† Duminica a 14-a de peste an (A): Un jug care eliberează inima (omilie)

XIV TPA (A) - de Cerrato
 

Evanghelia – Matei 11,25-30: În acel timp, Isus a luat cuvântul şi a spus: ²⁵ "Te preamăresc pe tine, Părinte, stăpânul cerului şi al pământului, pentru că ai lăsat ascunse acestea celor înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai descoperit celor mici. ²⁶ Da, Părinte, căci aşa ai voit tu în bunătatea ta. ²⁷ Toate mi-au fost date de către Tatăl meu; şi nimeni nu-l cunoaşte pe Fiul, decât numai Tatăl; nici pe Tatăl nu-l cunoaşte nimeni, decât numai Fiul şi acela căruia Fiul vrea să-i descopere. ²⁸ Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi eu vă voi da odihnă. ²⁹ Luaţi jugul meu asupra voastră şi învăţaţi de la mine căci eu sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre. ³⁰ Căci jugul meu e dulce şi povara mea este uşoară".

 

Omilie

 

„Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi”: verbul „a veni” indică urmarea şi exprimă o invitaţie insistentă şi plină de bucurie. Este şi o invitaţie de a o rupe cu toţi ceilalţi învăţători pentru a se încredinţa numai adevăratului Învăţător.

 

„Osteniţi şi împovăraţi”: primul termen evocă imaginea unui om care lucrează din greu; al doilea face trimitere la omul care umblă înconvoiat, strivit sub o povară prea grea. Dar care oboseală? Care greutate? Cineva se gândea la oboseala de a trăi. Isus în acest caz s-ar adresa tuturor celor care duc o viaţă grea şi apăsătoare. Dar majoritatea interpreţilor cred că Isus s-a adresat oamenilor din popor care sufereau sub greutatea legalismului iudaic.

 

„Blând şi smerit” – sunt doi termeni pe care Isus şi-i atribuie sieşi. Şi pe drept, pentru că indică atitudinea sa faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni. Faţă de Dumnezeu este o atitudine de încredere şi ascultare. Faţă de oameni, o atitudine de primire, răbdare, discreţie, disponibilitate şi iertare, chiar de slujire.

 

Şi mai este adăugarea „cu inima” care nu este fără importanţă. Arată că dispoziţiile lui Isus – faţă de Tatăl şi faţă de fraţi – se înrădăcinează în ascultarea de Domnul, aşa cum un sclav este angajat cu totul în munca sa.

 

Isus poate spune „jugul meu”, pentru că l-a purtat el personal mai întâi, spre deosebire de falşii învăţători care în schimb îl impun altora fără ca ei să mişte un deget. Dar dacă Isus spune „jugul meu”, este dintr-un motiv mai profund. Se vorbea despre jugul împărăţiei cerurilor, al legii, al poruncilor. Isus spune simplu „jugul meu”. A lua jugul lui Isus nu înseamnă a lua asupra sa o serie de precepte, dar presupune fascinaţia unei persoane. Şi exigenţele lui Isus sunt radicale şi angajante: cum poate spune atunci că jugul său este „uşor”? Cel puţin pentru trei motive. Isus nu a abolit legea, însă a repus-o în locul său central, adică în caritate, eliberând-o de un întreg tratat complicat de porunci: un centru clar, drept şi plin de acţiune. Legea lui Isus este o lege care angajează omul, dar este simplă. Iar un al doilea motiv: Isus nu face să meargă înainte legea, ci harul, bucuria vestei Împărăţiei. Aceasta este noutatea lui Isus: mai întâi uimirea Împărăţiei, şi după, numai după aceea – aşadar ca un răspuns plin de bucurie – legea morală. Şi în sfârşit un al treilea motiv: jugul lui Isus este uşor pentru că el este un învăţător care învaţă şi apoi îl lasă pe ucenic în voia sa.

 

[pr. Bruno Maggioni (03.07.2005); trad. pr. Isidor Chinez; sursa:

http://www.qumran2.net/parolenuove/commenti.php?mostra_id=4535].

