşirea valorilor fundamentale de pace şi solidaritate, scrie europa.eu. Uniunea Europeană este la ora actuală un parteneriat economic şi politic unic în lume, care reuneşte 27 de ţări europene şi acoperă aproape tot continentul.

De-a lungul anilor, ambiţiile Uniunii s-au lărgit: se urmăreşte construirea unei Europe care respectă libertatea şi identitatea tuturor naţiunilor care intră în alcătuirea sa.

„Descreştinarea Europei s-a făcut încetul cu încetul.

Europa s-a descreştinat aşa cum

se devitaminizează un organism”

(G. Bernanos, La liberte, EEC II, 1319).

„Drama Europei este o dramă spirituală,

drama Europei este o dramă a spiritului”

(La liberte, EEC II, 1341).

„Noi credem că civilizaţia europeană

este inseparabilă de o anumită concepţie despre om”

(La liberte, EEC II, 1353).

Gândul zilei

„Este adevărat că există un scandal al Evangheliei.

Adevărul Evangheliei este scandalos.

El l-a pus pe însuşi Cristos pe cruce.

Noi nu putem să sperăm în mod rezonabil

 că nouă ni se cuvine crucea Legiunii de onoare”

(Georges Bernanos, La liberte, EEC II, 1317).



Despre minuni (VII)

XVI. Minunile Noii Creaţii

A predica creştinismul însemna iniţial a predica învierea.

Schimbarea la Faţă sau „Metamorfoza” lui Isus este de asemenea, fără nici o îndoială, o întrezărire anticipatoare a ceva ce va să vină. El este văzut stînd de vorbă cu doi dintre morţii din vechime. Schimbarea pe care a suferit-o propria-I formă omenească este descrisă ca o intensă luminozitate, o „albeaţă strălucitoare”. O albeaţă asemănătoare îi caracterizează înfăţişarea la începutul Apocalipsei. Un amănunt destul de ciudat este că această strălucire sau albeaţă îi afecta atît veşmintele, cît şi trupul.

XVII. Epilog

Gîndirea raţională nu are nici un punct de sprijin în simpla ta conştiinţă naturală cu excepţia a ceea ce dobîndeşte şi păstrează prin cucerire. în clipa în care gîndirea raţională încetează, imaginaţia, habitudinea mentală, temperamentul şi „spiritul vremii” pun iarăşi stăpînire pe tine. Gîndurile noi, pînă cînd devin la rîndul lor obişnuite, îţi vor afecta conştiinţa ca totalitate doar atîta timp cît le vei întreţine efectiv. E suficient ca raţiunea să aţipească în post pentru ca patrulele naturii să-şi înceapă instantaneu infiltrarea.

Ai probabil perfectă dreptate să crezi că nu vei asista niciodată la săvîrşirea unei minuni; ai probabil la fel de multă dreptate să crezi că a existat o explicaţie naturală a tuturor întîmplărilor din trecutul tău care păreau, la prima vedere, „ciudate” sau „curioase”. Dumnezeu nu presară la întîmplare miracole în natură ca dintr-o piperniţă. Ele se produc în împrejurări excepţionale, sunt întîlnite în marii ganglioni ai istoriei — nu ai istoriei politice sau sociale, ci ai acelei istorii spirituale care nu poate fi pe deplin cunoscută de către oameni. Dacă nu se întîmplă ca propria ta viaţă să se desfăşoare lîngă unul dintre aceşti mari ganglioni, cum poţi oare trage nădejde să asişti la un miracol? Ar fi altceva dacă am fi misionari eroici, apostoli sau martiri. Dar de ce tu sau eu? Dacă nu locuieşti lîngă o cale ferată, nu vei vedea trenurile trecîndu-ţi pe sub fereastră. Cît e oare de probabil ca tu sau eu să fim prezenţi cînd se semnează un tratat de pace, cînd se face o mare descoperire ştiinţifică sau cînd se sinucide un dictator? Este încă şi mai puţin probabil să asistăm la săvîrşirea unui miracol. Şi, dacă înţelegem bine, nici nu am fi dornici să o facem. „Miracole nu vede poate decît mizeria". Miracolele şi martiriile tind să se înmănuncheze în jurul aceloraşi zone ale istoriei — zone pe care, fireşte, nu am dori să le frecventăm. Nu cereţi, vă sfătuiesc în mod călduros, nici o dovadă oculară decît dacă sunteţi deja absolut siguri că nu se întrevede nici una. (C. S. Lewis, Despre minuni [note de lectură]).

