Omul – în devenire

Ce este omul?

Pentru antropologia creştină, omul este o creatură a lui Dumnezeu: deci dependent în întregime de el. De fapt, ce are el, ce nu a primit? Nici calităţi fizice sau psihice, nici potenţe volitive, intelective, morale, spirituale.

Dacă Dumnezeu nu-l crează, omul nu este.

Cu atât mai mult nu are nici merite: „Meritul meu este milostivirea lui Dumnezeu” spune sfântul Bernard de Clairvaux în Tratatul asupra Cântării Cântărilor. Însă cel mai mare dar al lui Dumnezeu faţă de omul, creat după chipul şi asemănarea sa, este libertatea. Creând în mod liber pe om, Dumnezeu l-a voit liber, pentru ca alegerea sa de a corespunde iubirii creatoare să fie liberă.

Deci, creat, după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, omul tinde „să-l cunoască aşa cum este el" (1In 3, 21), tinde să-l iubească, tinde să-l posede prin cunoaştere şi iubire, răspunzînd atracţiei sale. „Neliniştită este inima noastră până nu se va odihni în tine”, aceasta este experienţa profundă a lui Augustin (Confesiuni I,1,1). Omul nu-şi are punctul de sprijin în sine însuşi, nu se poate odihni în sine: doreşte cu înfocare pe Dumnezeu. Amprenta finită pe care o poartă în sine, este o sete de infinit, de absolut.

Vom spune că situaţia omului este devenirea: non-fiinţa care tinde spre fiinţă. Devenirea este modul nostru de a exista în timp tinzând spre veşnicie.

Tocmai pentru faptul că este în devenire, într-o situaţie de progres (proces, purces) spre fiinţă, adică de avansare, înaintare (cuvântul proces, purces înseamnă înaintare), omul nu este perfect, nu este realizat, ci mereu în act şi în dorinţa de a se realiza. Nu este o floare deschisă şi pe deplin înflorită, aşa cum va fi în viaţa veşnică înaintea creatorului său, pe deplin realizat, ci este mereu „în actul de a înflori”, „de a duce dincolo de sine” (a se duce dincolo, în latină educere, de aici a educa, educare) potenţele nelimitate pe care Dumnezeu le-a pus în el – Dumnezeu care l-a creat după chipul şi asemănarea sa şi care-l atrage spre sine, susţinându-l în devenire.

Deci, a spune că omul este în devenire, înseamnă că omul este educabil. Dar că are şi nevoie de educaţie.

 

(Rosa Calzecchi Onesti, Didactica pentru educatori pastorali).