Durerea este pâinea pe care Dumnezeu o împarte cu omul

 

„În mica noastră lume, vedeţi,

durerea e Bunul Dumnezeu”,

spune Chevance.

„Durerea este pâinea pe care Dumnezeu

o împarte cu omul.

Este imaginea temporală a binelui divin

la care suntem chemaţi”

(G. Bernanos, Le crépuscule des vieux, 19)

  sau, este „realul, pozitivul vieţii,

această oglindă adâncă a durerii,

care pe neaşteptate vine la suprafaţă,

ca apa dintr-un fluviu subteran”

(G. Bernanos, Le crépuscule des vieux, 20).

Sfântul apostol Toma (meditează)

Necredința lui Toma - de Bernardo Strozzi

Evanghelia – Ioan 20,24-29: Unul dintre cei doisprezece, Toma, numit Geamănul, nu era cu ei când a venit Isus. ²⁵ I-au zis ceilalţi ucenici: "L-am văzut pe Domnul!" Dar el le-a declarat: "Dacă nu voi vedea în mâinile lui semnul cuielor, dacă nu voi pune degetul în locul cuielor şi nu voi pune mâna în coasta lui, nu voi crede". ²⁶ Opt zile mai târziu, ucenicii lui erau iarăşi în casă şi Toma era împreună cu ei. A venit Isus, deşi uşile erau încuiate, a stat în mijloc şi a zis: "Pacea să fie cu voi!" ²⁷ Apoi i-a zis lui Toma: "Adu-ţi degetul încoace, vezi mâinile mele; întinde-ţi mâna şi pune-o în coasta mea şi nu fi necredincios dar credincios". ²⁸ Toma i-a zis: "Domnul meu şi Dumnezeul meu!" ²⁹ I-a zis Isus: "Pentru că m-ai văzut, Toma, de aceea crezi; fericiţi sunt cei care cred fără să fi văzut!"

 

Meditează

În episodul pe care astăzi liturgia ni-l prezintă, Toma nu a fost un model şi Isus o şi spune: „Pentru că m-ai văzut, Toma, de acea crezi; fericiţi sunt cei care cred fără să fi văzut!” Dar necredinţa sa avea să fie pentru noi un avantaj; sfântul Grigore observă că Toma, atingându-l pe Isus, vindecă credinţa noastră îndărătnică.

 

Ceea ce mă impresionează mult astăzi, meditând asupra acestei evanghelii, e gândul că Toma fusese cu Isus ca şi ceilalţi şi îl cunoştea bine: îi cunoştea chipul, gesturile, cuvintele, dar ca dovadă el pretinde să vadă semnele pătimirii sale: „Dacă nu voi vedea în mâinile lui semnul cuielor, dacă nu voi pune degetul în locul cuielor şi nu voi pune mâna în coasta lui, nu voi crede”. În aceasta, da, a fost un model, deoarece a ştiut să discearnă ceea ce îl caracteriza pe Isus. După pătimirea sa, ceea ce este specific în el sunt tocmai rănile; pentru a-l recunoaşte ajunge acest semn al iubirii, pe care Cel Înviat a voit să-l păstreze în trupul său glorios.

 

Sfântul Toma nu s-a înşelat, şi cuvintele sale au fost păstrate în evanghelie, şi Isus, în condescendenţa sa divină, i-a dat satisfacţie: „Adu-ţi degetul încoace, vezi mâinile mele; întinde-ţi mâna şi pune-o în coasta mea”.

 

Putem să spunem că Toma, într-un oarecare sens, a fost primul cinstitor al inimii lui Isus: a voit un contact chiar fizic cu această inimă străpunsă.

 

Atâţia credincioşi, după ce au privit la acea inimă deschisă, la acea rană, au şi găsit în ea multe comori. Ioan al Crucii spune în Cântecul spiritual: „Cristos este ca o mină bogată în comori, atât de bogată încât oricât ai privi în adâncul ei nu i-ai vedea capătul”: şi sfântul Petru Canisiu: „Tu, în sfârşit, ca şi cum mi-ai fi deschis inima din preasfântul tău trup, mi-ai poruncit să beau din acel izvor, invitându-mă, dacă pot spune aşa, să sorb din apele mântuirii mele din izvoarele tale, o, Mântuitorul meu!”

