Sfânta Treime (B): Iată, eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul lumii



Preasfânta Treime



Liturgia bisericii din această primă duminică după Rusalii celebrează sărbătoarea Preasfintei Treimi. Şi nu este întâmplătoare punerea în relaţie a Bisericii care face primii paşi în ziua de Rusalii cu misterul Sfintei Treimi. Ucenicii, după ce l-au primit pe Duhul Sfânt, ies dintre zidurile strâmte şi închise ale casei în care se aflau „de frică” şi încep să vestească Evanghelia şi să boteze primii convertiţi la credinţă. Ascultau astfel de ceea ce le-a poruncit Isus înainte de înălţare: „Mergeţi aşadar şi învăţaţi toate popoarele, botezându-le în numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt” (Mt 28,19). În ziua de Rusalii confuzia limbilor şi divizarea neamului omenesc simbolizate de Babel (Gen 11,1-9), sunt învinse de predicarea evangheliei care, fără a distruge diferenţele de limbaj, unifică popoarele pământului în unica familie a lui Dumnezeu.

În sărbătoarea Sfintei Treimi Dumnezeu dă jos vălul care acoperă misterul său, rupe tăcerea cu privire la viaţa sa (cuvântul grec mysterion înseamnă tocmai tăcere) şi ne face să cunoaştem adevărul despre lumea făcută după chipul şi asemănarea sa. Scripturile subliniază în fiecare pagină necunoaşterea misterului lui Dumnezeu. El locuieşte într-o lumină de netrecut pe care „omul nu o poate vedea şi să rămână în viaţă”. Dumnezeu rupe tăcerea – şi el singur putea să facă aceasta – ca să se descopere oamenilor în cadrul istoriei „cu dovezi, semne, minuni şi lupte, cu mână puternică şi braţ întins”, aşa cum spune lectura de astăzi luată din primul dintre cele trei discursuri solemne ale lui Moise în Deuteronom. Şi nu ajunge. Dumnezeu, după ce „a vorbit în timpuri străvechi de multe ori şi în diferite moduri părinţilor prin profeţi, în cele din urmă, în aceste zile, ne-a vorbit nouă prin Fiul” (Ev 1,1-2), adaugă Scrisoarea către Evrei. Iar în ziua de Rusalii, Domnul Dumnezeu a revărsat din cer asupra ucenicilor pe Duhul Sfânt ca să fie el – aşa cum spunea Isus – cel care să-i conducă la adevărul întreg.

Ei bine, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, pe care îi contemplăm astăzi în Trinitate, sunt rădăcina, izvorul, susţinerea Bisericii născute în ziua de Rusalii, semn de unitate pentru întregul neam omenesc. Biserica nu se naşte de „jos”, adică nu este rezultatul convergenţei intereselor persoanelor care o compun, nu este rodul angajării sau elanului inimilor generoase, nu este suma atâtor indivizi care se hotărăsc să stea împreună, nu este asociaţia persoanelor de bunăvoinţă pentru a realiza un scop nobil. Biserica vine de sus, din cer, de la Dumnezeu. Şi, încă mai precis, de la un Dumnezeu care este „comuniune” de trei persoane. Ele – încercăm să bâiguim ceva – se iubesc atât de mult una pe alta încât sunt unul singur. Din această comuniune de iubire se naşte Biserica şi spre această comuniune se îndreaptă, purtând cu dânsa întreaga creaţie. Sfânta Treime este originea şi punctul final al Bisericii, după cum este izvorul şi punctul final al creaţiei.

De aceea Biserica este înainte de toate şi mai presus de toate mister; mister de contemplat, de primit, de respectat, de păstrat, de iubit. Este un mister de comuniune. Doar în această perspectivă se poate înţelege Biserica drept comunitate, ca un corp structurat. De aceea cel care ascultă evanghelia cu inima nu este doar primit într-o comunitate organizată, este mai ales primit în misterul Sfintei Treimi, în comuniunea cu Dumnezeu. Noi trăim în Tatăl, în Fiul şi în Duhul Sfânt. Şi este un mare şi inestimabil dar. Dar este şi o datorie. Biserica aceea care se naşte la Rusalii nu este neutră; ea are în constituţia sa o vocaţie: slujirea unităţii şi a comuniunii. În timp ce lumea în care trăim pare plină de egoisme, de grupuri, de categorii, de naţiuni care nu ştiu (adesea nu vor) să-şi ridice privirea dincolo de interesul propriu, Biserica Rusaliilor, născută din Sfânta Treime, are datoria de a recrea trupul sfârtecat al lumii, de a reţese comuniunea dintre popoare. Duhul Sfânt revărsat în comunitatea credincioşilor dă o nouă energie, cum scrie Paul Romanilor: „voi nu aţi primit un duh de sclavie pentru a cădea din nou în frică, dar aţi primit un duh de fii” (Rom 8,15); iar Isus, înainte de a-i trimite pe apostoli, le zice: „eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii” (Mt 29,20). Forţa pe care o dă Domnul fiilor săi vindecă trupul omenirii rănit de nedreptate, de lăcomie, de superficialitate, de război, şi constituie puterea de a se ridica şi de a înainta spre comuniune. Era planul lui Dumnezeu de la începutul creaţiei. De fapt există o corespondență între procesul creativ şi viaţa internă a lui Dumnezeu. Nu din întâmplare Dumnezeu a spus: „Nu este bine ca omul să fie singur”. Omul – la început însemna atât bărbatul cât şi femeia – nu a fost creat după imaginea unui Dumnezeu solitar, dar a unui Dumnezeu iubire. Fiecare persoană şi omenirea întreagă, nu vor fi ei înşişi în afara comuniunii. Doar în cadrul comuniunii vor putea să se salveze. De aceea, are dreptate Conciliul Vatican II când le aminteşte credincioşilor că Dumnezeu nu a voit să salveze oamenii în mod singular, dar adunându-i într-un popor sfânt. Biserica născută din comuniune şi destinată comuniunii, se află deci angajată în trăirea istoriei acestui început de mileniu ca ferment de comuniune şi de iubire. Este o datorie imensă şi urgentă care face cu adevărat meschine (şi vinovate) certurile şi neînţelegerile interne. Certurile din interiorul comunităţilor noastre, diviziunile din interiorul Bisericilor Creştine sunt acelea care sfâşie comuniunea dintre popoare. Cine rezistă energiei comuniunii devine complice la lucrarea „principelui răului” care este duhul diviziunii. De aceea apostolul Paul, ca să ne facă să simţim urgenţa comuniunii, poate repeta şi astăzi: „soarele să nu apună peste mânia voastră” (Ef 4,26).

Sărbătoarea Sfintei Treimi este o invitaţie presantă de a ne insera în dinamismul însuşi al lui Dumnezeu de a trăi însăşi viaţa sa. Domnul realizează mântuirea – cum spune Vatican II – adunând bărbaţii şi femeile în jurul său într-o mare şi imensă familie. Mântuirea se numeşte exact comuniune cu Dumnezeu şi cu oamenii. (V. Paglia, pr. Isidor Chinez).