Santo Isidoro di Sevillia, Etimologias pdf:
Se afișează postările cu eticheta cărți religioase. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta cărți religioase. Afișați toate postările
vineri, 5 aprilie 2024
duminică, 21 februarie 2021
miercuri, 6 mai 2020
Quo vadis - de Henryk Sienkiewicz (română)
Romanul Quo vadis scris de Henryk Sienkiewicz în ultimii ani ai secolului XIX, a fost tradus în peste 40 de limbi și s-a vândut în milioane de exemplare. Quo vadis (în română Unde mergi?) este titlul unui roman istoric pentru care, în 1905, i s-a decernat Premiul Nobel. A fost publicat pentru prima oară în Gazeta Polska, începând cu luna martie 1895.
Povestea de dragoste dintre Ligia și Vinicius se desfășoară pe fundalul istoric al domniei sângeroase a lui Nero. Puterii romane, reprezentate de un împărat ce avea drept de viață și de moarte asupra tuturor supușilor săi, i se opune puterea credinței creștine, împărtăşită cu precădere de plebe. Însă cele două forțe potrivnice nu sunt din aceeaşi lume şi nu se manifestă în acelaşi chip. În vreme ce puterea militară și politică a Romei se afirmă prin violență, desfrâu și opulență, puterea spirituală se vădeşte în smerenie, în bunătate şi, mai presus de orice, în dragoste curată. Titlul romanului e inspirat dintr-o legendă medievală în care se relatează că, pe vremea persecuțiilor stârnite de Nero împotriva creștinilor din Roma, apostolul Petru fuge din cetate ca să-și scape viața. Pe drum însă, îl întâlnește pe Isus și îl întreabă: „Quo vadis, Domine?” („Unde mergi, Doamne?”). Isus îi răspunde: „La Roma, ca să fiu răstignit din nou”. Rușinat de propria lașitate, Petru se întoarce în cetate, unde va muri ca martir, răstignit cu capul în jos.
(sursă: Cărți.pdf).
duminică, 8 aprilie 2018
Marele Pescar - de Lloyd C. Douglas
MARELE PESCAR
Capitolul I.
Era pe la ameaza zilei liniştite de vară timpurie, în munţii din
miazăzi ai Arabiei. Peste domeniul bine păzit al regelui, aflat la o milă
deasupra Mării Moarte şi la vreo douăsprezece mile depărtare de aceasta, se
adunaseră de prin împrejurimi mase de nori alburii ce atârnau neclintiţi
dintr-un plafon azuriu de cer îndepărtat. Fusese o iarnă neobişnuit de grea, cu
căderi masive de zăpadă, nu doar peste pământurile regelui, dar şi pretutindeni
în ţară. Avea să fie un sezon îmbelşugat pentru toată lumea, ciondănelile inter-tribale
şi nemulţumirile fiind astfel reduse la minimum. Arabia anticipa o vară relativ
paşnică.
Privit de la intrarea principală
a taberei regale, platoul vălurit oferea o păşune bogată pe care vreo mie de oi
proaspăt tunse, nepăsătoare la încercările zadarnice şi supărătoare ale mieluşeilor
flămânzi de a mai stoarce un strop de lapte, păşteau cu sârg, ca şi când un oarecare
instinct le avertiza că următorul sezon avea să fie secetos şi deci aducător de
foamete.
duminică, 15 octombrie 2017
Moralitatea actului uman: Teologia morală fundamentală [I] de Isidor Chinez
Introducere
Un curs de teologie morală fundamentală trebuie să ţină cont de reflecţia filosofică asupra eticii, de fundamentarea biblică a moralei, de cunoştinţele antropologice. Specificul acestui curs este de a stabili ce este experienţa morală trăită în credinţa creştină, în centrul său de semnificaţie, în raportul său constitutiv cu alte dimensiuni ale trăirii umane, în raportul dintre moralitatea personală – a individului – şi „ethos” – al unui grup de oameni.
Prin expresia teologie morală fundamentală înţelegem morala creştină ca fundamentată biblic, în timp ce prin expresia teologie morală generală înţelegem studiul principiilor generale ale moralei. În manualistica scolastică, acest curs corespunde tratatului De principiis. El priveşte ambele aspecte (fundamental şi general), de aceea, nu vor fi despărţite, deşi rămân distincte: vom porni, de fapt, de la fundamentare pentru a descoperi apoi înţelegerea principiilor.
