† Duminica a 19-a de peste an (B): Unica pâine care dă viață este aceea care s-a coborât din cer (omilie)

 

„Eu sunt pâinea care s-a coborât din cer” (In 6,41).

Evanghelia Ioan 6,41-51: În acel timp, iudeii murmurau împotriva lui Isus, pentru că spusese: „Eu sunt pâinea care s-a coborât din cer”, şi spuneau: „Nu este oare acesta Isus, fiul lui Iosif, pe ai cărui tată şi mamă îi cunoaştem? Cum de spune acum: «M-am coborât din cer»?” Isus a răspuns şi le-a zis: „Nu mai murmuraţi între voi! Nimeni nu poate să vină la mine dacă nu-l atrage Tatăl care m-a trimis şi eu îl voi învia în ziua de pe urmă. Este scris în profeţi: «Şi toţi vor fi învăţaţi de Dumnezeu». Oricine a auzit şi a învăţat de la Tatăl vine la mine. Nu că l-a văzut cineva pe Tatăl, decât numai cel care este de la Dumnezeu: acesta l-a văzut pe Tatăl. Adevăr, adevăr vă spun: cine crede are viaţa veşnică. Eu sunt pâinea vieţii. Părinţii voştri au mâncat mană în pustiu şi au murit. Aceasta este pâinea care se coboară din cer, ca, dacă mănâncă cineva din ea, să nu moară. Eu sunt pâinea cea vie care s-a coborât din cer. Dacă mănâncă cineva din această pâine, va trăi în veci, iar pâinea pe care o voi da eu este trupul meu pentru viaţa lumii”.

 

Omilie

 

În faţa afirmării lui Isus („Eu sunt pâinea care s-a coborât din cer”) iudei reacţionează protestând şi murmurând. Nu reușesc să fie convinși de originea divină a lui Isus. Aspectul său pământesc (este fiul lui Iosif și cunoaștem pe tata și pe mama), pare să fie inconciliabil cu proclamata sa origine divină („Eu sunt pâinea coborâtă din cer”).

 

În faţa murmurărilor evreilor, Isus nu discută, dar afirmă. Dialogul există și încă și răbdarea lui Dumnezeu, dar acum – sosiți la punctul final – mai este spațiul numai pentru un „da” și pentru un „nu”. Isus reia și mai drastic pretenția sa. Nu se sustrage

scandalului, ba mai mult îl actualizează. Afirmă din nou: „Eu sunt pâinea vieții”; „Sunt pâinea coborâtă din cer”.

 

Isus are toate contururile omului, şi totodată tocmai el – acest om – și-a manifestat Absolutul, care aici şi nu în altă parte li-a apărut, care aici şi nicăieri altundeva trebuie căutat. Nu este pâinea lui Moise este aceea care dă viaţă: „părinţii voştri au mâncat mana în pustiu şi au murit” (In 6,49) și nu în acea direcţie trebuie să fie căutat Domnului: „Nu că l-a văzut cineva pe Tatăl, decât numai cel care este de la Dumnezeu” (In 6,46): Cartea Exodului povestește că Moise i-a cerut lui Dumnezeu să-i vadă fața, dar el i-a permis numai vederea Domnului din spate, nu faţă către faţă (cf. Ex 33,18-23). Isus în schimb contemplă direct faţa Tatălui. Isus – şi numai Isus – este „pâinea”, adică revelația, Cuvântul şi înţelepciunea de care omul îi este foame. Mai târziu se va înţelege că pâinea este Euharistia, dar acum – în acest moment al discursului – insistenţa este pe Cuvânt.

 

Vechiul Testament este peste tot parcursul o căutare neliniștită a Cuvântului lui Dumnezeu („nu cu pâine trăiește omul!”) care luminează drumul vieții şi ne dezvăluie sensul ei. În tradiția ebraică mană a devenit simbolul Cuvântului. Și iudeii așteptau din nou în dar, foarte abundent. În fragmentul evanghelic de astăzi se afirmă că tocmai Isus, fiul tâmplarului, rezumă în sine toată această aşteptare şi o poartă la îndeplinire.

