Maica lui Dumnezeu - Maria, păstrătoarea Cuvântului (Anul Nou)

Evanghelia sărbătorii Sfintei Fecioare Maria, Maica lui Dumnezeu (prima azi a anului nou) este o parte din evanghelia Crăciunului. Şi acest lucru este deja semnificativ. Copilul şi mama nu se pot separa. În evanghelia de astăzi Mama este amintită cu discreţie, ca totdeauna. Mama este în umbra Fiului. Dar nici un loc nu este mai luminos decât acesta. În fragmentul evanghelic de astăzi, care vorbeşte mai ales despre Isus, Mama este amintită de trei ori: păstorii au găsit pruncul şi pe mama sa; după ce au trecut cele opt zile prescrise pentru circumcizie, i-a fost dat copilului numele „Isus”, „aşa cum a fost numit de înger înainte de a fi zămislit în sânul mamei”; Maria, din partea sa, păstra toate aceste lucruri şi medita la ele în inima sa.

Nota cea mai importantă este aceasta din urmă. Uimirea Mariei se distinge de uimirea generală. Şi Maria aude cuvintele („toate aceste cuvinte”), care explică evenimentul pe care ea îl vede şi îl trăieşte. Cuvinte, pe care ea le păstrează în inima sa, în sine. Cuvintele, care în alţii trezesc uimire, în ea devin ascultare conştientă, gânditoare şi inteligentă: inima indică toate acestea. Cuvântul „a păstra” – este singurul verb la indicativ şi, prin urmare, conduce toată fraza – nu spune simplu „a aminti”, dar subliniază grija şi atenţia, ca atunci când ai în mâini un lucru preţios. Ascultarea interioară a Mariei este prelungită, nu doar de un moment, cum sugerează verbul atunci când este la perfect. „Meditându-le” spune apoi că păstrarea Mariei nu este o conservare pasivă, inertă, ci o păstrare activă şi vie, care leagă şi confruntă un lucru cu altul (acesta este sensul verbului grec: confruntare, comparare), căutând să înţeleagă logica profundă, direcţia şi adevărul lucrurilor care pot să pară fără nici o legătură sau de-a dreptul în contrast unele cu altele. Este exact ce face Maria auzind, pe de o parte, cuvintele care proclamă gloria Pruncului (cuvinte auzite de ea însăşi de la înger la buna vestire) şi, pe de altă parte, văzând „un prunc înfăţat în scutece şi pus într-o iesle”. Este obişnuinţa tensiune dintre măreţie şi micime, glorie şi sărăcie, care constituie urzeala evenimentului creştin. Ascultarea Mariei devine aşadar o interpretare adevărată şi proprie care face lumină asupra misterului lui Isus. Maria nu este doar Mama lui Isus, îi este şi cea mai profundă interpretă. (don Bruno Maggioni).

Reînnoirea promisiunilor

Noi soţi căsătoriţi creştineşte,

reînnoim înaintea ta, Doamne,

consacrarea noastră matrimonială.

Voim ca iubirea noastră

şi angajamentul nostru de fidelitate

a întregii noastre veţi creştine,

să fie noi în fiecare zi,

după voinţa ta.

Fă-ne conştienţi de viaţa noastră de soţi:

suntem două persoane, dar formăm o pereche

şi împreună mergem pentru reconfirmare

în iubire şi în comuniune cu tine.

Ajută-ne să te găsim şi să trăim cu tine:

ca să te lăudăm cu bucurie,

ca să te căutăm în suferinţă,

ca să te rugăm când suntem în nevoie,

pentru că tu să fii motivul existenţei noastre.

În special îţi cerem, Doamne,

pentru a stabili un dialog sincer între noi,

pentru a se deschide şi a ne vorbi liniştit.

Tăcerea să nu modifice niciodată

impulsul de dăruire

pe care îl simţim că provine din inima noastră.

În timp ce îţi mulţumeam că în afară de soţi, ne-ai făcut şi părinţi,

te implorăm cu toată credinţa noastră şi încrederea în tine,

de a veni în întâmpinarea acestei îndatoriri

dificilă şi plină de dificultate şi de responsabilitate:

că copiii noştri să crească în vârstă,

în înţelepciunea şi har

înaintea oamenilor şi înaintea ta.