Studiul teologiei morale, ca şi cel al oricărei ştiinţe, trebuie să înceapă de la delimitarea obiectului său şi a caracteristicilor sale. Teologia morală este ştiinţa despre om şi despre conduita sa, ancorată în revelaţia divină, care culminează cu întruparea Cuvântului, „îl dezvăluie pe deplin omului pe om şi îi descoperă măreţia chemării proprii” (GS 22), înrădăcinată în învăţăturile sale şi în tot ceea ce a făcut să răsară în experienţa acumulată şi transmisă secole de-a rândul de oamenii care l-au cunoscut şi iubit şi continuă să-l iubească, întrucât Isus trăieşte şi dă viaţă astăzi şi mereu: „Isus Cristos, ieri şi astăzi”. De aceea, este ştiinţa supremă despre acţiunea umană, capabilă să-l conducă pe om la perfecţiunea şi la fericirea sa, atât temporală, cât şi veşnică.
Fiind o ştiinţă specială – ştiinţa credinţei –, trebuie să înaintăm ţinând cont de particularitatea sa. Pentru a dobândi această cunoaştere este de folos să considerăm raportul teologiei morale cu celelalte ştiinţe ale comportamentului uman şi dezvoltarea sa în istorie: progresele şi momentele de flexiune, provocările şi promisiunile timpului nostru sintetizate în exigenţele Conciliului al II-lea din Vatican, pentru ca ea să rămână rodnică şi vitală.
Cursul apare ca teoretic, întrucât nu caută să prezinte o serie de cazuri particulare, nici problematici specifice (aşa cum se face în cursurile de morală „specială”). Este un studiu al antropologiei revelate şi al incidenţei sale asupra actului uman, asupra concepţiei despre binele şi despre răul uman, adică despre binele şi răul moral care se găsesc în noi, în omul istoric – omul existent –, chiar de la început chemat la comuniunea cu Dumnezeu, dar căzut în păcat şi răscumpărat de Cristos.
pr. dr. Isidor Chinez
sursă:
joi, 7 aprilie 2016
Jurnal unui preot bătrân - de Nicolae Brînzeu
Cuvânt înainte:
Delicatul surâs al
veşniciei asumate
Probabil că societatea modernă
trăieşte, fără să realizeze prea bine, cu sentimentul acut şi (neapărat)
angoasant al unui viitor imprecis, dificil şi lipsit de perspective
luminiscente. De aceea se preferă azi, cultural vorbind, prospecţiilor
catastrofice asupra zilelor de mâine, calmele introspecţii şi rememorări ale trecutului
deja consfinţit şi bine temperat, chiar dacă şi acolo dai, în răspăr, peste
răni personale abia cicatrizate ori peisaje istorice sumbre.
Oricum, asta ar putea fi una
dintre multiplele explicaţii ale succesului constant „de casă” şi de public ale
majorităţii jurnalelor intime, însemnărilor de sertar, memoriilor,
corespondenţei private sau orice altceva intră sub zodia memorialisticii de
ocazie ori deliberate. Aşa se face că până şi jurnalele fictive ale maeştrilor
poeticieni ori memoriile improvizate ale unor autoraşi ce abia au trecut pragul
adolescenţei literare se vând binişor, prin simplul fapt al plasării lor sub
aceeaşi umbrelă generoasă a recuperării trecutului sinoptic.
În acest fel, iată, după de
curând apărutele Memorii ale „unui
preot bătrân” – aparţinând în fapt distinsului cleric greco-catolic şi
marcantului intelectual bănăţean Nicolae Brînzeu – avem în faţă Jurnalul aceluiaşi martor atent al
evenimentelor din epoca interbelică, dar şi din debutul tăvălugului comunist.
Aceste însemnări zilnice, deşi începute „la aproape 50 de ani” (pe 12 mai
1932), repezintă rodul maturităţii pârguite (ca să nu spunem direct al
înţelepciunii) unui cărturar deloc minor ce a priceput că şi un actant din
planul secund al acţiunilor majore ca el „are momente de înregistrat, care
contribuie mult la cunoaşterea lucrurilor şi persoanelor cu care a avut
contact”, cum însuşi ne lămureşte în preambulul exerciţiului său salutar de
recuperare a memoriei colective.