 

Şi, la sfârşit, sfântul Toma are o minunată profesiune de credinţă deplină în Isus: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!” Nu există o expresie mai puternică în întreaga evanghelie. Toma a atins culmea credinţei sale în contemplarea lui Isus cel înviat care purta semnele pătimirii sale: în necredinţa sa a fost condus la credinţă de rana inimii.

 

 (Sursă: http://www.calendarcatolic.ro/Meditatii/tabid/70/articleType/ArticleView/articleId/2515/3-IULIE--SFANTUL-TOMA-apostol.aspx).

Doctorul Alexandru Pesamosca (1930-2011)

Doctorul Alexandru Pesamosca consultând un pacient

Se spune că urmatoarea întâmplare este adevărată.

 

Un doctor intrase grăbit în spital, după ce fusese anunțat prin telefon pentru o intervenție chirurgicală urgentă. El a raspuns apelului cât mai curand posibil, și-a schimbat hainele și a mers direct la blocul de operație. L-a găsit pe tatăl băiatului plimbându-se pe coridor, așteptând medicul. Văzandu-l, tatal a strigat: „De ce v-a luat așa mult timp să veniți? Nu știți că viața fiului meu este în pericol? Nu aveți simțul responsabilității?” Medicul a zâmbit și a spus: “Îmi pare rău, nu eram în spital, și am venit cât de repede am putut, după ce am primit apelul… Iar acum, mi-aș dori să vă calmați, pentru a-mi putea face treaba”. „Să mă calmez?! Dacă fiul dumneavoastră ar fi în camera asta acum, v-ați calma? Dacă propriul fiu v-ar muri acum, ce ați face?” a spus tatăl furios. Doctorul a zambit iar și a raspuns: „Voi spune ceea ce Iob a zis în Cartea Sfânta: «Gol am iesit din pântecele mamei mele și gol mă voi întoarce în sânul pământului. Binecuvântat fie Numele Domnului». Doctorii nu pot prelungi viața. Duceți-vă și mijlociți pentru fiul dumneavoastră, noi vom face tot ce putem prin harul lui Dumnezeu”. „A da sfaturi când nu suntem îngrijorați e foarte ușor”, a murmurat tatăl.

 

Operația a durat câteva ore, după care medicul a ieșit fericit. „Slavă Domnului! Fiul dumneavoastră este salvat!” Și fără să aștepte răspunsul tatălui, și-a văzut de drum, fugind. „Dacă aveți vreo întrebare, întrebați-o pe asistenta!” „De ce este așa arogant? Nici nu a așteptat câteva minute pentru a-l întreba despre starea fiului meu”, a comentat tatăl, când a întâlnit-o pe asistenta la câteva minute după ce medicul plecase. Asistenta a răspuns, curgându-i lacrimi pe față: „Fiul său a murit ieri într-un accident de mașina, era la înmormântare atunci când l-am sunat pentru operația fiului tău. Iar acum, că a salvat viața fiului tău, a plecat fugind pentru a termina înmormântarea fiului său”.

 

Niciodată nu judeca pe nimeni, deoarece niciodată nu știi cum e viața unora, sau ce se întâmpla, sau prin ce trec.

(Sursă: http://vremurivechisinoi.blogspot.ro/2013/03/pilda-niciodata-nu-judeca-pe-nimeni.html).

 

Alexandru Pesamosca (n. 14.03.1930, Constanța, d. 01. 09. 2011, București) a fost un chirurg pediatru din România. Timp de jumătate de secol, el a făcut circa 45.000 de operații, salvând de la infirmitate pe viață sau de la moarte mii de copii, inclusiv pe cei considerați fără speranță și inoperabili de către ceilalți medici.