Îţi cerem încă o dată, Doamne,

să arunci o privire

şi asupra tinerilor căsătoriţi

ai comunităţii noastre creştine

şi asupra soţiilor din întreaga lume:

să poată trăi în iubire,

să se iubească cu fidelitate

întotdeauna uniţi în caz de boală ca şi în timp de sănătate.

Mama ta şi a noastră, Marie,

să mijlocească pentru noi,

să ne protejeze

şi să ne ajute cu bunătate. Amin.

Sfânta Familie de la Nazaret - vineri, 30 decembrie 2011

Exemplul Nazaretului

Casa din Nazaret este şcoala unde începem să înţelegem viaţa lui Isus: este şcoala evangheliei. Aici, învăţăm, mai întâi, să privim, să ascultăm, să medităm şi să pătrundem semnificaţia, atât de profundă şi de misterioasă, a acestei manifestări atât de simple, atât de umile, atât de frumoase a Fiului lui Dumnezeu. Dar poate, fără să ne dăm seama, învăţăm şi să imităm.

Aici, învăţăm metoda care ne va permite să cunoaştem mai uşor cine este Cristos. Aici, simţim îndată nevoia de a lua în consideraţie tot ceea ce se referă la şederea lui în mijlocul nostru: adică, locurile, timpurile, obiceiurile, limbajul, riturile sacre, în sfârşit, toate lucrurile de care s-a folosit Isus pentru a se descoperi lumii. Aici, totul vorbeşte, totul are o semnificaţie.

Aici, în această şcoală, înţelegem cu siguranţă de ce este necesară o disciplină spirituală pentru cel care vrea să urmeze învăţătura Evangheliei şi doreşte să devină ucenicul lui Cristos. O, cu câtă bucurie am vrea să redevenim copii şi să mergem din nou la această umilă şi sublimă şcoală din Nazaret! Cu câtă ardoare am vrea să reîncepem, alături de Maria, învăţarea adevăratei ştiinţe a vieţii şi să dobândim înţelegerea adevărurilor divine!

Însă, aici, noi nu suntem decât în trecere şi suntem nevoiţi să renunţăm la dorinţa de a continua, în această casă, formarea, niciodată încheiată, la înţelegerea evangheliei. Totuşi, nu vom părăsi acest loc fără să fi primit, parcă pe furate şi în grabă, câteva scurte învăţături de la casa din Nazaret.

În primul rând, ea ne învaţă tăcerea. O, dacă ar renaşte în noi stima faţă de tăcere, această condiţie admirabilă şi indispensabilă a spiritului, în noi care suntem asurziţi de atâta gălăgie, strigăte şi zgomote în viaţa atât de agitată şi tumultuoasă a timpului nostru! O, tăcere din Nazaret, învaţă-ne să fim fermi în gândurile bune, înclinaţi spre viaţa interioară, pregătiţi să auzim inspiraţiile secrete ale lui Dumnezeu şi îndemnurile adevăraţilor maeştri. Învaţă-ne cât de importante şi necesare sunt munca de pregătire, studiul, meditaţia, ordinea vieţii interioare şi personale, rugăciunea, pe care numai Dumnezeu o vede în ascuns.

Apoi, aici înţelegem modul de a trăi în familie. Nazaretul să ne amintească ce este familia, ce este comuniunea iubirii, frumuseţea ei austeră şi simplă, caracterul ei sacru şi inviolabil; să ne arate cât este de plăcută educaţia în familie, educaţie pe care nimic nu o poate înlocui; să ne înveţe funcţia ei naturală în ordinea socială.

În sfârşit, aici învăţăm disciplina muncii. O, locuinţă din Nazaret, casa Fiului tâmplarului! Aici dorim să înţelegem şi să celebrăm, în special, legea, desigur, severă, dar şi mântuitoare a muncii omeneşti; aici dorim să restabilim demnitatea muncii, astfel încât să fie auzită de toţi; aici, sub acest acoperiş, dorim să reamintim că munca nu poate fi scop în sine, ci că îşi primeşte libertatea şi nobleţea, nu atât din ceea ce se numeşte valoare economică, cât mai ales din ceea ce o îndreaptă spre scopul ei nobil; aici, în sfârşit, vrem să îi salutăm pe muncitorii din toată lumea şi să le arătăm modelul, fratele lor divin, profetul tuturor cauzelor drepte care îi privesc, adică pe Cristos, Domnul nostru. (Din Discursurile lui Paul al VI-lea, papă - discurs ţinut la Nazaret, 5 ianuarie 1964).