Este cu adevărat fascinant să
întâlneşti la fiecare două trei pagini, pe lângă colegii de profesie eclezială,
personaje notorii din epocă precum Goga, Iorga, Titulescu, Nae Ionescu, Zenovie
Pâclişanu, Agârbiceanu, Gala Galaction, Iuliu Hossu, dr. Petru Groza (coleg de
şcoală în Orăştie), defilând parcă alături de narator, etalându-şi pe rând
partea de durată personală, porţia de întâmplări şi păreri diverse din
caleidoscopul mozaicat al cărora se încheagă marea frescă a istoriei naţionale.
Chiar dacă nu sunt cu toţii
protagonişti egali ca impact naţional ori importanţă, rolul lor e mereu mai
mult decât decorativ, umplând cu eleganţă interstiţiile unei ţesături textuale
lipsită de poncife, curată şi francă în abordarea unei realităţi adeseori frustrante
şi dificil de lămurit chiar şi astăzi.
Uimitoare este apoi seninătatea
generică a preotului cronicar, desprinsă parcă din alte vremi, capacitatea sa
constantă de a reda ca un istoric autentic evenimentele, adică sine ira et studio, fără mânie şi
părtinire – potrivit clasicului îndemn al romanului Tacitus. El totuşi pleacă
urechea şi la zvonurile străzii, la „gura lumii slobodă” cum ziceau ţăranii şi
notează cu delicii nebănuite bârfele momentului uneori în limba latină, ca un
alt Umberto Eco din Numele trandafirului
(convins că cenzorii vremii nu se vor osteni să-i traducă însemnările
„cifrate”, cum am făcut eu cu mare bucurie la solicitarea pioasei sale nepoate
editor): chiar dacă el coboară aparent tonul relatării de la sacrul relativ al
profesiei sale către profanul absolut al vieţii cotidiene, farmecul inefabil al
amintirilor de faţă stă exact în aceată concesie făcută eternului omenesc de
măreaţa teologie.
Este, pentru cititorul de acum,
un permanent clivaj binefăcător, o ideală rupere (con)textuală de ritm între
gravitatea vremurilor şi hazul cotidianului insolit, între durerile suferite de
Biserică sau necazurile cultului de care se dovedeşte atât de ataşat şi umorul
involuntar, aproape boccaccioesc, al „pecadilelor” de care se fac vinovaţi (sau
măcar bănuiţi) clericii din perimetrul său. Şi, totuşi, vorba lui Tucidide care
compunea istoria doar „pentru eternitate” îl obsedează: frecvent repetă că doreşte
să fixeze pentru veşnicie, să eternizeze un eveniment sau altul ce i se par lui
automat destinate posterităţii de lungă durată. Ca un alergător de cursă lungă
solitar şi sagace, atent la tot şi la toate, îşi potriveşte uneori cronometrul
conştiinţei consultat în fugă cu marile orologii ale duratei universale,
căutând să sublinieze reperele de neocolit trăite de el şi să le propună
subliniat urmaşilor.
Un exemplu, zic eu, de om care
şi-a trăit conştient şi generos propria viaţa, nu s-a lăsat doar, ca mai mulţi
dintre contemporanii lui, trăit la modul pasiv şi resemnat de spasmele unor
timpuri marcate de confuzie endemică şi amară restrişte.
Mă gândeam, citind cu inters
crescând notaţiile sale, la cele două categorii primare de Confesiuni din marea literatură universală: una completă,
definitivă, dureros de sinceră şi destinată prioritar Creatorului, cu scopul
secundar al edificării şi chiar al mântuirii semenilor, aşa cum în premieră
pentru un muritor şi-a gândit mărturisirile Părintele bisericesc Augustin,
cealaltă eminamente conjuncturală, subiectivă şi selectivă, urmărind efectul
imediat, orientată exclusiv spre publicul mereu avid de fapte scandaloase,
dornică de a epata şi a dobândi gloria lumească, aşa cum le-a stat în fire unui
Rousseau ori Casanova.
