† Duminica a 12-a de peste an (A): Fața creștină a curajului (omilie)

Vestirea Cuvântului lui Dumnezeu

Evanghelia – Matei 10,26-33: În acel timp, Isus a spus ucenicilor săi: “Nu vă temeţi de oameni, căci nimic nu este acoperit care să nu fie scos la iveală şi nimic ascuns care să nu fie făcut cunoscut. Ceea ce vă spun la întuneric, vestiţi la lumină şi ceea ce vă spun la ureche, predicaţi de pe acoperişuri. Să nu vă temeţi de cei care ucid trupul, dar nu pot ucide sufletul. Temeţi-vă mai curând de acela care poate să piardă şi sufletul şi trupul în Gheenă. Nu se vând oare două vrăbii pe un ban? Şi totuşi nici una dintre ele nu cade la pământ fără voia Tatălui vostru. Cât despre voi, până şi firele de păr de pe cap vă sunt numărate. Deci nu vă temeţi: voi valoraţi mai mult decât toate vrăbiile din lume. Dacă cineva dă mărturie despre mine înaintea oamenilor, şi eu voi da mărturie despre el înaintea Tatălui meu care este în ceruri; şi pe cel care mă va renega înaintea oamenilor, îl voi renega şi eu înaintea Tatălui meu care este în ceruri”.

 

Omilie

 

„În ceea ce vă priveşte pe voi, toate firele de păr de pe cap vă sunt numărate. Aşadar, nu vă temeţi! Voi valoraţi mai mult decât multe vrăbii”.

 

Lumea l-a urât pe Cristos şi continuă să-l urască în ucenicii săi. Motivele urii sale sunt totdeauna acelaşi, rațiuni pe care lumea caută să le ascundă în spatele unor pretexte false: ordinea religioasă şi civilă, binele comun. Dar adevărata religie este totdeauna alta: „din cauza numelui lui Isus”. Vestirea ucenicului este o vestire care nelinişteşte lumea. Cristos a venit ca să irumpă în liniştea lumii. Lumea iubeşte numai ceea ce este al său, adică ceea ce nu tulbură pacea sa şi nu demască pretextele sale. Lumea urăşte pe ucenicii lui Cristos – pe cei adevăraţi – pentru că existenţa lor provoacă punându-i întrebări.

 

Evanghelia din această duminică invită ucenicul să aibă curaj. Expresia „nu vă temeţi” revine de trei ori şi marchează întreaga pericopă. Şi sunt indicate câteva forme în care curajul trebuie să se manifeste în mod concret: curajul în persecuţie, curajul de a vorbi clar, curajul de a nu se ruşina niciodată de Cristos în faţa oamenilor. Iar la formele de curaj se adaugă motive care trebuie să-l susţină: siguranţa că suntem în mâinile Tatălui şi, chiar, certitudinea că oamenii nu pot face nimic ca să ne ia adevărata viaţă. Este un curaj – aşa cum se vede – care vine din credinţă şi din libertate: condiţia este de a-l iubi pe Cristos mai presus de toate. Numai aşa ucenicul este liber de sine însuşi, şi nu mai are nimic de apărat, aşa încât nu mai este şantajabil.

 

Să-mi fie îngăduită o insistenţă. Frica este un sentiment pe care îl simte fiecare om. În general frica provine din pericolele externe, de la calomnie sau de la violenţă, dar dacă poate intra în inima omului tulburându-l este numai pentru că acolo găseşte un punct de sprijin. Frica pătrunde în adânc dacă suntem şantajabili, dacă ceva este mai important pentru noi decât cauza lui Isus. Şi acest ceva poate fi viaţa, chiar dacă, cel mai adesea, ne este frică pentru mult mai puţin. Dar acum că Domnul a înviat nu mai este nici un motiv de a ne mai fi teamă. Chiar şi moartea este învinsă: de ce să-mi fie atunci frică? Nici forţa păcatului, care este atât de profundă. Ne spune Paul în lectura a doua: „Dacă prin greşeala unuia singur au murit cei mulţi, cu atât mai mult harul lui Dumnezeu şi darul harului unui singur om, Isus Cristos, a fost revărsat cu prisosinţă asupra celor mulţi” (Rom 5,15). Păcatul este mare şi invadator, pare să domine orice lucru, dar harul lui Dumnezeu este mai puternic chiar decât păcatul.

