† Duminica a 29-a de peste an (A): Lui Dumnezeu, ce-i al lui Dumnezeu [22 octombrie 2017]

Lui Dumnezeu, ce-i al lui Dumnezeu

pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS] ora 8:00 (22 octombrie 2017)

Lecturi: Isaia 45,1.4-6; 1Tesaloniceni 1,1-5b; Evanghelia Matei 22,15-21. 

Omilie

În această duminică auzim textele biblice care ne cer răspuns. Ele amintesc despre importanţa pe care noi o avem în ochii lui Dumnezeu și a celorlalți oameni, adică societatea și Statul. Suntem toți invitați la reflexia asupra ființei noastre creștine de discipoli ai Domnului.

În prima lectură luată din cartea lui Isaia (Is 45,1.4-6) – mai bine zis din cartea lui deutero-Isaia [Is 40-55] cum spun exegeții: o scriere a unui profet necunoscut  –  care este o revelație din partea lui Dumnezeu despre Cirus, noul rege al Persiei (557-529 î. C.); cucerind Babilonul anexează toate posesiunile regelui caldeu (Siria, Fenicia și țara Israelului) și prin edictul său [din 538 î. C.] dă libertate la toate popoarele inclusiv evreilor. Dumnezeu nu acționează direct în istorie, ca mai înainte, ci se ascunde în spatele instrumentelor sale, ca Cirus; însă rămâne eliberatorul poporului său. „De dragul slujitorului meu Iacob şi al lui Israel, alesul meu, te-am chemat pe nume, ţi-am dat un titlu de cinste când tu nu mă cunoşteai” (v. 4). Cirus a devenit omul providenţial care va permite poporului lui Israel să se întoarcă în țara sa. „Te-am chemat pe nume. Ți-am dat un titlu; eu sunt Domnul şi nu este altul”. Rege păgân, care nu cunoștea pe Dumnezeu (v. 4), este chemat „ales” [uns] – termenul „uns” este dat lui Mesia, titlu rezervat regelui lui Israel. Oracolul regal este de o îndrăzneală incredibilă. Domnul l-a ridicat pe Cirus ca Mesia, adică mântuitor al poporului lui Israel. Acest popor distrus şi umilit își va regăsi demnitatea şi strălucirea sa. Este extraordinar că Dumnezeu se servește de un rege păgân pentru a realiza proiectul său de mântuire. Inițiativa aparține Domnului care lucrează în toată libertatea, dincolo de orice inițiativă umană. Dumnezeu se descoperă prin Cirus ca supremul stăpân absolut al istoriei și al timpului.

Ziua Mondială a Misiunilor [XXIX TPA (A) - duminica, 22.10.2017]

Daţi-i Cezarului... 

Evanghelia Matei 22,15-21: În acel timp, fariseii s-au dus să ţină sfat, ca să-l prindă pe Isus în vorbă. Şi i-au trimis la el pe discipolii lor împreună cu irodienii, ca să-i spună: „Învăţătorule, ştim că eşti sincer şi înveţi cu adevărat calea lui Dumnezeu: nu ţii seamă de nimeni, căci nu te uiţi la faţa omului. Spune-ne, aşadar, ce părere ai: este permis sau nu a da tribut Cezarului?” Dar Isus, cunoscând răutatea lor, le-a zis: „Ipocriţilor, de ce mă ispitiţi? Arătaţi-mi moneda tributului!” Iar ei i-au adus un dinar. El le-a zis: „Ale cui sunt imaginea aceasta şi inscripţia?” I-au zis: „Ale Cezarului”. Atunci le-a zis: „Daţi-i, aşadar, Cezarului ceea ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu!”

Omilie

În această duminică a 29-a din timpul de peste an auzim textele biblice care ne cer un răspuns. Ele amintesc de importanţa pe care noi o avem în ochii lui Dumnezeu şi rolul pe care îl au ceilalţi. Acestea sunt cuvintele din prima lectură: „Te-am chemat pe nume. Ți-am dat un titlu; eu sunt Domnul şi nu este altul”.  Această veste bună a fost anunţată unui popor care tocmai a petrecut 50 de ani de exil într-o ţară străină. Acest popor distrus şi umilit va putea regăsi demnitatea şi strălucirea sa. Ceea ce este extraordinar, este că Dumnezeu se slujește de un rege păgân pentru a realiza proiectul său de mântuire. Este vorba despre Cyrus, regele Persiei, care a devenit omul providenţial care va permite poporului lui Israel să se întoarcă în țara sa. 