Părintele Brînzeu face, cu
siguranţă, concesii mundanului în paginile însemnărilor sale zilnice – se simte
bine ca om şi, asemenea comediografului Terenţiu ce-l traducea romanilor pe
Menandru, „nimic din ce-i omenesc nu socot străin de mine”) – dar niciodată nu
pierde din vedere marele plan al Providenţei (chiar dacă nu-i pricepe toate
meandrele şi căile misterioase), nu disperă şi încearcă să fie piatra temeinică
pe care Mântuitorul său şi-a întemeiat Biserica, stabil şi de nădejde pentru
toţi ai lui, educativ şi iubitor cu enoriaşii, popular şi implicat cu colegii
de breaslă şi cu autorităţile vremii. Un exemplu de trăire intensă, caldă şi
tonică, cum vor fi avut mulţi dintre preoţii şi reprezentanţii intelighenţiei
interbelice de la noi.
El are în plus faţă de mulţii
anonimi sau prea puţin ştiuţii circumvecini calitatea de porta-voce a unui
întreg leat, de cronograf lucid al unei generaţii de referinţă din istoria
modernă a ţării. De aceea păţaniile trăite de el şi opiniile-i personale devin
pilduitoare pentru toţi cei interesaţi de istoria bisericească, de cea a
culturii, a mentalităţilor şi a neamului nostru în ce are el mai ales ca lamură
savantă şi bună mireasmă spirituală.
Claudiu T. Arieşan
(Brînzeu Nicolae, Jurnal unui preot bătrân,
Editura Eurostampa, Timişoara
2011, p. 23-26).
joi, 10 decembrie 2015
Viața episcopului de Iași Anton Durcovici, martir (de Florian Muller)
 |
Episcopul de Iași Anton Durcovici (1888-1951)
|
Introducere
„Timpul aleargă dincolo de capacitatea memoriei umane şi dacă o personalitate nu‑şi găseşte din timp un biograf, ea cade în uitare”, scrie Josef Othmar Zöller în „Creştinul şi lumea”. Pericolul e şi mai mare pentru personalităţile care au trăit în ţările comuniste fiindcă acolo era interzis să se scrie ceva despre ele. Aceasta a fost şi situaţia lui Anton Durcovici, rector al seminarului catolic din Bucureşti, om cu viaţă sfântă, mare teolog al României, episcop de Iaşi, mort în închisoarea din Sighet în anul 1951 pentru fidelitatea sa faţă de credinţă.
Ani întregi rupt de lume, a murit în închisoare şi nu se ştie nici unde i se află mormântul.
Biografia lui o pot reconstitui numai pe baza mărturiilor foştilor săi elevi şi preoţi, a celor întemniţaţi cu el şi, nu în ultimul rând, bazându‑mă pe experienţa şi pe amintirile mele. Am fost zece ani elevul său la seminarul din Bucureşti şi am colaborat trei ani cu el în calitate de prefect de studii la acelaşi seminar.
Toţi martorii sunt în vârstă. De aceea mă grăbesc să scriu viaţa episcopului Durcovici, înainte de a fi prea târziu, existând pericolul căderii în uitare.
Mulţumesc mult lui Anton Durcovici din Hainburg pe Dunăre, nepotul episcopului Anton Durcovici, care mi‑a pus la dispoziţie fotografii şi unele acte importante. În discuţia cu el, am putut constata cât de mult îl cinsteşte pe unchiul său, episcopul. Această biografie o scriu pentru aceia care îl cinstesc pe episcopul Durcovici şi sper că, prin aceasta, cinstirea sa se va răspândi şi mai mult.
Donzdorf, 10 decembrie 1991, comemorarea zilei morţii episcopului Anton Durcovici.
dr. Florian Müller
Spre amintire veșnică
„Fericit poporul care are păstori buni şi adevăraţi!”
Imaginea lui Cristos, păstorul cel bun, care‑şi dă viaţa pentru oile sale şi care le poartă la păşuni verzi, nu poate fi uitată niciodată şi s‑a înscris în istoria omenirii ca întruchipare a iubirii Părintelui veşnic, Tatăl nostru din ceruri.
„Cristos înviind din morţi nu mai moare, moartea nu mai are nici o putere asupra lui” (Rom 6,9). Cristos este viu şi prezent în istoria noastră şi continuă să ne ofere viaţa sa prin Cuvântul său şi prin sacramentele sale. Cristos, păstorul cel bun, este prezent în lume şi prin aleşii săi, prin episcopi şi preoţi.
Parcurgând paginile acestei lucrări îl descoperim pe Cristos, păstorul cel bun, care‑şi dă viaţa pentru oile sale, în persoana inegalabilului părinte şi episcop Anton Durcovici.