 

Alexandru Pesamosca s-a născut la Constanța, unde a urmat școala primară și Liceul „Mircea cel Bătrân”. A absolvit Facultatea de Medicină Generală la București în anul 1954 și a fost repartizat la Niculești-Jianu (actualmente Dudești, Brăila), un sat de lângă Fetești, unde a profesat timp de 3 ani (1954-1957). Este apoi transferat în calitate de chirurg pediatru la Spitalul de Copii „Grigore Alexandrescu” (1957-1984) și „Budimex” (1984) (actualmente „Marie Skłodowska-Curie”), unde face un număr mare de operații (circa 45.000 după propriile declarații). Operează și în străinătate (China, Franța, Italia, Republica Moldova, etc), dobândind prestigiu internațional în domeniul chirurgiei pediatrice încă dinainte de 1989. A avut doi fii legitimi care au murit (unul din ei, doctor, în 1993, a murit din pricina unei tumori cerebrale) și încă două fete și doi nepoți. A locuit din 1999, de când a rămas văduv, într-o cămăruță din Spitalul „Marie Sklodovska-Curie” (fostul „Budimex”) din București (sursă: http://www.ziarultimpul.ro/argumente-fara-replici/rotund/2010/10/doctorul-fara-de-argin%C8%9Bi/). În ultimii ani nu a mai operat, ci doar a dat instrucțiuni medicilor chirurgi care veneau să-i ceară ajutorul.

 

Doctorul Alexandru Pesamosca este ctitor al Bisericii Cuviosul Stelian și Sfântul Nicolae-Brâncoveanu (sursă: http://www.biserica-sfstelian-brancoveanu.ro/ctitori_binefacatori.htm), aflată în curtea spitalului Marie Sklodovska-Curie (fostul „Budimex”) și președinte al Asociației „Așezământul social sfinții Martiri Brâncoveni”. Patriarhul României a fost de acord ca să fie îngropat acolo, fiind ctitor de biserică. În vara anului 2011, el a fost internat la Spitalul Floreasca din cauza unor afecțiuni cardiace și renale. A murit în dimineața zilei de 1 septembrie 2011, la vârsta de 81 de ani (sursă: http://www.lumeacredintei.com/sct_6/c_1/yy_2003/art_1034/alexandru_pesamosca_chirurgul_care_a_renunat_la_lume.htm). (Sursă: http://ro.wikipedia.org/wiki/Alexandru_Pesamosca).

Pentru informții:
http://informatii-pretioase.ro/alexandru-pesamosca/

Sfințenia

„Căci sfinţenia, atâta vreme cât

nu a realizat unitatea totală a omului,

implică totdeauna un fel de dedublare

– o luptă între centrul divin al sufletului

şi pasiunile cărnii şi ale eului.

Dar dacă această dedublare se face rău,

dacă – precum în operaţia unui cancer –

câteva celule impure

(orgoliu, resentiment, dispreţ pentru oameni)

rămân amestecate cu sâmburele divin,

atunci, dualismul «sfântului»

devine cel al unui actor care

joacă un rol eroic,

iar cultul perfecţiunii degenerează

în reprezentaţie teatrală”

( Thibon G., L'ignorace étoilée, Fayard,

Paris 1974, tr. rom., Ignoranţa înstelată,

Humanitas, Bucureşti 2003, 65).

Cruce și înviere - de Ioan Alexandru

 

Ioan Alexandru (1941-2000)

poet creștin - biografie

 

 

Acest mare poet al păcii duhovniceşti, tradiţionalist ca tematică şi îmbinând forma şi vocabularul şcolii tradiţionaliste cu scânteieri menite să spargă tiparele, pentru a lăsa Duhul să plutească printre cuvintele sale, s-a născut – culmea! – în anul vestitor al războiului nostru şi deja pârjolit de crimele împotriva colectivităţilor neînarmate ale civililor, săvârşite atât de sovietici, cât şi de nazişti, în anul 1941. Iar naşterea sa poate fi, simbolic, atribuită în mod deosebit cerului, căci a avut loc în prima zi de Crăciun, la 25 decembrie. De aceea, pe semne, întreaga sa lirică să fie aceea a unui mistic răpit permanent, ca şi a unui naţionalist cu desăvârşire dăruit neamului său, până şi prin moartea survenită după Revoluţia din ’89, când timpul i-a fost împărţit între gazetăria religioasă, neîntrerupte conferinţe politice şi întru slava şi susţinerea Bisericii Ortodoxe, cu care străbătea teritoriul Patriei de sus în jos şi de la dreapta la stânga pentru a aduce cu sine Adevărul. Cu unul dintre aceste prilejuri a fost răpus, într-o bună zi, de o congestie cerebrală, pe când vorbea adunării entuziaste. A-l asculta adresându-se publicului său însemna a aparticipa la un spectacol unic, Ioan Alexandru fiind un orator fără pereche: se dăruia până la ultimul strop de vlagă, îndemnându-şi auditorii la zbor şi înălţându-le sufletele către aşternutul picioarelor lui Dumnezeu.

