Sfântul apostol Toma (meditează)

Necredința lui Toma - de Bernardo Strozzi

Evanghelia – Ioan 20,24-29: Unul dintre cei doisprezece, Toma, numit Geamănul, nu era cu ei când a venit Isus. ²⁵ I-au zis ceilalţi ucenici: "L-am văzut pe Domnul!" Dar el le-a declarat: "Dacă nu voi vedea în mâinile lui semnul cuielor, dacă nu voi pune degetul în locul cuielor şi nu voi pune mâna în coasta lui, nu voi crede". ²⁶ Opt zile mai târziu, ucenicii lui erau iarăşi în casă şi Toma era împreună cu ei. A venit Isus, deşi uşile erau încuiate, a stat în mijloc şi a zis: "Pacea să fie cu voi!" ²⁷ Apoi i-a zis lui Toma: "Adu-ţi degetul încoace, vezi mâinile mele; întinde-ţi mâna şi pune-o în coasta mea şi nu fi necredincios dar credincios". ²⁸ Toma i-a zis: "Domnul meu şi Dumnezeul meu!" ²⁹ I-a zis Isus: "Pentru că m-ai văzut, Toma, de aceea crezi; fericiţi sunt cei care cred fără să fi văzut!"

 

Meditează

În episodul pe care astăzi liturgia ni-l prezintă, Toma nu a fost un model şi Isus o şi spune: „Pentru că m-ai văzut, Toma, de acea crezi; fericiţi sunt cei care cred fără să fi văzut!” Dar necredinţa sa avea să fie pentru noi un avantaj; sfântul Grigore observă că Toma, atingându-l pe Isus, vindecă credinţa noastră îndărătnică.

 

Ceea ce mă impresionează mult astăzi, meditând asupra acestei evanghelii, e gândul că Toma fusese cu Isus ca şi ceilalţi şi îl cunoştea bine: îi cunoştea chipul, gesturile, cuvintele, dar ca dovadă el pretinde să vadă semnele pătimirii sale: „Dacă nu voi vedea în mâinile lui semnul cuielor, dacă nu voi pune degetul în locul cuielor şi nu voi pune mâna în coasta lui, nu voi crede”. În aceasta, da, a fost un model, deoarece a ştiut să discearnă ceea ce îl caracteriza pe Isus. După pătimirea sa, ceea ce este specific în el sunt tocmai rănile; pentru a-l recunoaşte ajunge acest semn al iubirii, pe care Cel Înviat a voit să-l păstreze în trupul său glorios.

 

Sfântul Toma nu s-a înşelat, şi cuvintele sale au fost păstrate în evanghelie, şi Isus, în condescendenţa sa divină, i-a dat satisfacţie: „Adu-ţi degetul încoace, vezi mâinile mele; întinde-ţi mâna şi pune-o în coasta mea”.

 

Putem să spunem că Toma, într-un oarecare sens, a fost primul cinstitor al inimii lui Isus: a voit un contact chiar fizic cu această inimă străpunsă.

 

Atâţia credincioşi, după ce au privit la acea inimă deschisă, la acea rană, au şi găsit în ea multe comori. Ioan al Crucii spune în Cântecul spiritual: „Cristos este ca o mină bogată în comori, atât de bogată încât oricât ai privi în adâncul ei nu i-ai vedea capătul”: şi sfântul Petru Canisiu: „Tu, în sfârşit, ca şi cum mi-ai fi deschis inima din preasfântul tău trup, mi-ai poruncit să beau din acel izvor, invitându-mă, dacă pot spune aşa, să sorb din apele mântuirii mele din izvoarele tale, o, Mântuitorul meu!”

 

Şi, la sfârşit, sfântul Toma are o minunată profesiune de credinţă deplină în Isus: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!” Nu există o expresie mai puternică în întreaga evanghelie. Toma a atins culmea credinţei sale în contemplarea lui Isus cel înviat care purta semnele pătimirii sale: în necredinţa sa a fost condus la credinţă de rana inimii.

 

 (Sursă: http://www.calendarcatolic.ro/Meditatii/tabid/70/articleType/ArticleView/articleId/2515/3-IULIE--SFANTUL-TOMA-apostol.aspx).