Întreaga sa viaţă, din primele clipe ale copilăriei, de pe tot parcursul studiilor şi ministerului său sacerdotal şi apostolic, este o mărturie vie a unei iubiri unice şi fără rezerve faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni. Toţi cei care l‑au cunoscut şi i‑au fost ucenici sau au avut bucuria să‑i stea în preajmă, dau mărturie cu competenţă şi entuziasm despre sufletul său nobil şi despre iubirea sa, asemănătoare lui Cristos, care „iubindu‑i pe ai săi care erau în lume, i‑a iubit până la sfârşit” (In 13,1). Viaţa sa oferită în totalitate Bisericii şi moartea sa în teribila închisoare din Sighetu Marmaţiei l‑au înscris în rândul eroilor şi martirilor neamului nostru şi ai Bisericii noastre.
El, asemenea păstorului cel bun, şi‑a dat viaţa pentru oile sale. El este bucuria şi onoarea Bisericii noastre. El trebuie să fie Modelul şi Ocrotitorul nostru ceresc, el, episcopul şi păstorul nostru: Anton Durcovici.
Le mulţumim tuturor acelora care s‑au străduit să ne readucă în faţă figura acestui titan al credinţei şi erou al iubirii; mulţumim într‑un chip special autorului pr. prof. dr. Johan Florian Müller, traducătorilor şi întregului colectiv al redacţiei şi tipografiei „Presa Bună” Iaşi, precum şi Conferinţei Episcopale Germane care a finanţat această lucrare.
Fericit poporul care are asemenea oameni, asemenea eroi şi martiri!
† Petru Gherghel, episcop de Iaşi
miercuri, 9 decembrie 2015
Doamne, nu mai pot (de Pierre Descouvemont)
Doamne nu mai pot
de Pierre Descouvemont
– prezentare –
„Părinte, ce remediu îmi indicaţi pentru a mă vindeca de orgoliul meu, de gelozia mea, de nerăbdarea mea? Cad mereu în aceste păcate şi aş vrea să ies din ele. Am nevoie de un sfat foarte practic care să mă ajute să progresez” – sunt cuvintele pe care părintele Pierre Descouvemont le aşează la începutul cărţii, cuvinte la care va face referire pe tot parcursul acestei lucrări. După o scurtă introducere, autorul, în cele douăsprezece capitole ale acestui volum, prezintă un total de 12 reţete luate dintr-o serie de lucrări dactilografiate pe care le-a adunat din numeroasele conferinţe ţinute de el despre diferite teme, totul fiind îmbogăţit de observaţii şi întrebări ale ascultătorilor săi. Oare cine nu s-a simţit la un moment dat descurajat, copleşit de anumite aspecte ale vieţii cotidiene, exasperat de atitudinea altora? Sau cine nu a fost vreodată îngrijorat de trecutul său apăsător, de viitorul imprevizibil sau de întregul parcurs al vieţii? Cine nu a simţit mândria sau invidia la un moment dat? Părintele Pierre a fost confidentul acestor întrebări şi, prin slujirea lui, a contribuit cu multe „remedii” concrete şi specifice lumii contemporane, pe care le prezintă în această lucrare. După cele douăsprezece capitole, autorul ne prezintă în plus şi exemplul unui neobosit căutător al voinţei lui Dumnezeu, în persoana lui Charles de Foucauld.
Introducere
„Părinte, ce remediu îmi indicaţi pentru a mă vindeca de orgoliul meu, de gelozia mea, de nerăbdarea mea? Cad mereu în aceste păcate şi aş vrea să ies din ele. Am nevoie de vreun sfat foarte practic care să mă ajute să progresez”.
Ca să răspund la aceste şi la alte întrebări, care adesea mi-au fost adresate cu ocazia întâlnirilor spirituale, prescriam o adevărată reţetă care expunea în mod detaliat şi cu cea mai mare precizie posibilă calea pe care cel interesat trebuia să o urmeze pentru a ajunge la scopul pe care şi l-a stabilit. Şi ca să-l fac să persevereze în efortul său, uneori adăugam în josul paginii: De repetat la fiecare cincisprezece zile!
Încetul cu încetul mi-am dat seama că deşi rămâneau foarte personalizate, răspunsurile mele coincideau în diferite puncte. Atunci am înţeles că unele sfaturi conveneau tuturor celor care aveau dificultăţi în acest sau în acel sector al vieţii creştine.
