† Duminica a 30-a de peste an (B): Bucură-te (omilie)

Cristos vindecă orbul - de Carl Heinrich Bloch

Evanghelia Marcu 10,46-52: În acel timp, ieşind din Ierihon Isus cu discipolii săi şi cu o mulţime numeroasă, un cerşetor orb, Bartimeu, fiul lui Timeu, stătea lângă drum. Auzind că este Isus din Nazaret, a început să strige şi să spună: „Fiul lui David, Isuse, îndură-te de mine!” Mulţi îl certau ca să tacă, însă el striga şi mai tare: „Fiul lui David, îndură-te de mine!” Oprindu-se, Isus a spus: „Chemaţi-l!” Şi l-au chemat pe orb spunându-i: „Curaj, ridică-te, te cheamă!” Iar el, aruncându-şi haina, a sărit în picioare şi a venit la Isus. Isus, întrebându-l, i-a zis: „Ce vrei să fac pentru tine?” Orbul i-a spus: „Rabbuni, să-mi recapăt vederea”. Atunci Isus i-a zis: „Mergi, credinţa ta te-a mântuit!” Îndată şi-a recăpătat vederea şi îl urma pe cale.

 

 

Omilie

 

„Strigați! Strigă de bucurie! Bucurați-vă!” Cum să nu fie fericit poporul căruia le-a fost adresate astfel de cuvinte! Cu toate acestea, Ieremia în fața oamenilor se simte cu totul pierdut. Învingătorul babilonian duce poporul evreu în captivitate. Dar profetul privește dincolo de dezastrul care îi apasă. Înțelege că, dacă poporul stă ferm în credință, Dumnezeu îl va elibera. Se va întoarce în țara lor cei care au fost dezrădăcinați. Va fi un timp de bucurie: orbii vor vedea, șchiopii vor umbla. Imposibil să se îndoiască vreunul care a recunoscut pe Dumnezeu ca un tată iubitor pentru copilul său. Dumnezeu nu poate să abandoneze pe termen nelimitat pe cel care este legat, chiar dacă ei l-au abandonat.

 

Acest Dumnezeu plin de iubire s-a revelat în Isus Cristos. Scrisoarea către Evrei ne prezintă ca „mare preot” prin excelență. Preotul este cel care stabilește relația dintre Dumnezeu și om. Cum spunea Ioan Paul al II-lea, „el dă pe Dumnezeu oamenilor și oamenilor pe Dumnezeu”. El eliberează de păcatele lor pentru a le permite să meargă la Dumnezeu. El s-a oferit o dată pentru totdeauna printr-un act liber și ascultător față de Dumnezeu. El este mijlocitorul unei noi alianțe între Dumnezeu și oameni. Aparținând la lumea divină și cea umană, el pune cele două lumi în comuniune.

 

Cu Evanghelia, aceasta promisiunea a profetului Ieremia se realizează. Se întâmplă la Ierihon, un oraș cel mai de jos din lume (400 de metri sub nivelul mării). Acest oraș reprezintă lumea sub păcat, departe de Dumnezeu. Isus intră în Ierihon și iese imediat. El vine în această lume de păcat pentru a ne scoate. El nu ne va lăsa singuri, abandonați în noi înșine. Este întâlnirea cu Bartimeu. Numele său înseamnă „fiu al gloriei”: Dumnezeu ne-a creat pentru a fi divinizați, pentru a ne împărtăși de gloria sa. Dar, iată, că acum Bartimeu a devenit orb și cerșetor; aceasta este imaginea omenirii căzute în păcat.

 

Evanghelia ne spune că acest om orb stă așezat. E un bun lucru. În Biblie, a fi așezat, este atitudinea celui care ascultă. Bartimeu s-a așezat ca să asculte pe Isus, să asculte pe Isus trecând. El îl imploră cu mare insistență. S-ar fi voit să tacă. Dar cu cât voiau să tacă, el mai tare striga. Este un frumos exemplu de perseverență și de statornicie în rugăciune. Poți avea numeroase motive ca să nu te rogi. Dar Bartimeu ne învață să nu ne descurajăm.