Pe cărarea câmpului

Pe cărarea câmpului

Merge Maica Domnului,
Florile îi râd frumos
Îngerul cântă duios.

Soarele o încunună,
I se pleacă mândra lună,
Păsărele i se-nchină,
Cărarea-i numai lumină.

Domnul din cer o priveşte

Şi cu drag îi zâmbeşte.
Vino Eva de priveşte,
Tu Adame dănţuieşte.

Că blestemul s-a sfârşit
Blândeţea l-a biruit
Fiul Tatălui iubit
Maicii sfinte dăruit.

Cu-a lui dulce găndurat
Bucurie-a-nrâurat
Eva nu te tângui,
Paradisul nu-l jeli.

Pe cărarea câmpului
Merge Maica Domnului,
Înspre poarta cerului,
Suie scara Raiului.

(folclor românesc).

Sfinţii Prunci Nevinovaţi

Biserica creştină consideră că sunt martiri acei copii nevinovaţi pe care bănuitorul şi sângerosul Irod i-a smuls din braţele mamelor, la vârsta cea mai fragedă; fără ca ei să-şi dea seama, au scris cu sângele lor prima pagină din cartea de aur a martirilor creştini şi au meritat gloria eternă, potrivit promisiunii lui Isus. „Cine îşi va fi pierdut viaţa, pentru mine o va regăsi". Cu gândul la ei, Liturghia repetă astăzi cuvintele poetului Prudenţiu: „Cinste vouă, flori ale cetei martirilor, care în pragul dimineţii aţi fost smulse de prigonitorul lui Isus, precum vijelia dezlănţuită rupe trandafirii abia îmbobociţi. Voi aţi fost primele victime, turmă fragedă adusă jertfă, şi pe acelaşi altar aţi primit şi ramura de palmier şi coroana".

Uciderea pruncilor nevinovaţi este istorisită numai de sfântul Matei, care se adresa, în primul rând, cititorilor evrei şi, prin aceasta, intenţiona să demonstreze mesianitatea lui Isus, deoarece în El se împlineau profeţiile de demult: „Când se văzu înşelat de magi, Irod se înfurie cumplit şi trimise să fie ucişi toţi copiii de la doi ani în jos, la Bethleem şi în toate împrejurimile lui, potrivit cu timpul ce-l aflase de la magi. Atunci s-a împlinit cuvântul rostit de profetul Ieremia: «Un strigăt s-a auzit la Rama, plânset şi mare tânguire; Rahela îşi plânge pruncii şi nu vrea să fie mângâiată, căci nu mai sunt»" (Mt 2,16-18). Rahela a fost soţia Patriarhului Iacob şi mama copiilor lui, din care s-au format cele douăsprezece triburi ale poporului israelit; ea este înmormântată în ţinutul Bethleemului. Rama a fost un loc tot din apropierea Bethleemului, unde s-au adunat prizonierii destinaţi deportării în Babilon.

Sărbătoarea Pruncilor nevinovaţi este foarte veche; ea apare în calendarul cartaginez încă din secolul al IV-lea, şi peste o sută de ani se află însemnată în „Sacramentarium Leonianum". Spre deosebire de caracterul trist ce se dădea mai înainte acestei comemorări, după reforma calendarului, i se atribuie un caracter sărbătoresc, solemn. În Evul Mediu, de ziua Pruncilor Nevinovaţi, ca un omagiu adus copilăriei, în bisericile cu canonici avea loc un ceremonial pitoresc. La slujba din ajun, când se ajungea la cuvintele: „I-a dat jos de pe tron pe cei puternici" - din Magnificat, ministranţii şi alţi copii deservenţi la biserică se îndreptau spre stalurile canonicilor şi-i invitau să coboare, apoi luau ei loc, sub conducerea unui copil care prelua cârja pastorală. Toate slujbele din ziua sărbătorii, precum şi programul de viaţă erau dirijate de copii, până la oficiul de seară, când, la aceleaşi cuvinte: „I-a dat jos de pe tron pe cei puternici", toţi canonicii de o zi coborau, iar episcopul improvizat preda cârja pastorală.

Noul calendar reaşează comemorarea Pruncilor Nevinovaţi în atmosfera plină de lumină şi speranţe a Naşterii Domnului, aducându-le pe nevinovatele victime între „însoţitorii lui Cristos - comites Christi", pentru a înconjura leagănul Copilului Isus cu stolul graţios al copiilor îmbrăcaţi în hainele albe ale nevinovăţiei; ei sunt avangarda armatei martirilor care vor mărturisi cu sângele propriu dragostea lor pentru Cristos.

