Lupta cu marasmul şi cu moartea

Christos Yannaras s-a născut în 1935 la Atena. A studiat teologia şi filozofia la Atena, Bonn şi Paris, iar disertatia de doctorat şi-a sustinut-o la Facultatea de Litere din Paris (Sorbona) şi la Facultatea de Teologie a Universitatii din Tesalonic. Este membru al Academiei Internationale de Ştiinte Religioase şi membru în comitetul director al revistea Concilium. Pâna în anul 2005 a fost profesor la Institutul de Ştiinte Politice din Atena si la Universitatea de Ştiinte Sociale şi Politice Panteon din Atena.

                                     ***

Setea de nou care există în noi, setea de originalitate, este o sete de viaţă. Viaţa se hrăneşte cu schimbare. Moartea are drept caracteristică înţepenirea şi stagnarea, în viaţa totală a lumii schimbarea e o lege ce nu poate fi încălcată. Elementele vieţii acestei lumi servesc inevitabil legea schimbării. Timpul e o înlănţuire neîntreruptă de transformări; viaţa biologică e o varietate de neconceput a succesiunii. Fiecare unitate biologică are un caracter de unicitate, e irepetabilă. Lipsa limitelor în succesiunea schimbărilor din întreaga viaţă a lumii dă sensului de nou dimensiuni metafizice.

Corespunzând vieţii umane, legea schimbării e o entelehie spirituală, o nevoie şi o sete de lume pe care o ascundem în noi. În noi există setea de viaţă, iar gustul vieţii îl căpătăm numai atunci când trăim bucuria mistică a transformării. Setea de schimbare e o lege universală pentru toţi oamenii, în acelaşi timp însă, există în viaţă şi bucuria privilegiată a originalităţii, posibilitatea realizării unicului şi irepetabilului, care-l vădeşte pe omul creator. Dacă în lumea fizică legea schimbării pare a avea dimensiuni metafizice, în viaţa umană originalitatea este calitate metafizică. Nu înseamnă numai schimbarea câtorva ca­racteristici şi elemente exterioare, ci senzaţia trăită profund a unicului. Ceea ce numim viaţă pare a fi o sinteză a trăirii unor experienţe biologice şi spirituale ale unicităţii. Avem cu atât mai mult conştiinţa vieţii şi a existenţei, cu cât experienţele noastre resping şi leapădă mai mult giul­giul aceleiaşi frumuseţi, îmbrăcând întotdeauna o calitate deosebită a originalităţii. De aceea, cu cât setea de viaţă, nevoia unei existenţe intense, e mai mare în noi, cu atât şi dorinţa nepotolită de nou ne cere mereu din ce în ce mai mult. Intensitatea şi autenticitatea vieţii se măsoară prin originalitate şi schimbare. Duşmanul de moarte al vieţii este repetarea pasivă, rutina, neputinţa care adesea îl împiedică pe om să realizeze noul în viaţă. Sunt duşmanii de moarte ai vieţii, dar poate un duşman e şi soarta omului, o soartă a morţii, a celei de a doua morţi, care, în ordinea timpului, vine prima; ea e duşmanul cel mai cumplit, cel mai de temt, care ne urmăreşte şi ne pândeşte cursul vieţii.

Aşa cum repetarea este inevitabilă în viaţă. Viaţa, ca realitate biologică şi ca prezenţă în timp nu se repetă, se repetă însă ca gustare zilnică în trăire; şi lucrul acesta e important pentru setea sufletului. Setea are multe grade şi calităţi. Toţi oamenii caută noul, setea de nou e un fenomen general. Nu e valabil, însă, şi pentru originalitate. Cei mai mulţi oameni se tem de original şi de irepetabil. E un lucru care-i înspăimântă. De aceea şi cred în asemănarea lucrurilor şi sunt liniştiţi atunci când ei înşişi seamănă cu altceva. Astfel moartea găseşte în viaţă multe porţi deschise.

Cu toate acestea, când repetarea serveşte nemijlocit un scop al creaţiei şi păstrează nealterat caracterul de originalitate, atunci se păstrează şi senzaţia de viaţă. Un meşter repetă întotdeauna aceleaşi mişcări, atunci cînd învârte roata şi când frământă în mâini, deasupra ei, o bucată mai mare sau mai mică de lut. Totuşi, din fiecare crâmpei de lut izbucneşte de fiecare dată, într-o nouă formă, deosebită, rodul alegerii libere şi al preferinţei meşterului. Repetarea zilnică a acestei munci nu alterează caracterul de nou, e întotdeauna un crâmpei de viaţă.

