† Duminica a 20-a de peste an [A]: Deschiderea spre „împărăția lui Dumnezeu” [16 august 2026]

Isus și femeia cananeance

 Deschiderea spre „împărăția lui Dumnezeu”

Lecturi biblice: Isaia 56,1.6-7; Romani 11,13-15.29-32; Evanghelia Matei 15,21-28; lecturi biblice

Omilie

În centrul învățăturii de astăzi se află credința ce nu poate fi redusă la un singur popor, nici limitată la granițele naționale. A fi „străin” este o caracteristică etnică și socială, dar mai presus de toate este o experiență antropologică și religioasă, și face parte a ființei umane credincioase. Reflecția asupra acestui aspect fundamental omului nu este o exigentă care derivă dintr-o situația actuală, ci din însăși viața și credința noastră. „Dumnezeul este a tuturor” – e tema lecturilor. Nimeni nu va fi exclus, anunță Isaia, nici măcar cei străinii: „pe fiii străinilor care se alipesc de Domnul ca să-i slujească […] îi voi face să se bucure în casa mea de rugăciune (Is 56,6.7). Străinii care au aderat la „Alianță” sunt acceptați de Dumnezeu la fel ca israeliții. Toate popoarele pământului sunt invitate să-l laude pe Domnul, repetă psalmistul. Evanghelia după Matei relatează minunea eliberării de diavol a fiicei femeii cananeance: „«Îndură-te de mine, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este chinuită cumplit de diavol!» […] «O, femeie, mare este credinţa ta! Să fie cum vrei tu!»” (Mt 15,22.28). Ea crede în Isus! Când Paul scrie romanilor, „neamurile” sau păgânii intrase în Biserică să facă parte, așa că apostolul încearcă să ofere sugestii practice noilor convertiți: „Vouă, neamurilor – vă spun –, întrucât eu sunt apostolul neamurilor, îmi laud slujirea […] Dumnezeu i-a închis pe toţi în neascultare, ca să se îndure de toţi” (Rom 11,13.32). Toate popoarele străine au fost chemate să ia parte la beneficiile „Noii Alianțe”: „căci darurile şi chemarea lui Dumnezeu sunt irevocabile […]; iar acum, […] aţi aflat îndurare” (Rom 11,29.30). Dumnezeu este pentru toți, așa ne spune Isaia, Paul și evanghelistul Matei. E deschiderea spre „împărăția lui Dumnezeu!

În lectura întâia (Is 56,1.6-7) – Treilea-Isaia (cap. 55-66) – un profet se află la Ierusalim la întoarcerea din exilul babilonic (538 î.C.), în care universalismul religios trece un prag important: toate neamurile sunt chemate să facă parte din poporul lui Dumnezeu. Condiția este religioasă, nu rasială: respectarea „Legii” lui Dumnezeu, practicarea celor „Zece Porunci”. Atunci Domnul va face să strălucească milostivirea și mântuirea sa. „Îi voi face să vină la muntele meu cel sfânt [Sion sau Templu], îi voi face să se bucure în casa mea de rugăciune […] întrucât casa mea se va numi casă de rugăciune pentru toate popoarele” (v. 7). Profetul vede omenirea viitoare ca o procesiune nesfârșită care se îndreaptă spre „casa lui Dumnezeu”. Templul este numit acum „casă de rugăciune”. În exilul babilonic, cuvântul Domnului devenise dominant în cult, căci sacrificiul nu mai era: a dispărut pentru că poporul era în exil. Prin urmare, este numită casă de rugăciune, care înainte nu exista în timpul sacrificiilor. Dumnezeu promite o intervenție a sa pentru a „aduna toate națiunile” și întoarcerea „fraților din toate neamurile”, dintre care Domnul va alege pe unii să-i slujească „ca preoți și leviți”, întrucât aparțin altor popoare, primesc posibilitatea de a se închina: „orice făptură [tot trupul] va veni să se prosterne înaintea mea, spune Domnul” (Is 66,23). Condițiile pentru a fi plini de bucurie sunt: aderarea la Dumnezeu, adică convertirea și penitența de păcatele, slujirea Domnului, ascultând de poruncile și iubirea „numelui”, adică a „Cuvântului lui Dumnezeu”, Sabatul, adică sfințenia sărbătorilor, rămânerea în Alianță, adică perseverarea în iubirea fraternă, pentru creștini a „Noii Alianțe”.