 

(don Bruno Maggioni [19.06.2008]; trad. pr. Isidor Chinez; sursă:  http://www.qumran2.net/parolenuove/commenti.php?mostra_id=4478).

 

„Aperi mihi“ sau despre aventura căutării lui Cristos

Realitatea este crudă cu picioarele umbrelor (C.S. Lewis, Marea despărţire).

Naşterea lui Cristos este sărbătoarea creştină prin care comemorăm şi retrăim faptul că, prin coborârea Fiului lui Dumnezeu în lume, „misterul [divin] bate la uşa inimii noastre“, cum scria în 2005 Cardinalul Joseph Ratzinger. Asumarea unei forme umane concrete de către Fiul lui Dumnezeu le permite oamenilor accesul neprevăzut la o relaţie între „eu“ şi „tu“ în care libertatea şi demnitatea omului sunt recunoscute pe deplin de Dumnezeu Însuşi. Dumnezeul nevăzut şi atotputernic primeşte un chip vizibil, întrupându-se într-o fiinţă muritoare şi vulnerabilă – o fiinţă care „bate la uşa inimii noastre“.

Cred că putem medita asupra „bătăii la uşă“ a Mântuitorului recitind o parte din capitolul 5 al Cântării Cântărilor – un fragment care l-a fascinat şi pe Sfântul Augustin. Mireasa, care este o figură a Bisericii, adică a sufletelor care îl iubesc pe Cristos, apare aici ca adormită, dar cu inima în stare de veghe (Ego dormio, et cor meum vigilat [Ct 5,2]). Dintr-odată se aude glasul lui Cristos, Iubitul care bate la uşa ei implorînd-o să-I deschidă: Aperi mihi, soror mea, amica mea, columba mea, immaculata mea („Deschide-mi sora mea, iubita mea, porumbiţa mea, tu, cea curată“). Versetul următor ne prezintă refuzul Miresei: Expoliavi me tunica mea: quomodo induar illa? lavi pedes meos: quomodo inquinabo illos? („Mi-am scos haina, cum să mă îmbrac din nou? Mi-am spălat picioarele, cum să le murdăresc iar?“ [Ct 5,2]). Cristos o atinge însă cu mîna prin gaura zăvorului şi inima Miresei tremură de emoţie. Ea se scoală atunci să-I deschidă, dar între timp Mirele a plecat şi s-a făcut nevăzut (Ct 5,6). Atunci, sufletul Miresei e cuprins de un dor fără leac şi începe să-şi caute febril Iubitul, pornind într-o aventură care o scoate din Eul ei confortabil şi ajungând să îndure chiar suferinţa de a fi „bătută“ şi „rănită“ de păzitorii de pe meterezele cetăţii, care i-au smuls vălul (Ct 5,7).

Adoro te devote (gregorian)

 

Adoro te devote

 

de sfântul Toma d'Aquino

 

Adoro te devote, latens Deitas,

Quæ sub his figuris vere latitas;

Tibi se cor meum totum subjicit,

Quia te contemplans totum deficit.

 

Visus, tactus, gustus in te fallitur,

Sed auditu solo tuto creditur.

Credo quidquid dixit Dei Filius;

Nil hoc verbo veritátis verius.

 

In cruce latebat sola Deitas,

At hic latet simul et Humanitas,

Ambo tamen credens atque confitens,

Peto quod petivit latro pœnitens.

 

Plagas, sicut Thomas, non intueor:

Deum tamen meum te confiteor.

Fac me tibi semper magis credere,

In te spem habere, te diligere.

 

O memoriale mortis Domini!

Panis vivus, vitam præstans homini!

Præsta meæ menti de te vívere,

Et te illi semper dulce sapere.

 

Pie Pelicane, Jesu Domine,

Me immundum munda tuo sanguine:

Cujus una stilla salvum facere

Totum mundum quit ab omni scelere.