 

Chiar și astăzi, viața atâtor bărbați și femei este un strigăt de a încerca să se tacă: persoane bolnave în spitale, oameni izolați, refugiați întorși la frontiere... Și noi înșine, suntem adesea orbi încuiați în îndoielile noastre, în temerile noastre, în neliniștile noastre. Toate acestea ne fac incapabili să vedem drumul ce se desfășoară în fața noastră. Bartimeu ne învață să îndrăznim a avea încredere. Această încredere ne va face să ne aruncăm asupra lui Isus. Să nu ne fie teamă să strigăm revolta noastră, incapacitatea noastră, dorința noastră după dreptate. Bartimeu ne face să înțelegem că încrederea și speranța nu vor fi dezamăgite.

 

Este ceea ce se întâmplă cu el. Isus îl cheamă. Orb, aruncându-şi haina, a sărit. Mantaua este singura sa învelitoare. Toată posesia sa, toată protecția sa. Pentru a merge la Isus, el trebuie să respingă trecutul său, toate povoara sa, toate bunurile sale. În Biserica primară, catehetul se dezbrăcă de tunica sa pentru a fi îmbrăcat cu lumina lui Dumnezeu. Fără să vadă nimic, Bartimeu a făcut acest salt de credință. Isus l-a întrebat: „Ce vrei să fac pentru tine?” El a răspuns: „Să-mi recapăt vederea!” Și Isus i-a zis: „Du-te, credința ta ți-a salvat”.

 

Acest om va fi ascultat în toate sensurile termenului. El va găsi lumina zilei; dar mai ales va putea să contempleze în Isus adevărul și să-i devină discipol. El devine model pentru ucenici, model care va trăi un nou început încercând o adevărata lumină. Vindecat nu numai în trupul său, dar și în sufletul său, Bartimeu este un model de credință.

 

Este important pentru noi: Dumnezeu nu încetează să vină să ne întâlnească. El a făcut totdeauna primul pas spre noi. Credința pe care o așteaptă de la noi poate fi doar un răspuns la iubirea sa. Acesta este un dar extraordinar pe care ni-l oferă. În celebrarea Euharistiei, noi îți ducem mulțumiri, Doamne, pentru toate minunile pe care tu nu încetezi să ni le faci în viața noastră. Tu privești cu tandrețe pe toți cei răniți de viață. Fă să putem trăi în tine și să găsim în tine fericirea veșnică. Amin.

 

(pr. Jean Compazieu [17 octombrie 2015]; trad. pr.  Isidor Chinez; sursa:

http://dimancheprochain.org/5497-homelie-du-30eme-dimanche-du-temps-ordinaire-3/).

 

Actul moral în „Veritatis Splendor”

Întoarcerea fiului risipitor - by Edouard de Jans

 

Dacă vreți să știți mai multe dați clic:

https://antropologieteologicabiblioteca.wordpress.com/2015/10/23/actul-moral-in-veritatis-splendor/

În cercăm acum să examinăm enciclica lui Ioan Paul al II-lea Veritatis Splendor cu privire la tema pe care am tratat-o, adică actul uman.

 

Enciclica – a zecea din pontificatul lui Ioan Paul al II-lea – publicată la 5 octombrie 1993, precizează deja în titlu obiectul său specific: „Scrisoarea Enciclică Veritatis splendor a Sfântului Părinte Ioan Paul al II-lea către toţi episcopii Bisericii Catolice cu privire la câteva probleme fundamentale din învăţătura morală a Bisericii”. Ea nu vrea aşadar să trateze toată morala specială şi nici toată morala fundamentală, ci unele probleme fundamentale din învăţătura morală care, după Ioan Paul II, necesită astăzi un discernământ special, aşa cum afirmă subtitlul capitolului al doilea, central în enciclică.