Prin acest text al profetului, noi întrevedem un alt eliberator: Isus Cristos. Cu el, nu numai Israelul este salvat. El a venit pentru toate popoarele lumii. Ne vede cufundați în păcatul nostru, departe de Dumnezeu. Și-a dat Trupul și Sângele său vărsat pentru noi, şi pentru mulţi. El vrea să ne asocieze pe toți oamenii la victoria sa asupra morţii şi a păcatului. Ziua misionară este aici pentru a ne reaminti că suntem misionari.

Omul contemporan îi ascultă pe martori

Fericitul Paul al VI-lea (1897-1978).

„Omul contemporan îi ascultă cu mai mare plăcere

pe martori decât pe învățători,

tocmai pentru că ei sunt martori.

Omul contempotan dovedește de fapt o repulsie instinctivă

pentru tot ce poate părea mistificare, fațadă, compromis.

Într-un astfel de context,

înțelegem importanța unei vieți ce rezonează

într-adevăr cu evanghelia”.

(Paul al VI-lea  [2 actombrie 1974], Doc. Cath., [20.11.1974], 852).

Sfântul Luca, evanghelist

Cine este sfântul Luca? Tradiţia creştină, până la sfântul Irineu, i-a dat un nume: Luca, „medicul drag” (Col 4,14), discipol şi tovarăş al lui Paul în călătoriile sale apostolice, fidel lui până la ultima încarcerare în închisoarea romană (2Tim 4,11).

Luca, în opera sa, s-a folosit de toate izvoarele scrise şi orale care circulau deja în comunităţile creştine şi le-a compus într-o unitate.

Caracteristicile lucane. Unele caracteristici ale evangheliei sale au făcut-o foarte atrăgătoare. Înainte de toate, ea pune în evidenţă iubirea milostivă a lui Dumnezeu faţă de oameni, mai presus de toate, faţă de păcătoşi, cum sunt publicanii şi prostituatele, şi cei care nu au ce mânca şi cu ce se îmbrăca, cum este Lazăr cel sărac. Celebre în această privinţă sunt parabolele fiului risipitor şi a bogatului lacom. Se poate spune, de asemenea, că Luca avea un profund sens al socialului. El avea la inimă un nou tip de societate, bazată pe iubirea fraternă, până la împărţirea bunurilor, cum se poate vedea în parabola samariteanului milostiv şi în descrierea primei comunităţi din Ierusalim.

Pentru Luca, cel care îşi dorea să intre în comunitatea creştină trebuia să-şi asume, în mod liber, obligaţia de a se lepăda de sine şi de stilul de viaţă de mai înainte, renunţând la bunurile proprii şi fiind disponibil să-şi ia în fiecare zi propria cruce pentru a merge cu hotărâre pe urmele învățătorului.

Un alt aspect tipic lui Luca este absenţa discriminării între bărbat şi femeie. „Femeia îşi dobândeşte personalitatea, îndeosebi în evanghelia copilăriei (Maria, Elisabeta, Ana); de asemenea, nu trebuie uitată importanţa pe care Luca o atribuie femeii în Biserica primară. Lui îi place să unească episoade care pun în scenă bărbatul şi femeia cu evidenta intenţie de a afirma egalitatea dintre sexe, sau, mai bine, iubirea lui Dumnezeu faţă de toţi, fără discriminare: astfel, cântării lui Simeon îi urmează laudele profetesei Ana, primei minuni, care se referă la un posedat (la Cafarnaum), îi urmează vindecarea soacrei lui Petru, vindecării slujitorului centurionului îi urmează învierea fiului văduvei din Naim etc. Acest fapt trebuie atribuit, în parte, sensibilităţii elenistice a lui Luca; dar, mai presus de toate, trebuie spus că el a luat cu adevărat în serios învăţătura şi comportamentul lui Isus cu privire la femeie, ca, de altfel, şi faţă de alte tipuri de persoane emarginate, ca păcătoşi, samariteni; el se adresează umanităţii omului considerat persoană iubită de Dumnezeu dincolo de barierele religioase, morale, sociale sau de sex” (Gérard Rossé, Evanghelia după Luca, Cittá Nuova, Roma 1992, p. 13).