 

În fața refuzului iudeilor Isus nu se limitează să denunțe necredința lor, nici să se mulțumească cu dreptatea. Dezvăluie originea şi condițiile credinței. Preocuparea lui Isus este foarte importantă; ne-o repetă de două ori: „nimeni nu poate să vină la mine, dacă nu-l atrage Tatăl”, „oricine a auzit şi a învăţat de la Tatăl vine la mine”. Originea credinţa în Cristos este iniţiativa Tatălui (credinţă este un dar) şi condiția recerută de către om este docilitate (a asculta și a se lăsa instruit). Nimeni nu poate să dea naștere în sine mișcării de credință fără chemarea Tatălui.

(pr. Bruno Maggioni [13.08.2006]; trad. pr. Isidor Chinez; sursă:

http://www.qumran2.net/parolenuove/commenti.php?mostra_id=7784).

Omul – în devenire

Ce este omul?

Pentru antropologia creştină, omul este o creatură a lui Dumnezeu: deci dependent în întregime de el. De fapt, ce are el, ce nu a primit? Nici calităţi fizice sau psihice, nici potenţe volitive, intelective, morale, spirituale.

Dacă Dumnezeu nu-l crează, omul nu este.

Cu atât mai mult nu are nici merite: „Meritul meu este milostivirea lui Dumnezeu” spune sfântul Bernard de Clairvaux în Tratatul asupra Cântării Cântărilor. Însă cel mai mare dar al lui Dumnezeu faţă de omul, creat după chipul şi asemănarea sa, este libertatea. Creând în mod liber pe om, Dumnezeu l-a voit liber, pentru ca alegerea sa de a corespunde iubirii creatoare să fie liberă.

Deci, creat, după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, omul tinde „să-l cunoască aşa cum este el" (1In 3, 21), tinde să-l iubească, tinde să-l posede prin cunoaştere şi iubire, răspunzînd atracţiei sale. „Neliniştită este inima noastră până nu se va odihni în tine”, aceasta este experienţa profundă a lui Augustin (Confesiuni I,1,1). Omul nu-şi are punctul de sprijin în sine însuşi, nu se poate odihni în sine: doreşte cu înfocare pe Dumnezeu. Amprenta finită pe care o poartă în sine, este o sete de infinit, de absolut.

Vom spune că situaţia omului este devenirea: non-fiinţa care tinde spre fiinţă. Devenirea este modul nostru de a exista în timp tinzând spre veşnicie.

Tocmai pentru faptul că este în devenire, într-o situaţie de progres (proces, purces) spre fiinţă, adică de avansare, înaintare (cuvântul proces, purces înseamnă înaintare), omul nu este perfect, nu este realizat, ci mereu în act şi în dorinţa de a se realiza. Nu este o floare deschisă şi pe deplin înflorită, aşa cum va fi în viaţa veşnică înaintea creatorului său, pe deplin realizat, ci este mereu „în actul de a înflori”, „de a duce dincolo de sine” (a se duce dincolo, în latină educere, de aici a educa, educare) potenţele nelimitate pe care Dumnezeu le-a pus în el – Dumnezeu care l-a creat după chipul şi asemănarea sa şi care-l atrage spre sine, susţinându-l în devenire.

Deci, a spune că omul este în devenire, înseamnă că omul este educabil. Dar că are şi nevoie de educaţie.

 

(Rosa Calzecchi Onesti, Didactica pentru educatori pastorali). 

Schimbarea la față a Domnului (B): „Acesta este Fiul meu cel iubit, ascultaţi de el!” (omilie) [6 august]



Schimbarea la față a Domnului - de Donald Kueker

Evanghelia Marcu 9,2b-10: În acel timp, Isus i-a luat pe Petru, pe Iacob şi pe Ioan, i-a dus deoparte, pe un munte înalt, numai pe ei, şi i s-a schimbat înfăţişarea înaintea lor. Hainele lui au devenit strălucitoare, atât de albe cum niciun albitor de pe pământ nu le putea albi. Atunci le-a apărut Ilie împreună cu Moise şi vorbeau cu Isus. Petru, luând cuvântul, i-a spus lui Isus: „Învăţătorule, e bine că suntem aici; să facem trei colibe: una pentru tine, una pentru Moise şi una pentru Ilie!” De fapt, nu ştia ce să spună; căci îi cuprinsese frica. Apoi a venit un nor care i-a învăluit în umbră şi din nor a fost un glas: „Acesta este Fiul meu cel iubit, ascultaţi de el!” Dintr-o dată, privind în jurul lor, n-au mai văzut pe nimeni, decât pe Isus singur cu ei. În timp ce coborau de pe munte, Isus le-a poruncit să nu povestească nimănui cele ce au văzut, decât atunci când Fiul Omului va fi înviat din morţi. Ei au păstrat lucrul acesta pentru ei, întrebându-se ce înseamnă „a învia din morţi”.