 

Jesu, quem velatum nunc aspicio,

Oro, fiat illud quod tam sitio:

Ut te revelata cernens facie,

Visu sim beátus tuæ gloriæ. Amen

† Trupul și Sângele Domnului (A): Acea hrană care schimbă existenţa (omilie)

Euharistia face Biserica

Evanghelia – Ioan 6,51-59: În acel timp, Isus a spus mulţimii: ⁵¹ "Eu sunt pâinea cea vie care s-a coborât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta va trăi în veci; iar pâinea pe care o voi da eu pentru viaţa lumii este trupul meu". ⁵² Iudeii se certau zicând: "Cum poate acesta să ne dea trupul să-l mâncăm?" ⁵³ Isus le-a zis: "Adevăr, adevăr vă spun: dacă nu mâncaţi trupul Fiului Omului şi nu beţi sângele lui, nu veţi avea viaţă în voi. ⁵⁴ Cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu are viaţa veşnică şi eu îl voi învia în ziua de apoi. ⁵⁵ Trupul meu cu adevărat este mâncare şi sângele meu cu adevărat băutură. ⁵⁶ Cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu rămâne în mine şi eu rămân în el. ⁵⁷ Precum m-a trimis pe mine Tatăl cel viu şi eu trăiesc prin Tatăl, la fel şi cel care mă va mânca pe mine va trăi prin mine. ⁵⁸ Aceasta este pâinea care coboară din cer, nu ca aceea din care au mâncat părinţii voştri. Ei au murit; cine mănâncă din această pâine va trăi în veci". ⁵⁹ Acestea le-a zis pe când învăţa în sinagoga din Cafarnaum.

 

 

Omilie

 

În sărbătoarea Trupului şi Sângelui Domnului liturgia propune un scurt fragment din evanghelia după Ioan (6,51-59), luat din capitolul 6, un capitol lung care povesteşte instituirea Euharistiei, dar care poate fi considerat un foarte bun exemplu de predică euharistică. Originalitatea modului în care Ioan înţelege euharistia se poate observa din câteva particularităţi, prezenţte în textul scurt de astăzi, dar mai ales în contextul întregului capitol. Ioan în loc de cuvântul „trup”, preferă termentul de „carne”. Probabil vrea să sublinieze realismul întrupării împotriva tendinţelor care căutau, dimpotrivă, să nege Fiului lui Dumnezeu posibilitatea de a lua asupra sa o omenitate adevărată şi deplină.

 

Trebuie notată, apoi, dimensiunea universală: pentru viaţa lumii. În sfârşit, este o insistenţă care nu e la întâmplare: a mânca trupul şi a bea sângele este necesar pentru a avea viaţă. Aceasta se înţelege mai ales din întregul discurs. Construind omilia sa euharistică, Ioan nu se gândeşte doar la Euharistia-sacrament, dar la întreaga existenţă a lui Isus şi, în acelaşi timp, la proiectul de viaţă al ucenicului. Euharistia este revelatoare a adevărului lui Isus în întregime. Şi totodată este descoperirea adevărului ucenicului. Isus vine din cer, Isus este cel care se oferă pentru viaţa lumii. Aceste două aspecte îl definesc pe Isus în persoana şi în misiunea sa. Iar ucenicul este cel care mănâncă carnea şi bea sângele lui Isus. Cu alte cuvinte, este cel care recunoaşte originea lui Isus şi semnificaţia sa de mântuire şi, în consecinţă, o primeşte şi o împărtăşeşte.

 

Însă acesta este un discurs dur din mai multe motive, aşa încât îi face pe mulţi ucenici să se dea înapoi. Iar primul motiv al acestei durităţi este că pâinea care este Isus, trece dincolo de pâinea pe care o caută mulţimile, dincolo de măsura de salvare pe care omul ar pretinde-o pentru sine. Al doilea motiv este că prezenţa lui Dumnezeu şi bogăţia darului său sunt ascunse sub aparenţe comune şi cotidiene: Isus este fiul lui Iosif (şi, în Euharistie, se ascunde sub chipul pâinii şi al vinului). Al treilea motiv, în sfârşit, este teama pe care o simte omul în faţa unui proiect de viaţă care-l reproduce pe cel al lui Isus (o existenţă pentru salvarea tuturor). De fapt „a mânca şi a bea” nu înseamnă numai a primi prezenţa lui Isus în darul său, dar se intra în sintonie cu darul său şi a-l prelungi. Cu alte cuvinte, indică un mod de a trăi urmându-l pe Domnul.

 

(don Bruno Maggioni [29-05-2008]; trad. pr. Isidor Chinez; sursă:

http://www.qumran2.net/parolenuove/commenti.php?mostra_id=4342).