Sfântul episcop Quodvultdeus, în predica sa a II-a despre Crez, astfel se adresează lui Irod: „De ce te temi, Irod, la vestea că s-a născut Regele? El nu vine să te dea la o parte pe tine, ci să-l învingă pe diavol. Dar tu, neînţelegând aceasta te tulburi şi loveşti; pentru a-l pierde pe unul singur pe care îl cauţi, devii cumplit de crud prin uciderea atâtor copii... Ei încă nu ştiu să vorbească şi deja îl mărturisesc pe Cristos. Nu sunt în stare să-şi mişte braţele pentru a lupta, dar poartă deja în mâini ramura de palmier a victoriei".

Povestea lui "Stille Nacht" ("Noapte de vis")





Părintele Joseph Mohr de la biserica Sfântul Nicolae din Oberndorf a scris o poezie pe care a purtat-o lui Franz Xaver Gruber, care era învăţător în Arnsdorf, cu rugămintea de a scrie pentru aceasta o melodie cu doi cântăreţi şi un cor, acompaniat de o chitară. Aşa cum a descris-o Franz Xaver Gruber – compozitor al acestei melodii – istoria acestui cântec de Crăciun: „Stille Nacht, Heilige Nacht!” Pentru că orga bisericii din Oberndorf nu funcţiona, organistul Franz Xaver Gruber a cântat pentru prima dată la chitară un nou cântec de Crăciun. 



Legenda spune că în ajunul Crăciunului, tânărul preot Joseph Franz Mohr (1792-1848) a constatat cu amărăciune că foalele bătrânei orgi fuseseră roase de şobolani. Instrumentul era nefuncţional. În aceeaşi seară, colindând împrejurimile micuţului sat austriac, părintele compune în minte nişte versuri şi, ajuns la sfântul lăcaş, le pune pe hârtie. A doua zi, dis-de-dimineaţă, preotul îşi îmbracă haina lui groasă, îşi pune o căciulă şi mănuşi şi porneşte vioi spre satul vecin, Arnsdorf. Zăpada îi scârţâia sub paşi, iar entuziasmul şi nerăbdarea îl făcură să parcurgă drumul foarte repede, repetând versurile din ajun la fiecare pas. Ajuns în casa lui Franz Xaver Gruber, învăţător şi organist la biserica din Arnsdorf, ocazional şi la biserica Sfântul Nicolae din Oberndorf, îl roagă să-i pună versurile pe muzică. Organistul ia versurile de la preot şi începe să le repete în căutarea unei cadenţe. Apoi mormăie o linie melodică şi o scrie pe o hârtie. Nedorind să-l întrerupă în procesul de creaţie, Mohr începe să se joace cu copiii. Dar, după aproximativ o oră, Gruber pare a fi găsit o melodie şi ciupeşte nişte acorduri la chitară. „Părinte, cum ţi se pare melodia asta?”, întreabă el şi începe să cânte: ,,Noapte de vis” . Se opreşte pentru a face o corecţie în manuscris şi apoi continuă. Preotul este cuprins de entuziasm. Pe la a doua strofă, vocii profunde a lui Franz Gruber i se alătură vocea de tenor a preotului, iar spre sfârşit, vocea caldă a Elizabethei, soţia lui Gruber. Piesa se umple de căldură, atingându-le sufletele cu cuvintele ei simple şi linia melodică uşoară. În noaptea de 24 decembrie 1818, la miezul nopţii, colindul răsună în biserica Sfântul Nicolae. Joseph Mohr cântă tenor, Gruber bas, iar corul bisericii se alătură treptat pe acordurile de chitară. Când ecoul ultimelor note s-a pierdut, enoriaşii tânărului preot au izbucnit în aplauze. În ziua de Crăciun, piesa era deja cântată în zeci de case din jurul Oberndorfului.



Un colind care a atins şi atinge milioane de inimi pe parcursul celor 200 de ani de când este cântat, tocmai pentru că este simplu, delicat, cu o melodie care aduce o stare de linişte, meditaţie şi chiar reverenţă. Totul a pornit de la doi oameni simpli, dar ale căror inimi au rezonat cu divinul.