Omilie

 

Ca în fiecare an, pe 6 august sărbătoarea este dedicată Schimbării la față a Domnului. Este un mare mister asupra căruia suntem invitați să-l contemplăm împreună cu cei trei apostoli pe care i-a luat cu sine Isus pe munte.

 

Dar cu Petru asistăm la acest eveniment unic în viața lui Isus. Căci dacă ar exista cineva care a îndrăznit să se manifeste în această zi, acesta este Petru. Schimbarea la față a Domnului l-a marcat așa de tare încât după lungi perioade vorbește despre aceasta în lectura a doua. Asemenea lui Petru și celor doi discipoli, voi ați văzut ceea ce s-a întâmplat: „Hainele lui au devenit strălucitoare, atât de albe cum niciun albitor de pe pământ nu le putea albi (Mc 9,3). Evenimentul Schimbării la față a Domnului constă pentru Isus în a se manifesta în toată splendoarea și gloria sa divină.

 

Isus este omul care vrea să arate cât mai clar posibil că el este și Dumnezeu. Tot ceea ce este uman în el rămâne cu adevărat uman. Dar totul prinde un aspect și o aparență  care depășește în plenitudine tot ceea ce mintea omului ar putea concepe despre el.

 

Dar ceea ce este cel mai important este mesajul pe care Isus vrea să-l transmită. El vrea să arate oamenilor săi că Dumnezeu a pus la o parte pentru eternitate întreaga omenire regenerată prin misterul Întrupării și Răscumpărării sale pascale. Le-a apărut Ilie și Moise și au vorbit cu Isus. Tot ceea ce profeții au anunțat din partea lui Dumnezeu, tot ceea ce Moise a învățat poporul lui Dumnezeu este totul ales, totul este aici, împlinit de Isus.

 

Nu există nici o altă cale decât aceasta: trebuie să credem în profeți și a împlini ce ei spun. Trebuie observată legea lui Moise. Cu alte cuvinte, dacă vrem să merităm gloria cerului, trebuie să ascultăm de legea lui Dumnezeu și să urmărim Duhul Domnului care ne vorbește prin profeți. Petru i-a cuvântul: „Învățătorule, ce bine este să fim aici: să facem trei corturi: unul pentru tine, unul pentru Moise și una pentru Ilie...” Într-adevăr Petru era fericit. El vrea să dureze mult timp. Pentru aceasta vrea să facă trei corturi. Vrea ca Isus, Moise și Ilie să poată să rămână acolo în fața lui, în strălucirea și splendoarea gloriei. Vrea să fie în fața lui pentru totdeauna. Să fie amintit mult timp.

 

„Apoi a venit un nor care i-a învăluit în umbră şi din nor a fost un glas: «Acesta este Fiul meu cel iubit, ascultaţi de el!» Dintr-o dată, privind în jurul lor, n-au mai văzut pe nimeni, decât pe Isus singur cu ei” (Mc 9,7-8). Evenimentul se va termina cu un cuvânt al Tatălui, un cuvânt care-l arată pe Fiul și invită să asculte de el. Pe lângă această viziune grandioasă, este vocea Tatălui. Dar discursul Tatălui va încheia această viziune. Schimbarea la față a lui Isus este doar un pas, o cale spre gloria cerului.

 

Creștinul trăiește deja în ceruri prin credință, speranță și caritate. Dar el rămâne pentru totdeauna pe pământ, în ascultarea fidelă a legii lui Dumnezeu și a inspirațiilor Duhului Domnului. În urma lui Petru, Iacob și Ioan, noi toții trebuie să ascultăm de Cristos, Maestrul nostru. El niciodată nu încetează să îndeplinească cuvântul său și iubirea sa.