 

Studiile sale au început cu modestie în satul natal: Topa Mică – Cluj. După absolvirea ciclului primar, a continuat cu alte trei clase în satul Sân Mihai. Pentru anii de învăţământ mediu, s-a înscris la liceul “Gh. Bariţ” din capitala transilvană. Tot la Cluj a început studiile universitare, în 1963, peste un an mutându-se la Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti, unde şi-a susţinut, în 1968, licenţa. A fost reţinut asistent la catedra de studii eminesciene a profesoarei Zoe Dumitrescu-Buşulenga, cu a cărei fire căutătoare de Dumnezeu sufletul său era geamăn. Bursier al Fundaţiei Humboldt, a urmat cursuri de specializare în limba şi literatura greacă şi ebraică, la Freiburg, Aachen şi München. A călătorit în Italia, Spania, Grecia, Israel. Şi-a susţinut teza de doctorat: “Patria lui Pindar şi Eminescu” în 1973.

 

Încă din cursul studenţiei a fost redactor la revista “Amfiteatru”, după ce a debutat în “Tribuna” (1960). Debutul în volum a avut locul în 1964: “Cum să vă spun”. Au urmat: “Viaţa deocamdată” (1965), “Infernul discutabil” (1966), “Vămile pustiei“ (1969), “Imnele bucuriei “ (1973), “Imnele Transilvaniei (1976), ca şi culegerile: “Vină” (1967), “Poeme” (1970), “Imne. 1964-1973” (1975). Cu această operă vastă în ciuda tinereţii autorului, asociată cursului său facultativ de ebraică, ce atrăgea întreg Bucureştiul tânăr şi iubitor de credinţă şi de cultură, Ioan Alexandru, sprijinit de profesoara sa numită anterior, care a găsit punctele sensibile ale capilor terorii, izbutind să le coboare pumnii veşnic ridicaţi pentru a închide gura oricărui tânăr susţinător al Adevărului, Dreptăţii şi Iubirii, Ioan Alexandru, spuneam, a ridicat o catedrală închinată creştinismului, într-o epocă dedicată cu cruzime şi imbecilitate ateismului. Deşi, spre ruşinea îndrumătorilor noştri duhovniceşti, cererea sa de a funcţiona cadru didactic la Institutul Teologic de Grad Universitar din Bucureşti a fost respinsă.

 

În plină dictatură ceauşistă, alături de alţi eroi cvasi anonimi, a reînviat partidul naţional ţărănesc, acest grup (în care se număra şi părintele Galeriu) a fost cooptat de vechii naţional-ţărămnişti, câţi mai rămăseseră vii, când a fost reînfiinţat partidul lui Iuliu Maniu. Ioan Alexandru a fost vice-preşedinte al acestuia.

 

[Note biobibliografice consemnate de Mihai Rădulescu].

 

(Sursă: http://www.cerculpoetilor.net/index.php?mod=10&idp=145&nume=Alexandru).

Christus vincit, Christus regnat, Christus imperat!

 

 

Text:

http://romaaeterna.jp/jpch/ch625.html

Christus vincit, Christus regnat, Christus imperat!

(Numele Papei...) summo pontifici et universalis patri:
Pax, vita et salus perpetua.

Christus vincit, Christus regnat, Christus imperat!

Tempora bona veniat;
Pax Christi veniat;
Regnum Christi veniat.

Christus vincit, Christus regnat, Christus imperat!