Cântecul ar fi rămas acolo dacă nu era constructorul de orgi, Karl Mauracher, care în 1819 a mers să repare orga din Arnsdorf. El, fie a găsit pe orgă partitura colindului, fie i-a fost dăruită de Gruber, nu se ştie, dar a dus-o în Zillertal, unde a împărtăşit-o cu două familii locale de cântăreţi populari ce călătoreau mult, familiile Rainers şi Strassers. Astfel, „Stille Nacht” a început să facă parte din repertoriul lor. Trei ani mai târziu, au cântat-o în faţa Împăratului Franz I al Austriei şi a aliatului său, Ţarul Alexandru I al Rusiei. Familia Rainer, care a cântat colindul, a fost invitată în Rusia pentru o serie de concerte. În 1834, familia Strasser a cântat Stille Nacht şi pentru regele Frederick William al IV-lea al Prusiei. El a fost atât de mişcat de ceea ce familia Strasser numea ,,Cântecul cerului”, încât a poruncit ca acesta să fie cântat de corul catedralei din capitală în fiecare Ajun de Crăciun. Colindul s-a răspândit curând în Europa, iar în 1839, Raniers a dus cântecul şi în America. De atunci, el a fost tradus în peste 300 de limbi şi dialecte.(http://www.stillenacht.info/). (cf. L.B.).

Pomul de Crăciun

 Pomul de Crăciun este un obicei care provine din nordul Europei, cu ramurile sale verzi, cu lumini şi daruri, a devenit şi la noi un simbol frumos şi bogat al Naşterii Domnului şi al prezenţei sale în lume.

Este mereu verde: culoarea bradului aminteşte speranţa că Isus a venit să semene în istoria lumii noutatea Evangheliei: „Păstorilor, nu vă temeţi; iată, vă anunţ o mare bucurie care va fi pentru tot poporul: astăzi vi s-a născut, în cetatea lui David, Mântuitorul, care este Cristos Domnul. Acesta va fi semnul pentru voi: veţi găsi un copil învăşat în scutece şi culcat în iesle”.

Bradul de Crăciun vine de sus, din munţi, pentru a ne aminti că Fiul lui Dumnezeu „pentru noi şi pentru a noastră mântuire s-a coborât din cer şi, prin lucrarea Duhului Sfânt, s-a întrupat în sânul Fecioarei Maria şi s-a făcut om”.

Este un copac, iar lemnul său ne aminteşte de crucea care a marcat toată viaţa lui Isus, de la peştera din Betleem până la moartea sa, atârnând pe lemn pentru a-i atrage pe toţi la sine. Este copacul care ne aminteşte de Pomul vieţii din grădina paradisului pământesc.

Este plin de daruri: ne aminteşte de harurile îmbelşugate pe care bunătatea lui Dumnezeu a vinevoit să ni le aducă, împreună cu iertarea păcatelor, şi viaţa nouă a fiilor lui Dumnezeu. Crăciunul este sărbătoarea darurilor, rodul iubirii, dar mai cu seamă este celebrarea darului lui Dumnezeu Tatăl făcut omenirii: Cristos, Fiul său, Domnul nostru.

Pomul de Crăciun este luminos, încărcat cu lumini splendide şi multicolore. Isus este lumina lumii: cine-l urmează nu umblă în întuneric, ci cunoaşte adevărul despre Dumnezeu: „Cine mă vede pe mine îl vede pe Tatăl” şi despre om: „În misterul Cuvântului întrupat se dezvăluie misterul omului şi cel care-l pătrunde devine mai om”.

Este drept până la vârf, ca o săgeată îndreptată spre cer, pentru a ne aminti că avem o dimensiune cerească şi divină şi un destin veşnic şi nemuritor. Isus a venit pentru a ne duce înapoi la Tatăl. Deseori este acoperit de zăpadă candidă, pentru că Cristos s-a născut din Fecioara Maria şi îi iubeşte pe cei cu inima curată şi pe făcătorii de pace. „Pace pe pământ oamenilor, pentru că Dumnezeu îi iubeşte”.

Dacă nu este legat de Isus, pomul de Crăciun îşi pierde bucuria şi splendoarea: marchează o sărbătoare fără cel sărbătorit. Pentru noi, nu există pom de Crăciun dacă acesta nu este acoperiş pentru iesle. Cu pomul de Crăciun şi, mai ales, cu bunătatea pe care o revarsă harul lui Dumnezeu în inimi, casa creştinilor devine, ca să spunem aşa, transparentă şi chiar şi stelele şi îngerii participă la sărbătoare.