 

„În timp ce coborau de pe munte, Isus le-a poruncit să nu povestească nimănui cele ce au văzut, decât atunci când Fiul Omului va fi înviat din morţi. Ei au păstrat lucrul acesta pentru ei, întrebându-se ce înseamnă «a învia din morţi»” (Mc 9,9-10)

 

Astăzi, Isus a înviat. Misterul transfigurării poate fi proclamat pretutindeni și peste tot. Atunci nu ezitați de a-l face cunoscut. Cristos ne invită încontinuu să reia drumul spre Dumnezeu și să ne punem toată încrederea în el. El nu ne va scuti de nici o durere, nici de necazurile vieții. Prin toate aceste încercări, el ne va conduce până la muntele schimbării, însă la ceva și mai mare, până la gloria învierii.

 

Atunci da, să ne încredem în el, deși, după cum cei trei discipoli încă nu știau ce înseamnă „a învia din morți”.

 

 

(pr. Jean Compazieu [28 iulie 2014]; trad. Pr. Isidor Chinez; sursa:

http://dimancheprochain.org/4612-homelie-fete-de-la-transfiguration-de-jesus/).

Gândul zilei [rugăciunea ]

Sfântul Ioan Maria Vianney
(1786-1859), preot.

 
„Aceasta este cea mai frumoasă datorie a noastră:

să ne rugăm şi să iubim.

Dacă ne rugăm şi iubim,

iată, aceasta este fericirea pe pământ.

Rugăciunea şi numai rugăciunea

ne uneşte cu Dumnezeu.

Când cineva are o inimă curată

şi unită cu Dumnezeu,

este cuprins de o suavitate

şi o plăcere îmbătătoare,

este purificat de o lumină

care se răspândeşte în mod misterios în jur”.

 

(Monnin A., Esprit du curé d’Ars, Paris 1899, p. 87).

Sfântul Francisc li-a spus alor săi: „Fraților, vreau să vă trimit pe toți în Paradis!” („Porțiuncula”)

„Porțiuncula”.

 

Ceea ce a făcut celebru în toată lumea „Porțiuncula” este cu totul în special privilegiul indulgențelor care este „Iertare de la Assisi”. Milioane și milioane de suflete au trecut această „poatră a vieții veșnice” și și-au găsit pacea și iertarea în marea indulgență a „Porțiunculei”, a cărei sărbătoare se celebrează în dimineața zilei de 1 august și se încheie cu vecernia solemnă pe 2 august.

Aspectul religios mai important „Iertării din Assisi” este marele beneficiu spiritual pentru credincioși cu beneficiile sale: mărturisirea și împărtășirea euharistică. Mărturisire, precedată și însoțită de căință pentru păcatele comise și angajamentul de a modifica rău comis pentru a se apropia și mai aproape de starea evanghelică trăită de sfântul Francisc, stare de viață începută la „Porțiuncula”. Evenimentul iertării de la „Porțiuncula” rămâne o manifestare a infinite mile a lui Dumnezeu și un semn de zelului apostolic a sfântului Francisc de Assisi.



„Porțiuncula”.



Istorie

 

Acest moment deosebit, face amintirea unui fapt miraculos petrecut în anul 1216, când, într-o noapte, Sfântul Francisc, aflat în rugăciune în biserica numită „Porziuncola”, a cerut în extaz mântuitorului ca „tuturor celor care, cu sufletul căit şi mărturisiţi fiind vor veni în această biserică, să li se dăruiască iertarea cea bogată şi ştergerea deplină a tuturor pedepselor”. Această indulgenţă plenară a fost recunoscută de către papa Honoriu al III-lea, în cinstea acestui har pe care sfântul Francisc l-a trăit şi l-a mijlocit pentru toţi credincioşii. În acest sens, Sfântul din Assisi avea să exclame câteva zile mai târziu în faţa credincioşilor ce se adunaseră la Porțiuncula: „Fiii mei, doresc să vă trimit pe toţi în Paradis”.

Pentru a primi indulgenţa plenară, credinciosul trebuie să viziteze o biserică şi să recite Tatăl nostru şi Crezul, putând fi obţinută de la amiaza zilei de 1 august până a doua zi, 2 august. În cele 15 zile care preced sau care urmează solemnitatea „Iertării de la Assisi”, credincioşii, într-un spirit de căință autentică, trebuie îndeplinească cele trei condiţii obişnuite pentru dobândirea indulgenţei plenare: să fie spovediţi, să primească sfânta împărtăşanie şi să se roage după intenţiile sfântului părinte papa.