 

Destinatarii direcţi sunt episcopii Bisericii Catolice, aşa cum apare din titlu şi din salutul iniţial, dar prin ei se îndreaptă spre toţi credincioşii Bisericii (VS 114) cu scopul de ai conduce pe calea lui Dumnezeu şi a binelui.

 

În plus, vrea să-i aibă ca interlocutori pe toţi oamenii, întrucât „Biserica ştie că instanţa morală atinge în profunzime pe fiecare om, îi implică pe toţi, chiar şi pe cei care nu-l cunosc pe Cristos şi evanghelia sa şi nici pe Dumnezeu. Ştie că tocmai pe strada vieţii morale este deschisă tuturor calea mântuirii, aşa cum a amintit în mod clar Conciliul Vatican al II-lea” (VS 3).

 

(Aflați mai multe, accesați link-ul de mai jos:

https://antropologieteologicabiblioteca.wordpress.com/2015/10/23/actul-moral-in-veritatis-splendor/).

Un Dumnezeu care iese…

Întoarcerea fiului fisipitor  - de Lemon Swindle (sursa:

http://www.reparteegallery.com/).

 

Fără măsură precum tatăl din parabola evanghelică, care în toate zilele scrutează orizontul pentru a vedea pe fiul său care s-a decis să se întoarcă la el. „Inima lui Dumnezeu – spune Francisc – nu este închisă: întotdeauna este deschisă. Și când ajungem, ca acel fiu, ne îmbrățișează, ne sărută: un Dumnezeu care face sărbătoarea”:

 

Papa Francisc ține o omilie în capela din Casa Sfintei Marta (20.10.2015).

 



„Dumnezeu nu este un Dumnezeu meschin: El nu cunoaște josnicia. El dă totul. Dumnezeu nu este un Dumnezeu care nu se mișcă: El privește, așteaptă ca noi să ne convertim. Dumnezeu este un Dumnezeu care iese: iese să caute, să caute pe fiecare din noi. Dar acest lucru este adevărat! În fiecare zi ne caută, suntem căutați. După ce a făcut-o, după cum am spus-o deja în Cuvântul despre oaia pierdută sau moneda pierdută: caută. Întotdeauna așa”. (papa Francisc în omilia sa în capela în Casa Sfintei Marta [20.10.2015]; trad. I.C. – sursă: http://it.radiovaticana.va/news/2015/10/20/papa_dio_non_sta_fermo,_ci_cerca_per_amarci_senza_misura/1180519).



 

Știu că sunt lut

(via 500px - Autumn along the way by Andy 58)

Ştiu că sunt lut, dar nu ştiu cine
mi-a pus în piept albine stranii,
să-mi scoata mir din mărăcine,
din bălării, împărtăşanii.

Minunea mea se-ntamplă vie
din mofturi mici şi biete fleacuri…
Un colţ de-al meu e-o-mpărăţie,
o zi de-a mea răsfrânge veacuri.

De nu strâng mările in braţe,
prin câte-o baltă tot deretic
si gheara mea tot stă să-nhaţe
din orice taină câte-un petic.

Și dacă-ncălecat pe-o rază
ea nu mă urcă-n cer, incalte
de-o schioapă-n aer tot cutează
peste coteţe să mă salte.

 

 de Radu Gyr

Gândul zilei [sfințenia]

Toamnă...

 

„Căci sfinţenia,

atâta vreme cât nu a realizat unitatea totală a omului,

implică totdeauna un fel de dedublare –

o luptă între centrul divin al sufletului

şi pasiunile cărnii şi ale eului.

Dar dacă această dedublare se face rău, dacă

– precum în operaţia unui cancer –

câteva celule impure

(orgoliu, resentiment, dispreţ pentru oameni)

rămân amestecate cu sâmburele divin,

atunci, dualismul «sfântului» devine

cel al unui actor care joacă un rol eroic,

iar cultul perfecţiunii degenerează în reprezentaţie teatrală”

(G. THIBON, Ignoranţa înstelată, 65).

Giornata Missionaria Mondiale [Ziua Mondială a Misiunilor]

 

Periferia - inima misiunilor...