Moarte, copilărie, bătrânețe...

Mâna lui Dumnezeu de Rodin

Moartea în ea însăşi nu este bună, dar actul de a muri reflectă marea demnitate a omului; este dinamism (starea morţii reflectă nemişcarea infernului), este plină de speranţă, se realizează într-o despuiere completă, şi de aici îşi are „începutul bucuriei sale” şi este la bunul plac al „dulcii milostiviri a Bunului Dumnezeu”, intră în cele din urmă, fără mască, în viaţa „adevărată”.

 

„De ce oare vremea copilăriei noastre ni se înfăţişează atât de suavă, atât de radioasă? Un copil are suferinţele lui ca toată lumea, şi, în fond, el e atât de dezarmat în faţa durerii, a bolilor! Anii copilăriei şi cei ai bătrâneţelor adânci ar trebui să fie cele două mari încercări ale omului. Dar din sentimentul propriei sale neputinţe copilul scoate, cu umilinţă, principiul însuşi al bucuriei sale” (G. Bernanos, Journal, OR, 1045).

Lunca din Mircești

Portretul lui Vasile Alecsandri -
de Constantin Daniel Stahi

 

Bate vânt de primavară și pe muguri îi deschide;
Vântul bate, frunza crește, și voioasă lunca râde.
Sub verdeața dragalașă dispar crengile pe rând.
Și sub crengile umbroase mierla sare șuierând.

O! minune, farmec dulce! O! putere creatoare!
În oricare zi pe lume iese câte-o nouă floare,
Ș-un nou glas de armonie completează imnul sfânt
Ce se-nalță cătră ceruri de pe veselul pământ.

Tot ce simte și viază, feară, pasere sau plântă
În căldura primaverii naște, saltă, zboară, cântă.
Omul își îndreaptă pasul cătră desul stejăriș,
Unde umbra cu lumina se alungă sub frunziș.

El se duce după visuri; inima lui crește plină
De o sacră melodie, melanholică, divină,
De o tainică vibrare, de-un avânt inspirător
Ce-i aduc în pept suspinuri și-n ochi lacrimi de amor.

Este timpul renvierii, este timpul rennoirei,
Ș-a sperărei zâmbitoare, ș-a plăcerei, ș-a iubirei,
Paserea-și gătește cuibul, floarea mândrele-i colori,
Câmpul via sa verdeață, lanul scumpele-i comori.

Sus, paingul pe un frasin, urzind pânza-i diafană,
Cu-al său fir de-argint subțire face-o punte-aeriană,
Iar în leagăn de matasă gangurul misterios
Cu privighetoarea dulce se îngână-armonios.

Jos pe la tulpini, la umbră, fluturii, flori zburătoare,
Se-ndrăgesc în părechere pe sân alb de lăcrimioare,
Și, ca roi de petre scumpe, gândăceii smăltuiți
Strălucesc, vie comoară, pe sub ierburi tăinuiți.

O pătrunzătoare șoaptă umple lunca, se ridică.
Ascultați!... stejarul mare grăiește cu iarba mică,
Vulturul cu ciocârlia, soarele cu albul nor.
Fluturul cu plânta, râul cu limpidele izvor.

Și stejarul zice ierbei: „Mult ești vie și gingașă!”
Fluturașul zice florie: „Mult ești mie drăgălașă!”
Vulturul uimit ascultă ciocârlia ciripind;
Râu, izvoare, nouri, raze se împreună iubind.

Luncă, luncă, dragă luncă! rai frumos al țării mele,
Mândră-n soare, dulce-n umbră, tainică la foc de stele!
Ca grădinile Armidei, ai un farmec răpitor,
Și Siretul te închide cu-al său braț dismierdător.

Umbra ta, răcoritoare, adormindă, parfumată,
Stă aproape de lumină, prin poiene tupilată.
Ca o nimfă pânditoare de sub arbori înfloriți,
Ea la sânul ei atrage călătorii fericiți.

Și-i încântă, și-i îmbată, și-i aduce la uitare
Prin o magică plăcere de parfum și de cântare,
Căci în tine, luncă dragă, tot ce are suflet, grai,
Tot șoptește de iubire în frumoasa luna mai!

 de Vasile Alecsandri

Pater Noster - de Friar Alessandro