Protector al medicilor şi pictorilor. Nu se ştie nimic sigur în privinţa morţii evanghelistului. Mulţi cred că el, în tinereţe, a fost un slujitor itinerant al cuvântului şi că, la o vârstă înaintată, s-a oprit într-o comunitate din Ahaia, unde, bogat în sfinţenie, experienţă şi în materialele adunate în anii precedenţi, ar fi scris opera sa.

Medicii l-au ales ca patron, dar şi pictorii l-au vrut ca protector, deoarece, conform unei legende, el ar fi pictat pentru prima dată un portret al sfintei Fecioare. Chiar dacă este dificil a demonstra din punct de vedere istoric că a fost şi un artist al penelului, nu se poate nega că el, cu pana sa, ne-a lăsat imaginea cea mai desăvârşită a Mamei lui Isus. 

(sursă: http://www.calendarcatolic.ro/Sfinti/tabid/66/articleType/ArticleView/articleId/3298/SF-LUCA-ev.aspx).

Uite, Doamne, mâinile mele...

Îmi vine în minte visul apostolului leproşilor, Raoul Follereau, care a spus: „Am visat că am ajuns în cer şi arătam mâinile mele Domnului. I-am spus: «Uite, Doamne, la mâinile mele: sunt frumoase. Sunt curate!”. „Văd, văd – mi-a răspuns Domnul – . Dar sunt goale»!”.

Moralitatea actului uman: Teologia morală fundamentală [I] de Isidor Chinez

Introducere


Un curs de teologie morală fundamentală trebuie să ţină cont de reflecţia filosofică asupra eticii, de fundamentarea biblică a moralei, de cunoştinţele antropologice. Specificul acestui curs este de a stabili ce este experienţa morală trăită în credinţa creştină, în centrul său de semnificaţie, în raportul său constitutiv cu alte dimensiuni ale trăirii umane, în raportul dintre moralitatea personală – a individului – şi „ethos” – al unui grup de oameni.

Prin expresia teologie morală fundamentală înţelegem morala creştină ca fundamentată biblic, în timp ce prin expresia teologie morală generală înţelegem studiul principiilor generale ale moralei. În manualistica scolastică, acest curs corespunde tratatului De principiis. El priveşte ambele aspecte (fundamental şi general), de aceea, nu vor fi despărţite, deşi rămân distincte: vom porni, de fapt, de la fundamentare pentru a descoperi apoi înţelegerea principiilor.

Studiul teologiei morale, ca şi cel al oricărei ştiinţe, trebuie să înceapă de la delimitarea obiectului său şi a caracteristicilor sale. Teologia morală este ştiinţa despre om şi despre conduita sa, ancorată în revelaţia divină, care culminează cu întruparea Cuvântului, „îl dezvăluie pe deplin omului pe om şi îi descoperă măreţia chemării proprii” (GS 22), înrădăcinată în învăţăturile sale şi în tot ceea ce a făcut să răsară în experienţa acumulată şi transmisă secole de-a rândul de oamenii care l-au cunoscut şi iubit şi continuă să-l iubească, întrucât Isus trăieşte şi dă viaţă astăzi şi mereu: „Isus Cristos, ieri şi astăzi”. De aceea, este ştiinţa supremă despre acţiunea umană, capabilă să-l conducă pe om la perfecţiunea şi la fericirea sa, atât temporală, cât şi veşnică.

Fiind o ştiinţă specială – ştiinţa credinţei –, trebuie să înaintăm ţinând cont de particularitatea sa. Pentru a dobândi această cunoaştere este de folos să considerăm raportul teologiei morale cu celelalte ştiinţe ale comportamentului uman şi dezvoltarea sa în istorie: progresele şi momentele de flexiune, provocările şi promisiunile timpului nostru sintetizate în exigenţele Conciliului al II-lea din Vatican, pentru ca ea să rămână rodnică şi vitală.

Cursul apare ca teoretic, întrucât nu caută să prezinte o serie de cazuri particulare, nici problematici specifice (aşa cum se face în cursurile de morală „specială”). Este un studiu al antropologiei revelate şi al incidenţei sale asupra actului uman, asupra concepţiei despre binele şi despre răul uman, adică despre binele şi răul moral care se găsesc în noi, în omul istoric – omul existent –, chiar de la început chemat la comuniunea cu Dumnezeu, dar căzut în păcat şi răscumpărat de Cristos.

pr. dr. Isidor Chinez

sursă: 

http://www.editurasapientia.ro/Carti/tabid/407/articleType/ArticleView/articleId/798/Moralitatea-actului-uman-Teologia-morala-fundamentala-I.aspx