Am constatat apoi că şi călugării şi călugăriţele doreau să audă principiile care la vremea lor le-am expus cuplurilor sau persoanelor necăsătorite. Lucrul acesta e foarte normal: în definitiv sunt aceleaşi adevăruri evanghelice care îi permit unui consacrat să accepte anumite decizii ale superiorului său, unui soţ să împărtăşească anumite reflecţii ale soţiei sale… şi viceversa.
Cititorul va găsi, aşadar, în cele douăsprezece capitole ale acestui volum un total de „reţete” luate dintr-o serie de lucrări dactilografiate pe care le-am adunat după numeroase conferinţe ţinute de mine despre anumite teme. Totul este îmbogăţit cu observaţii făcute de ascultătorii mei, cărora le mulţumesc pentru că m-au încurajat să le propun unui public mai vast.
Să nu se mire dacă vor găsi ici-acolo aluzii la exemplul sau la spiritualitatea sfintei Tereza a Pruncului Isus. Ea deşi a fost chemată să trăiască în clauzura unui convent de carmelitane, a devenit un model din care se inspiră de mai bine de un secol mii de creştini de orice cultură şi de orice vârstă. Tereza nu a făcut altceva decât să profite, în termeni foarte simpli spre folosul novicelor sale, de principiile evanghelice care au inspirat viaţa tuturor sfinţilor din istoria creştină. Apoi, frecventele citate din autori foarte diferiţi vor folosi să ne amintească faptul că creştinii au găsit mereu în evanghelie secretele unei vieţi morale dinamice şi pline de bucurie.
miercuri, 2 decembrie 2015
miercuri, 23 octombrie 2013
Soteriologia (mântuirea) creştină (de pr. Isidor Chinez) [PDF]
 |
| Isus Cristos (Pantokrator) Catedrala din Cefalu - Sicilia (Italia)  |
DISCURSUL LUI IOAN PAUL AL II-LEA
ADRESAT TEOLOGILOR PARTICIPANŢI LA
CONGRESUL INTERNAŢIONAL PE TEMA
„SOTERIOLOGIA
CREŞTINĂ ŞI CULTURILE DE ASTĂZI”
(9 februarie 1984)
(trad. pr. Isidor Chinez)
1.
Adresându-vă urarea mea cordială de bun venit şi un afectuos salut, vreau să-mi
exprim aprecierea pentru lucrările Congresului vostru internaţional, mulţumind
părinţilor Passionişti că au promovat această iniţiativă oportună în cursul
Anului Jubiliar al Mântuirii.
Mă bucur
pentru tema aleasă: „Înţelepciunea crucii astăzi”, oprindu-vă în special asupra
cuvintelor sfântului petru relatate de Faptele
Apostolilor: „În nimeni altul nu este mântuire, decât în Isus Cristos” (Fap
4,12).
Cu aceste
cuvinte, Petru în faţa sinedriului declara ceea ce Biserica astăzi, la
sfârşitul celui de al doilea mileniu al Răscumpărării, repetă societăţii
contemporane, împlinind datoria sublimă de animatoare a lumii (AA 5; cf. Ep. Ad Diognetum, 6,1: PG 2, 1173), şi
„sacrament de mântuire” (GS 43; cf. LG 11): acea mântuire care este împlinită
de cel care a venit ca să ne dea viaţa şi să ne-o dea din plin (In 10,10),
scoţând-o din plinătatea sa nesecată (In 10,16), căci pentru prin el toate au
fost create, toate subsistă în el, în timp ce el primatul asupra tutuor, care-l
face Mediatorul prin excelenţă (Gal 3,20; Col 1,16-18), Vestitorul păcii (Ef
2,17), unicul Rege (Mt 2,2; 21,5; 27,37; Mc 15,26; In 18,37; 19,14.19) şi Domn
(Mc 10,25; In 13,13; 20,28), Păstor (In 10,11.14.16) şi Învăţător (Mt 23,8; In
13,14), Viaţa şi Învierea (In 11,25).
Mântuirea
pe care o oferă este aşadar respect şi apărare, recuperare şi potenţare a
tuturor valorilor, care în persoana umană transcend orice limită a creaţiei
vizibile, şi în Cristos participă la demnitatea infinită a Cuvântului în cea
mai sublimă „reîntoarcere” a întregii creaţii în „sânul Tatălui”.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)