În lectura a doua (Rom 11,13-15.29-32), sfântul Paul reflectă asupra problemei Israelului, soarta concetățenilor săi: aceștia rămân închiși și alergici la mântuirea care este în Cristos Isus. De ce această ruptură între Biserică și Sinagogă? Ce face apostolul în fața unei astfel de situații? Paul continuă lucrarea de evanghelizare printre păgâni: unii evrei vor deveni „geloși” și se vor converti – „voi trezi gelozia celor din neamul meu şi voi duce la mântuire pe unii dintre ei” (v. 14). Paul vede o minune ca aceea a învieri din morți [„dacă îndepărtarea lor a dus la împăcarea lumii, ce va fi reprimirea lor, dacă nu o înviere din morţi?” (v. 15)]. „Darurile şi chemarea lui Dumnezeu sunt irevocabile” (v. 29), adică nu se schimbă. Sunt darurile milostivirii lui Dumnezeu [ca chemarea lor], înțelese ca daruri divine nemeritate dăruite lor, iar prin „chemare” poporului său sunt într-o relație specială îndeplinind o misiune în istorie. În textul grec, cuvântul tradus prin „irevocabil” este plasat pe primul loc dându-i o greutate particulară. Fundamentul încrederii depline a lui Paul este că evreii sunt încă iubiți de Dumnezeu care continuă să fie credincios poporului său, iubit și ales. Domnul rămâne mereu prezent în mijlocul poporului. Prin urmare, refuzul este un pas greșit, spune Paul, nu este o cădere definitivă. Așa cum „voi ați fost odată neascultători față de Dumnezeu, prin păcat”, și acum ați obținut milostivirea, tot așa și evreii au devenit acum neascultători din cauza milostivirii arătate vouă, ca să opțină și ei milă. Va fi nevoie de o minune pentru a se converti Israelul la Cristos; profeții au luptat cu orgoliul ambițos a lui Israel; dar milostivirea răbdătoare a lui Dumnezeu va birui. Așa cum Domnul a avut milă de corupția păgânilor, tot așa va avea milă de mândria și autosuficiența lui Israel. Apostolul își bazează argumentul pe două afirmații: Dumnezeu nu își poate retrage chemarea și darurile față de poporul lui Israel; Domnul vrea să arate milă față de toți oamenii. De fapt, Dumnezeu i-a închis pe toți în neascultare pentru a arăta milă și iertare tuturor. Domnul permite ca răul să se ridice într-un bine infinit mai mare.

Evanghelia după Matei (Mt 15,21-28) arată lumea păgână venind la Isus: o mamă implorându-l pentru fiica ei posedată de demoni. Femeia este numită cananeană, un termen foarte arhaic care evoca primii dușmani ai Israelului în „țara promisă”, adică era păgână. Strigă și îl invocă pe Isus ca „Fiu al lui David”, descendent al regelui David: adică Mesia. Isus tace: tăcerea sa este un fel de impunere a tăcerii cu privire la acel titlu – „Fiul lui David” – atât de „îmbibat” era de timpurile vremii; este un fel de încercare să purifice sau să limpezească rugăciunea femeii care știe să ceară și să se roage poate mai bine decât un bărbat, mai ales când este în joc maternitatea ei. Femeia cananeeană este stimulată de misiunea ei de mamă. El întoarce obstacolul: strigă după discipolii lui Isus. „Trimite-o, pentru că strigă în urma noastră!” (v. 23). Domnul îi răspunde că este mesagerul lui Dumnezeu cu o misiune specială: „Nu am fost trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel” (v. 24). E bunul păstor în căutarea oilor pierdute și rătăcite ale lui Israel. Dar ea vine, îngenunchează înaintea lui, zicând: „Doamne, ajută-mă!” (v. 25). La strigătul ei de implorare, femeia „îngenunchează” – se prosterne –, își recunoaște propria nimicnicie. Isus răspunde cu o scurtă parabolă cu tentă euharistică: pâinea copiilor nu trebuie risipită cu persoane care trăiesc posedați de diavoli: „pâinea copiilor şi s-o arunci la câini!” (v. 26). Dar femeia extinde parabola: nu cere pâine, se mulțumește cu firimituri. Își afirmă umilința. Credința femeii cananeeance este totală în cel care poate face totul. Îi deschide inima Domnului către păgâni!

Cristos a deschis intrarea în „împărăția lui Dumnezeu” pentru toți oamenii, ca o condiție prealabilă. Evanghelia este un izvor de mântuire: credincioșii trebuie să o facă cunoscută tuturor, astfel încât să pătrundă în fiecare cultură, limbă sau popor, căci este important angajamentul comun al tuturor celor care cred într-o lume mai bună!