V TP (B): Viţa – „proiect” pentru om

In 15,1-8   

„Eu sunt viţa cea adevărată”: o afirmaţie care trebuie citită la fel ca celelalte afirmaţii analoge ale lui Isus. „Eu sunt pâinea adevărată”, „Eu sunt lumina”. În aceste afirmaţii există o notă polemică: Isus este adevărata viţă, adevărata pâine, adevărata lumină. Toate aceste afirmaţii arată că Isus, şi nu alţii, este în stare să ofere acea viaţă pe care noi o căutăm. Afirmaţia lui Isus („Eu sunt viţa”) introduce o noutate faţă de Vechiul Testament. Acolo se spune că Dumnezeu are o viţă, aici se afirmă că Dumnezeu însuşi este viţa. În Vechiul Testament se vorbeşte despre o vie şi despre o viţă care nu sunt la înălţimea aşteptărilor lui Dumnezeu. Dacă aici evanghelistul Ioan poate să afirme că viţa este în cele din urmă la înălţimea aşteptărilor lui Dumnezeu, aceasta este doar pentru că Isus este viţa.

Dar care este punctul de vedere mai amplu al lui Ioan în construirea acestei alegorii? Doar o mulţumire pentru că acum ucenicul, unit cu Cristos, poate în sfârşit să aducă roade? Sau şi un element de nelinişte, de pericol şi deci de avertisment? Şi una şi alta. Căci este şi tema încercării (Tatăl taie), care este condiţia necesară pentru a aduce rod, dar care rămâne totuşi mereu o posibilitate de a pierde. Se subliniază că şi creştinul poate fi o mlădiţă uscată neproductivă! Este obişnuitul paradox şi antinomia uimitoare: comunitatea este în Cristos, şi deci protejată, salvată şi făcută să rodească, dar posibilitatea păcatului nu este absentă. Adjectivul „adevărată” care califică viţa se opune vechiului popor şi oricărei pretenţii de mântuire, dar judecata (cine nu rămâne în mine este aruncat afară) se referă chiar la creştinii care nu aduc rod. Criteriul de judecată sunt roadele, ramura care aduce roade este tăiată, curăţată, ramura uscată este arsă.

Însă mai în adânc, criteriul de judecată este a rămâne în Cristos, adică în cea mai absolută dependenţă de el: cine rămâne în Isus aduce rod, cine se desparte de el se usucă. „Fără mine nu puteţi face nimic” spune o frază caracteristică evangheliei lui Ioan şi, mai în general, din antropologia biblică: structura omului este în mod esenţial deschisă spre Dumnezeu. De aceea omul trebuie să înţeleagă că propria consistenţă se află în ascultare, nu în autonomie. Este vorba despre o dependenţă de a trăi înainte de toate ca credinţă şi încredere (adică în sensul de a ne baza total pe Cristos şi nu pe noi înşine) şi apoi ca respectarea poruncilor (adică în sensul de a ne conforma viaţa cu cuvântul lui Isus şi nu cu propriile proiecte). Însă aici nu este vorba de dependenţa servitorului faţă de stăpân, ci mai degrabă comuniunea care există între prieteni: de fapt Ioan nu vorbeşte numai de a rămâne, dar de un a rămâne reciproc: „Cine rămâne în mine şi eu în el”. (don Bruno Maggioni, trad. pr. Isidor Chinez).

Despre minuni (VI)

XIV. Marea minune

Minunea centrală afirmată de creştini este întruparea. Ei spun că Dumnezeu a devenit om. Toate celelalte miracole sunt o pregătire pentru acesta, o manifestare sau un rezultat al ei.