Dimpotrivă, muncitorul care prelucrează industrial argila, îi dă neîncetat formă, cu aceleaşi mişcări, pe acelaşi tipar şi mereu aceleaşi cantităţi, pentru a scoate, de fiecare dată, aceeaşi figură standardizată, lipsită de variante, lipsită de schimbare şi de originalitate. Această repetare ascunde în ea sămânţa morţii. Sau, mai bine, e ea însăşi o moarte. O moarte cu o mie de variante în viaţa cotidiană. O moarte care colindă pe drumurile obişnuite, care atârnă în fraze tipice, care se târăşte pe aceleaşi chipuri în fiecare zi, care întunecă obiectele aceluiaşi neschimbat mediu zilnic. O moarte căreia oamenii n-au avut curajul să-i spună ciumă, holeră, tifos, cangrenă, şi i-au spus rutină.

Când viaţa încetează să mai fie viaţă şi devine rutină, repetarea inertă devine regulată, capătă un ritm periodic, închide în laţul ei sufocant cea mai mare parte a timpului. Atunci e sigur că puterile spirituale ale omului au pierdut lupta, au suferit un eşec lamentabil, fără speranţă. N-au putut, în această repetare, să-şi păstreze elementul creaţiei. Dacă acest lucru era de nerealizat, dacă rutina ar fi fost o soartă inevitabilă şi nu o decădere tragică, atunci ar mai fi rămas o ultimă bătălie, exerciţiul de răbdare. Răbdarea, când nu este o aşteptare pasivă a sfârşitului, ci o stăruinţă sfântă şi plină de speranţă, poartă în ea o viitoare rodnicie. De aceea sunt fericiţi oamenii care au atâta rezistenţă, încât sã ­şi poată reînnoi în fiecare zi sfânta lor stăruinţă.

Marea dramă a omului este bătălia dură pe care o duce cu legea rutinei, cu tirania pe care această lege o impune vieţii. Este o mărturie a lumii dinlăuntrul nostru, că omul e făcut să fie creator. Totuşi, natura însăşi sau educaţia deseori lipsesc omul (într-un grad însemnat) de posibilitatea originalităţii. De câte ori viaţa, cu circumstanţele pe care le creează sau cu evenimentele imprevizibile şi surprizele sale, nu dă impresia că foloseşte oamenii doar ca simple instrumente numai pentru realizarea celor mai ciudate planuri ale ei? Ne lipseşte forţa de a ne opune. Pentru a căuta în viaţă noul, pentru a simţi setea de originalitate şi de necontenită creaţie, trebuie să ai în tine o rezistenţă copleşitoare şi o bogăţie inepuizabilă. Viaţa vine să te încerce cu dezamăgirile ei şi să-ţi arate că e zadarnică încercarea de a scăpa din legăturile rutinei. Bătălia cu cotidianul, cu obişnuitul, cu ceea ce e prestabilit şi regulat, cu repetarea, e marea dramă a oamenilor care sunt însetaţi de viaţă, care sunt însetaţi de înnoire, de schimbare, de originalitate. O luptă neînchipuit de dură cu marasmul, cu moartea.

Poate nu există o altă formă de viaţă care să-ţi dea atât de intens gustul cenuşiu al morţii aşa cum ţi-l dă rutina şi repetarea inertă. O moarte înceată, cu paşi stinşi care te strânge zi de zi în îngheţul înfiorător a marasmlui.

Şi totuşi, bătălia cu moartea pe care o reprezintă marasmul şi rutina este aceea care ne dă demnitatea de oameni. Este confirmarea vieţii. Pentru că, la o ultimă analiză, nu e vorba decât de încercarea de a te menţine liber, liber înlăuntrul tău şi independent. Realizarea originalităţii e dovada libertăţii interioare. Omul cu adevărat liber este omul. Setea de nou este setea de viaţă, fiindcă este o sete de libertate. (Christos Yannaras, Foamea şi setea, Anastasia, Bucureşti, 2000).