Nu putem concepe cum anume s-a sălăşluit Spiritul Divin în spiritul omenesc şi creat al lui Isus, dar nu putem concepe nici cum anume se sălăşluieşte spiritul lui omenesc sau spiritul oricărui om în organismul său natural. Ceea ce putem înţelege, dacă doctrina creştină e adevărată, este că propria noastră existenţă compozită nu e anomalia pură ce părea să fie, ci o imagine palidă a înseşi întrupării Divine — aceeaşi temă într-o cheie cu totul minoră.

Surprindem astfel un nou principiu-cheie — puterea Superiorului, exact în măsura în care este cu adevărat Superior, de a coborî, puterea mai marelui de a include mai micul. Astfel, corpurile tridimensionale exemplifică numeroase adevăruri ale geometriei plane, dar figurile plane nu pot face la fel cu adevărurile geometriei în spaţiu; numeroase principii anorganice sunt valabile pentru organisme, dar nici un principiu organic nu e valabil pentru minerale; Montaigne a devenit pisicos cu pisica lui, dar ea n-a discutat niciodată filozofie cu el. Pretutindeni marele pătrunde în mic — puterea lui de a o face este aproape testul măreţiei sale.

Despre minuni (V)

C. S. Lewis (1898-1963)

XI. Creştinism şi religie

Vorbeşte despre frumos, adevăr şi bine sau despre un Dumnezeu care e numai principiul interior al celor trei, vorbeşte despre o mare forţă spirituală prezentă în toate lucrurile, despre un spirit comun din care facem cu toţii parte, un rezervor de spiritualitate generalizată în care ne putem reuni cu toţii, şi vei stîrni un interes binevoitor. Entuziasmul scade însă de îndată ce menţionezi un Dumnezeu care are scopuri şi îndeplineşte acţiuni particulare, care face un lucru şi nu altul, un Dumnezeu concret, selectiv, imperativ şi prohibitiv, cu un caracter determinat. Oamenii devin stînjeniţi sau se supără. O atare concepţie li se pare primitivă, grosolană şi chiar ireverenţioasă. „Religia” populară exclude miracolele din cauză că-l exclude pe „Dumnezeul cel viu” al creştinismului şi crede în schimb într-un soi de Dumnezeu care nu face minuni sau, de fapt, nu face nimic altceva.

Panteismul este cu siguranţă (cum ar spune susţinătorii lui) propriu spiritului modern, dar faptul că un pantof poate fi încălţat cu uşurinţă nu dovedeşte că e nou — şi cu atît mai puţin că menţine piciorul uscat. Panteismul e propriu minţilor noastre nu pentru că reprezintă stadiul final dintr-un lent proces de luminare, ci din cauză că este aproape la fel de bătrîn ca şi omenirea. S-ar putea chiar să fie cea mai primitivă dintre toate religiile, iar orentaria unui trib sălbatic a fost interpretată de către unii ca fiind un „spirit atotprezent”. În India el este imemorial. Grecii s-au ridicat deasupra lui numai în perioada lor de apogeu, în gîndirea lui Platon şi Aristotel; urmaşii lor au recăzut în marele sistem panteist al stoicilor. Europa modernă a scăpat de el numai atîta timp cît a rămas predominant creştină; o dată cu Giordano Bruno şi Spinoza, panteismul a revenit. Cu Hegel, el a devenit aproape filozofia preferată a oamenilor cu educaţie superioară, în timp ce panteismul mai popular al lui Wordsworth, Carlyle şi Emerson a transportat aceeaşi doctrină la un nivel cultural ceva mai coborît. Departe de a reprezenta rafinamentul religios final, panteismul e în fapt tendinţa naturală permanentă a minţii omeneşti, nivelul obişnuit permanent sub care omul cade uneori, influenţat de clericalism şi superstiţie, dar deasupra căruia eforturile sale singulare nu-l pot ridica niciodată pentru prea mult timp. Platonismul şi iudaismul, pe de o parte, şi creştinismul, care le-a încorporat pe amîndouă, pe de alta, s-au dovedit singurele orientări capabile să-i reziste. Panteismul e atitudinea în care mintea umană se prăbuşeşte automat cînd e lăsată singură. Nu e de mirare că o considerăm proprie nouă.